GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Drumul de 80 km de la Cetatea Albă la Odessa (vezi impresii) Cetatea Albă-reflecții istorice) a fost mult mai bun decât cel de la Giurgiuleşti la Cetatea Albă, însă nu am reuşit să recuperăm din întârziere. Am ajuns la Hotelul Arkadia pe la 2130, prea târziu faţă de programul restaurantului pentru a ni se servi cina. Cum noi contasem pe ea şi eram flămânzi, s-a ajuns la soluţia de compromis de a ni se servi hrană rece, achiziţionată în grabă de la un magazin apropiat. Ni s-a atras însă atenţia că trebuie să respectăm programul de servire a mesei – micul dejun de la ora 8 iar cina nu mai târziu de ora 20. Acest program ne-a creat destule probleme logistice, inflexibilitatea lui fiind în totală contradicţie cu pretenţiile hotelului de apartenenţă la Mozart Group Hotel împreună cu hoteluri din Viena, Praga şi Budapesta, unde turiştii sunt într-adevăr trataţi ca oaspeţi.
Aşadar, invariabil, dimineaţa la ora 8 fix era lăsaţi să intrăm în sala de mese pentru a lua un mic dejun tip bufet suedez, nu prea divers; seara ni se servea masa de personalul restaurantului, nici ea prea strălucită şi nici mai târziu de ora 20. Unde mai pui că la servirea cinei nu am putut sta la aceeaşi masă cu soţia mea pentru că ea, optând pentru un meniu fără carne, a trebuit să stea în mod obligatoriu la mesele rezervate vegetarienilor, în ciuda protestelor noastre.
A doua zi, imediat după micul dejun am pornit cu toţii să facem rost de grivne. Rata de schimb a fost de 29 grivne la un euro; se puteau schimba şi dolari dar în niciun caz lei, ca la Cernăuţi. Cererea a fost aşa de mare că la singura casă de schimb din zonă grivnele s-au epuizat imediat. Am avut însă posibilitatea să luăm un prim contact cu împrejurimile şi pot să spun că am fost impresionaţi – în orice direcţie te-ai fi uitat vedeai clădiri cu o arhitectură deosebită, având până la 23 etaje, construite în marea lor majoritate după destrămarea Uniunii Sovietice. Despre clădirea din faţa hotelului nostru am crezut iniţial că ar fi un hotel de 5 stele însă Igor, ghidul nostru, ne-a lămurit că este un complex de apartamente în care preţul pe metrul pătrat construit porneşte de la 2400 dolari. În plus, peste tot erau şantiere de construcţii unde s-a lucrat intens, inclusiv de 1 Mai.
Ne-a luat ceva timp să găsim o hartă a Odessei iar cea pe care am cumpărat-o nu ne-a fost de prea mare ajutor; era scrisă în ucraineană şi doar străzile din partea veche a oraşului aveau numele transcris cu litere latine. Ce-i drept, de această parte a oraşului sunt interesaţi turiştii în mod special.
Ca şi Cetatea Albă, şi Odessa a fost întemeiată de grecii antici, colonia numindu-se Niconion, însă ea a fost distrusă complet de huni în sec. IV e. n. Începând de atunci întregul teritoriu dintre Bug şi Nistru – care în anul 1941 a primit numele de Transnistria – a fost slab populat până în epoca modernă, cei mai mulţi fiind, în ordine, românii şi ucrainenii. În stăpânirea ruşilor a intrat în urma păcii de la Iaşi din anul 1792, care a pus capăt unui război de 5 ani cu turcii. Înainte, pe locul Odessei se afla doar mica fortăreaţă turcească Hacibey, aşa că se poate spune că ruşii au construit oraşul de la zero, însă i-au dat numele vechiului oraş grecesc Odessos – derivat din Odiseu – situat în antichitate pe locul actualului oraş Varna din Bulgaria. Numele i-a fost feminizat la cererea împărătesei Ecaterina a II-a, considerată pe drept cuvânt a fi întemeietoarea oraşului. De aceea, nu întâmplător statuia împărătesei (cea refăcută, pentru că cea originală a fost distrusă de comunişti în 1922) tronează la loc de cinste în zona Operei, fiind una din puţinele vestigii imperiale care se mai bucură încă de preţuire pe teritoriul Ucrainei.
La acea vreme Rusia era în plin proces de occidentalizare, desfăşurat inclusiv prin importul masiv de specialişti, aşa că nu trebuie să ne surprindă faptul că personalităţi din Occident vor fi implicate în întemeierea şi dezvoltarea Odessei. Astfel, planurile oraşului au fost întocmite de inginerul francez F. Devollan, care a proiectat străzi largi şi paralele, care se intersectează cu alte străzi paralele, ca într-un caroiaj; cea mai importantă stradă (în prezent pietonală) se numeşte Deribasivska după Jose de Ribas, un spaniol ajuns general în armata rusă care a participat la ocuparea acestor teritorii; în timpul guvernării ducelui de Richelieu (1803-1814) – un nepot al vestitului cardinal de Richelieu – Odessa se dezvoltă rapid, ca şi în timpul succesorului său, şi el francez la origine, contele de Langeron. Până la începutul războiului Crimeii (1853) Odessa ajunge al patrulea oraş ca mărime din Imperiul ţarist – după Moscova, Sankt Petersburg şi Varşovia – prin stabilirea pe teritoriul său a unor populaţii diverse: ruşi, ucraineni, evrei, germani, italieni, francezi, armeni, greci etc., care la început au trăit în comunităţi compacte, dar în deplină armonie. Nu întâmplător, numele unor străzi indică locul unde s-a aflat fieful unor astfel de comunităţi: Franţuzskaia, Italianskaia, Greţiaskaia, Arnautskaia sau Evreiaskaia. Până în jurul anului 1900 evreii au ajuns să deţină o pondere de peste 30% din populaţie, creşterea fiind proporţională cu dezvoltarea economică a Odessei, care a ajuns cel mai mare port al Imperiului ţarist.
Fiind atât de cosmopolit, nu este de mirare că oraşul avea un aspect cât se poate de occidental şi, din fericire, s-a păstrat în cea mai mare parte din el, pentru că în perioada sovietică s-a preferat să se construiască la periferie.
Desigur, cea mai renumită clădire din Odessa este Opera – a cărei denumire oficială este Teatrul Naţional Academic de Operă şi Balet. A fost proiectată de arhitecţii austrieci Ferdinand Feller şi Hermann Helmer, celebri prin faptul că au proiectat nu mai puţin de 50 de astfel de edificii. Modelul pe care l-au avut în vedere a fost Opera din Dresda şi combină, la exterior, stilul neobaroc, specific Imperiului habsburgic, iar la interior stilurile rococo şi renascentist. Cum în preţul excursiei a intrat şi cel al unui bilet la Operă (reprezentând echivalentul în grivne a 20 lei, în program fiind premiera operei Cavaleria Rusticană şi Paiaţe) am avut posibilitatea să vedem Opera de aproape, atât din exterior cât şi din interior şi vă putem mărturisi că este, într-adevăr, monumentală. La spectacol au fost ocupate aproape toate cele 1650 locuri, publicul a fost entuziast iar acustica sălii perfectă, deşi nu s-a folosit vreun sistem de amplificare sau de sonorizare care, oricum, nu exista la sfârşitul sec. XIX. Văzând distribuţia numeroasă, faptul că doar o parte din solişti au avut roluri în ambele spectacole, decorurile fastuoase şi preţul ridicol al biletelor, ne-am gândit că în Ucraina cultura este totuşi mai bine finanţată decât la noi, în pofida dificultăţilor economice.
După spectacol, pentru că era seara târziu iar până la cea mai apropiată staţie de autobuz era mult de mers, organizatorii au hotărât să ne întoarcem la hotel cu taxiurile. Igor, ghidul nostru, ne-a arătat cum se ia taxiul în Odessa: te apropii de marginea străzii, ridici un braţ şi aştepţi ca o maşină să oprească în dreptul tău. Nu trebuie să aştepţi prea mult pentru că sunt mulţi şoferi care fac taximetrie cu maşinile personale, unele dintre ele ca vai de lume şi chiar cu volanul pe dreapta. În plus, nici măcar cele care au însemnele specifice unei maşini de taximetrie nu au aparate de taxat, aşa că tariful se negociază la urcarea în maşină. Din păcate, şoferii nu ştiu engleză şi se folosesc de bariera lingvistică în folosul lor, pentru a mai scoate un ban în plus de la clienţi. Aşa că degeaba a negociat Igor un tarif de 100 de grivne cu fiecare şofer în parte pentru că la destinaţie ei ne cereau 120 de grivne şi se arătau foarte nedumeriţi când încercam să le explicăm că nu le datoram atât. Până la urmă fiecare a primit cât a cerut iar ulterior, când în timpul vizitei la Cernăuţi ne-am confruntat cu alte situaţii de acest gen, ne-am dat seama că necunoaşterea limbilor străine este folosită uneori de localnici pentru a pretinde un preţ mai mare decât cel negociat.
Strada Deribasivska este, cum spuneam, inima oraşului vechi şi locul preferat de întâlnire a orăşenilor. Este complet pietonală şi de-a lungul ei sunt magazine, restaurante, cafenele şi grădini de vară. Tot de aici te poţi urca într-un minicar pentru un tur al oraşului iar copiii pot călări ponei sau pot fi distraţi de clovni. Ne-a impresionat tinereţea şi seriozitatea celor ce se ocupau cu aceste mici afaceri, care păreau a fi conştienţi că doar procedând astfel ţara lor se va putea ridica din marasm.
Pe Deribasivska există şi un pasaj care adăposteşte diverse magazine, de la oale Zepter la bijuterii din aur şi argint. Noi, din păcate, am putut vizita doar jumătate din ele pentru că pentru celelalte am venit fie prea devreme (înainte de ora 10 dimineaţa), fie prea târziu (după ora 17).
O altă atracţie a Odessei este, desigur, Scara Potemkin, inaugurată în anul 1841, proiectată de arhitectul italian Francesco Boffo şi executată de inginerul englez Upton. Scara avea 200 de trepte, lungimea de 142 de metri, diferenţa de nivel de 27 de metri şi a fost proiectată în aşa fel încât cei ce coboară au impresia că în faţa lor sunt doar câteva trepte mai mari, iar cei ce urcă au impresia că treptele formează un singur tronson, ca o piramidă în trepte. Pe cei care termină scările de urcat îi întâmpină statuia ducelui de Richelieu, înfăţişat cu o scrisoare în mână şi cam trist; localnicii spun în glumă că statuia surprinde momentul când ducele a primit vestea că numeroasele lui rude din Franţa vin la el într-o vizită prelungită.
Scara a suferit o revizie capitală în anul 1933 când treptele originale din gresie gri-verzui, din import, au fost înlocuite cu altele din granit gri-trandafiriu, iar numărul lor a fost redus la 192, în urma lucrărilor de extindere a portului maritim. Şi numele ei a cunoscut schimbări în timp: Bulevardul Treptelor, Scara Gigantică, Treptele Richelieu sau Scara Primorsky. În anul 1955, când s-au împlinit 50 de ani de la izbucnirea revoluţiei din anii 1905-1907, a fost redenumită după Crucişătorului Potemkin, al cărui echipaj s-a răzvrătit în timpul revoluţiei împotriva ofiţerilor aristocraţi. În anul 1925 regizorul sovietic Serghei Eisenstein a filmat aici celebra scenă a căruciorului pentru copii care o ia la vale pe trepte în haosul creat după ce armata a deschis focul asupra demonstranţilor în ziua de 14 iunie 1905.
După proclamarea independenţei Ucrainei scara a revenit la numele anterior, de Scara Primorsky, însă locuitorii Odessei, care au cunoscut-o sub numele de Scara Potemkin şi care sunt în mare majoritate rusofoni, continuă să o denumească după numele ei sovietic. Indiferent de denumire, noi nu am avut norocul să o admirăm pentru că se desfăşura o nouă revizie, de amploare, în urma căreia întreaga zonă urma să fie remodelată pe baza unor proiecte dezvoltate împreună cu statele turc, grec şi evreu.
Ce mai poate fi văzut în Odessa? Clădirea cu un singur perete, care apare aşa datorită unei iluzii optice în sensul că un capăt al ei are un unghi atât de ascuţit, încât din stradă pare a avea doar faţada; clădirea cu cel mai mare balcon din Europa, acesta fiind amplasat de la un capăt la celălalt al clădirii, care este destul de lungă, şi Gara centrală, construită în stil neoclasic, în care se poate admira un candelabru care rivalizează cu cele din actualul palat al Parlamentului din Bucureşti
Nu trebuie uitat, desigur, palatul Voronţov, opera aceluiaşi arhitect italian Francesco Boffo, construit între 1827-1830 pentru prinţul guvernator Mihail Semionovici Voronţov. Este inspirat de arhitectura antică, având coloane dorice şi un aspect destul de auster, iar în apropiere este o colonadă cu o linie uşor arcuită de unde, se spune, prinţul supraveghea venirea şi plecarea vaselor din portul aflat în apropiere.
Între anii 1941-1944 palatul a fost sediul guvernatorului Transnistriei, provincia fiind dată de Hitler în administrare României ca o compensaţie pentru cedarea părţii de nord-est a Ardealului în favoarea Ungariei. De aici guvernatorul Gheorghe Alexianu a pus în aplicare numeroasele măsuri antisemite luate de guvernul Antonescu, care au condus în final la exterminarea unei mari părţi a populaţiei evreieşti din Transnistria, Basarabia şi Bucovina de Nord.
Este trist dar adevărat faptul că am contribuit şi noi la Holocaust, statisticile plasându-ne pe locul II, după Germania lui Hitler, în privinţa numărului evreilor ucişi din ordinul sau cu complicitatea autorităţilor statale. Astăzi pare greu de înţeles cum de a fost posibil ca ordinele referitoare la exterminarea unei întregi etnii să fie executate fără opunere de toate structurile statale implicate şi, nu de puţine ori, în spirit creativ. Poate ar fi cazul să ne reamintim – dacă am ştiut vreodată – că întreaga clasă politică de la 1859 încoace a fost antisemită într-o mai mare sau mai mică măsură şi că evreii erau suspectaţi a fi la originea tuturor relelor din societate şi economie. Mai nou, evreii erau consideraţi a fi cu toţii simpatizanţi comunişti şi de aceea Antonescu s-a temut, după trecerea Prutului la 22 iunie 1941, că evreii din Moldova vor iniţia acţiuni ostile în spatele frontului. Aceasta este explicaţia declanşării Pogromului de la Iaşi din 27-29 iunie 1941 în timpul căruia au fost ucişi 13.266 evrei – cam o treime din întreaga comunitate din Iaşi – în cadrul politicii de „curăţare a terenului”. Crimele s-au înfăptuit fie în stradă, fie în casele evreilor, fie în curtea Chesturii de poliţie, fie indirect, prin intermediul „trenurilor morţii”, iar ceea ce nu trebuie uitat este că victimele erau cetăţeni români, contribuabili şi deopotrivă îndreptăţiţi la protecţie ca şi nativii români.
Nu este de mirare, aşadar, cum s-au comportat autorităţile române din Transnistria cu evreii care nu se bucurau de „protecţia” cetăţeniei române, după ce au fost suspectaţi că au aruncat în aer sediul Comandamentului Militar al armatei române din Odessa. Lor li s-au imputat şi pierderile grele suferite de armata română la cucerirea Odessei deşi generalul Ciupercă a demonstrat că ele s-au datorat faptului că planurile de operaţiuni – întocmite personal de generalul Antonescu – erau greşite.
Odessa a fost cucerită la 16 octombrie 1941 după noile planuri ale generalului Ciupercă, puse însă în aplicare de generalul Ion Glogojanu. Înainte de a se retrage din oraş geniştii sovietici, conduşi de generalul Hrenov şi de colonelul Kendriskiy, au minat cu bombe ce puteau fi activate prin radiosemnal acele clădiri care, aşa cum reieşea dintr-o hartă găsită asupra unui ofiţer român luat prizonier, ar fi prezentat interes pentru armata română. Deşi generalul Glogojanu a fost informat de o rusoaică în legătură cu minarea clădirii din strada Engels nr. 40, în care se instalase Comandamentul Militar, el nu a luat nicio măsură şi, la 22 octombrie 1941, ora 1735, sovieticii au aruncat în aer clădirea, sub dărâmături găsindu-şi sfârşitul 16 ofiţeri, 46 subofiţeri şi soldaţi români şi 4 ofiţeri de marină germani, mulţi alţii fiind răniţi.
Deşi Antonescu a cunoscut circumstanţele reale ale incidentului, el l-a considerat o bună ocazie pentru continuarea planului de „curăţare a terenului”, aşa că a dat ordine de pedepsire colectivă a evreilor, mai întâi prin spânzurarea de felinarele publice a câte 200 de evrei pentru fiecare militar mort şi a câte 100 de evrei pentru fiecare militar rănit.
Acţiunea de „pedepsire” a debutat chiar în seara zilei de 22 octombrie 1941 când militarii români au omorât la întâmplare aproximativ 5000 persoane, în marea lor majoritate evrei. Soldaţii români intrau şi în casele locuite de evrei pe care le jefuiau, violau femeile în timp ce bărbaţii acelor familii, când nu erau omorâţi, erau păziţi cu arma într-o cameră alăturată.
A doua zi peste 19.000 evrei au fost înghesuiţi în 9 magazii din port care mai întâi au fost mitraliate, apoi incendiate, iar în a treia zi – 24 octombrie 1941 – aproximativ 22.000 de evrei au fost duşi la Dalnic, în apropierea Odessei, unde au fost îngrămădiţi în 4 clădiri care au fost, de asemenea, mai întâi mitraliate şi apoi incendiate, cu excepţia uneia singure care, fiind minată din timp, a fost aruncată în aer la aceeaşi oră la care a sărit în aer şi clădirea Comandamentului Militar. Ulterior, alţi 45.000 evrei au fost trimişi în lagărul de la Bogdanovka, unde au fost ucişi două luni mai târziu în cadrul operaţiunii „un dar pentru Stalin” (ziua acestuia de naştere fiind la 21 decembrie).
Desigur, comportamentul reprobabil faţă de populaţia evreiască din Transnistria, Basarabia şi Bucovina de Nord a continuat sub diverse forme – inclusiv prin internarea în lagăre prost administrate şi aprovizionate, care au condus la apariţia unor cazuri de canibalism – şi a încetat, practic, doar după arestarea generalului Antonescu. La procesul ce i s-a intentat el a dat vina pe nemţi pentru pogromul de la Iaşi şi pe Marele Stat Major pentru crimele din Odessa. Nu a convins pe nimeni, desigur, şi a fost condamnat la moarte, ca şi guvernatorul Gh. Alexianu şi generalul Nicolae Macici, care au executat planul de „pedepsire” din octombrie 1941. Regele Mihai, care cunoştea destule în legătură cu ce se întâmpla în Transnistria şi care a protestat mai mult formal, la îndemnul reginei mamă Elena, l-a graţiat totuşi pe generalul Macici. Păcat că nu a urmat exemplul regelui Zogu al Albaniei, care ceruse ambasadorilor săi să dea vize de intrare în ţară tuturor evreilor care le solicită iar grănicerilor să nu îi aresteze pe evreii care trec ilegal graniţa în Albania. Un alt exemplu putea fi regele Boris al III-lea al Bulgariei care, deşi îi era îndatorat lui Hitler pentru redobândirea Cadrilaterului, l-a refuzat pe de fiecare dată când acesta i-a cerut să îi predea pe evreii bulgari.
Cât despre Gh. Alexianu, el a fost executat la 1 iunie 1946 însă în perioada postdecembristă fiul său a încercat să îi reabiliteze memoria. Recursul formulat de acesta a fost pierdut în anul 2006 iar o cerere de revizuire a sentinţei de condamnare a fost respinsă în mod definitiv în anul 2008. Cu toate acestea, o stradă din Costineşti continuă să îi poarte numele!
Îmi cer scuze pentru aceste digresiuni istorice, dar vroiam să vă pun cât de cât în temă cu ceea ce simţeam eu, care ştiam toate aceste lucruri, când am ajuns în Odessa. Acest oraş era în anul 1941 puţin mai mic decât Bucureştiul şi aproape un sfert din populaţia lui a pierit în timpul şi din cauza administraţiei române. Am trecut cu emoţie pe strada Evreiaskaia, odinioară plină de prăvălii şi de bărbaţi cu bărbi şi zulufi, dar care arată acum liniştită ca oricare altă stradă din vechea Odessă. Evreii care au scăpat de Holocaust au emigrat în Israel şi Statele Unite, mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice şi o mare parte din actualii locuitori au venit aici după terminarea războiului, astfel că vechile răni s-au închis mai uşor.
În ultima zi a excursiei am fost la plaja Arcadia, care a coincis cu deschiderea sezonului estival, fiind 1 Mai. Am fost uimiţi să vedem că deşi plaja este îngustă, cam ca vechea plajă din Eforie Sud, proprietarii de cluburi au găsit modalităţi de valorificare a fiecărui metru pătrat. La terasa Ibiza, unde am fost noi, terasa podită cu lemn înainta până aproape de ţărm, sub umbrele era amplasat mobilier modern din ratan şi am putut savura o cafea într-un cadru plăcut. În local erau mai ales tineri lipsiţi de orice griji iar personalul – incredibil de numeros – avea grijă de clienţi începând cu găsirea unei mese convenabile ca amplasament şi corespunzătoare pentru numărul de persoane din grup. De coordonarea personalului se ocupa o tânără de până în 30 de ani ale cărei indicaţii erau executate prompt, astfel că activitatea mergea strună. Ne-am şi gândit – aceeaşi mare, ca la noi, dar un altfel de abordare a modului de a face turism.
În prezent Odessa se pregăteşte să preia turiştii care până în 2014 se duceau în Crimeea la mare şi noi hoteluri cu peste 20 de etaje se construiesc în ritm frenetic. Ea are şi un avantaj faţă de noi pentru că, deşi este amplasată tot la Marea Neagră, aici platforma continentală coboară mult mai lent decât pe litoralul românesc astfel că apa mai mică se încălzeşte mai repede, sunt mai puţini curenţi şi valuri mai mici – deci steagul roşu se ridică mult mai rar. Cei drept, am văzut doar trei curajoşi făcând baie în mare, care nu era totuşi aşa de rece dar probabil că turiştii nu şi-au propus să intre în apă, ci să se bucure de soare, pentru că nici piscinele de pe terase nu erau frecventate, deşi apa era încălzită. Cum şi preţurile la cazare păreau acceptabile câţiva din grupul nostru şi-au făcut planuri de a veni în vârf de sezon aici, astfel că litoralul bulgăresc şi-a găsit deja un concurent, dacă şi problema transportului va putea fi rezolvată mai uşor.
Ne-am încheiat sejurul în Odessa cu un sentiment plăcut, în ciuda problemelor de pe traseu, pe care le-am expus anterior când am relatat impresiile despre Cetatea Albă. Fiind păţiţi, la întoarcere am luat-o pe alt drum, spre Republica Moldova, prin Olăneşti, dar ghinionul nu ne-a ocolit nici acum. Podul de la Reni era în reparaţii şi, cum n-am întâlnit niciun indicator de atenţionare, am mers o bună bucată de drum până ne-am prins că prea eram singuri pe şosea. Cum am intrat însă în Republica Moldova drumul a fost incomparabil mai bun şi până acasă nu am avut probleme. La magazinul duty-free din Leuşeni am zăbovit ceva mai mult, organizatorii insistând să oprim pentru a lua „cărţi”. Singura carte era de fapt „Legenda Moldovei”, un coniac foarte bun cu preţul undeva la vreo 13 lei, plus alte specialităţi la fel de bune şi de ieftine din care toţi şi-au luat, că s-au golit rafturile magazinului.
Concluzii: în ciuda neajunsurilor menţionate Odessa merită vizitată, iar dacă se va deschide o linie aeriană – chiar cu escală – cu siguranţă vom reveni şi noi, cu inima mult mai uşoară.
Trimis de marimag in 11.07.17 16:43:45
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în UCRAINA. A mai fost în/la: Cernăuți
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (marimag); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@marimag:
”Am ajuns la Hotelul Arkadia...
Ne-am bucura să putem citi impresiile tale de acolo scrise ca articol (review) nou.
Procedând astfel, ai avea ocazia ca prin notele şi evaluările proprii să contribui la o medie mai reprezentativă a acestei destinaţii.
În plus, dacă vreodată vei solicita informaţii aici, pe sait, cei care îţi vor răspunde o vor putea face cât mai adecvat "profilului" tău turistic (funcţie de locurile în care ai fost, unde ţi-a plăcut şi unde nu, din ce motive etc)
Poţi folosi linkul SCRIE IMPRESII (se deschide într-o fereastră nouă)
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Desăvârșită lecție de istorie pe care, sunt sigură, n-o cunosc prea mulți români și generoasă prezentare a unui oraș despre care, în ciuda faptului că l-am vizitat și eu (în anul 1979!!), nu știu și nici nu-mi amintesc prea multe! În memoria mea stăruiesc doar trei repere: scările Potemkin, o biserică monumentală, poate chiar catedrală, amenajată ca discotecă pentru tinerii comsomoliști (popas de o oră și pentru noi, cei veniți din Romînia prin BTT) și hotelul în care am fost cazați, nimeni altul decât pasajul imortalizat în fotografia ta. Amintirea acestuia din urmă este atât de vie, pentru că a fost singura dată în viața mea când am dormit într-un decor regesc, cu mobilier sculptat în întregime, tapițerii de mătase și robineți auriți. Parterul era și pe atunci un bazar comecial, iar spectacolul său nocturn mi-a răpit vreo oră de contemplare de la fereastra cu frumoase ornamente în piatră. Nu am nicio fotografie, de fapt nici nu am avut aparat foto la vremea aceea. Odessa a rămas o amintire palidă pe care mă bucur s-o șterg de praful uitării prin lectura review-ului tău. Poate n-ar strica s-o reînnoiesc într-o zi, dând curs unei noi călătorii .
@mariana. olaru: Mă bucur că v-a plăcut postarea mea despre Odessa. În privința aspectelor istorice, le-am evocat pentru că sunt de părere că trecutul trebuie să ni-l asumăm așa cum e, cu bune și cu rele. Dar mai întâi trebuie să îl cunoaștem. Dacă vă gândiți să revedeți Odessa, vă asigur că merită.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Aug.2021 Odessa, Ucraina (2) — scris în 06.04.23 de ile57b din ŢăNDăREI [IL] - RECOMANDĂ
- Aug.2021 Odessa, Ucraina (1) — scris în 01.04.23 de ile57b din ŢăNDăREI [IL] - RECOMANDĂ
- May.2018 La Odesa... cu trenul — scris în 08.05.18 de Lucian74 din PASCANI - RECOMANDĂ
- Oct.2017 Cu masina in Ucraina - update la articolul din mai 2017 — scris în 06.11.17 de laurentiu69 din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Sep.2017 2 zile in Odessa — scris în 04.10.17 de Lucian74 din PASCANI - RECOMANDĂ
- May.2017 Cu masina la Odessa — scris în 04.05.17 de laurentiu69 din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Aug.2016 Odesa — scris în 11.08.16 de nek din DELENI [IS] - RECOMANDĂ