Turunç… Incursiune în paradis

TIPĂREȘTE

Turunç… Incursiune în paradis

V-aţi pus vreodată întrebarea: „Oare, există paradis? ”. V-aţi închipuit măcar cum ar putea fi acolo? ... Dacă aţi făcut-o, e de bine, înseamnă că sunteţi un om activ şi aţi avut parte de nenumărate neîmpliniri, insatisfacţii şi nemulţumiri, iar creierul, într-un mod oarecum reflex, a proiectat o soluţie, încercând astfel să ocolească starea de stres la care era supus. Dar dacă niciodată n-aţi făcut aşa ceva, e de rău, pentru că creierul dumneavoastră nu a fost obligat să lucreze. Drept urmare, el nu va utiliza capacităţile sale superioare şi sunt şanse mari ca masa neuronală să se deterioreze. (Aviz amatorilor! Îndeosebi celor cărora nu le prea place să citească. Şi nici să scrie! De altfel, lenea intelectuală este una dintre cauzele principale ale apariţiei presenile a bolii Alzheimer, după cum susţinea, încă din 1911, psihiatrul german Emil Kraepelin, în manualul său "Lehrbuch der Psychiatrie", ipoteză confirmată astăzi, după 100 de ani). Cu alte cuvinte, fiinţa umană este împinsă permanent să înfrunte vicisitudinile vieţii, să le depăşească şi să înveţe din ele. Şi lucru surprinzător, toate acestea conduc creierul către o stare mai specială, prin care se ajustează percepţia şi se recalibrează senzaţia. O numim fără să înţelegem de ce, paradis. (Nu poţi să intri în paradis, dacă nu-ţi doreşti mult aşa ceva! Iar dacă vrei neapărat, munceşte, pretinde mai mult de la tine însăţi şi mai puţin de la ceilalţi!). Ei, lucrurile sunt mult mai complicate şi nu este cazul să detaliez, dar este cert faptul că treptat, însăşi conştiinţa de sine se ajustează corespunzător, pentru a se menţine la anumiţi parametri, în deplină concordanţă cu realitatea. De aici şi necesitatea, ori impulsul, de a interfera cu situaţii noi, cu locuri noi, cu oameni noi, cu senzaţii noi, fiind preponderente cele liniştitoare, pozitive şi armonioase. Treptat, aflăm tot mai multe lucruri interesante despre paradis. Oricum, indiferent de ceea ce susţine ştiinţa, paradisul terestru, aşa cum este el perceput de către fiinţele umane, este strict subiectiv... Cu permisiunea dumneavoastră, am să vă introduc într-unul dintre paradisurile mele, dar citiţi cu mare atenţie: este ceva neobişnuit, ca în orice paradis...

***

Nu am ajuns întâmplător la Marmaris. Trebuia să-l întâlneasc neapărat pe Dumnezeu. Ştiam numai că locuieşte la Turunç şi că era atent moniorizat. Nu puteai să te apropii de el, pur şi simplu, şi să-i spui: „- Doamne, am un mesaj important pentru tine şi de mai multă vreme încerc să-ţi vorbesc”... Nu. Nu se procedează aşa. Şi apoi, nu vă daţi seama câte complicaţii ar putea să apară ulterior? Că sfinţii ce-l monitorizează cu mare atenţie, ca să afle explicaţia puterii sale nelimitate, abia aşteaptă să te localizeze şi să te folosească în interesul lor. Iar dacă accepţi să colaborezi cu sfinţii, nimeni nu te mai bagă în seamă. Că ce nevoie să ai de serviciile câtorva sfinţi, din moment ce Dumnezeu le ştie pe toate şi poate să producă un trăznet, numai dacă se încruntă dintr-o singură sprânceană? ...

***

De cu seară, la masa de cină, pe terasa restaurantului de la Green Nature Resort & SPA Hotel din Marmaris, am propus ca a doua zi să mergem la Turunç, o locaţie turistică aflată la numai 20 km depărtare. Dar fiecare propunea altceva... Unii voiau să plece la Safari, la Marea Egee, undeva pe la Hisarönü şi intenţionau să ajungă până la Datça, apoi să se întoarcă, să traverseze peninsula Bozburun şi să atingă Turunç („- Chestia asta nu poţi s-o faci cu maşina proprie, că au pe acolo nişte fâşii de nisip şi apă, urci apoi nişte înălţimi înfiorătoare, treci prin nişte păduri sălbatice şi urmăreşti nişte serpentine ameţitoare, că-ţi strici, dracu’, tractoru’, nu mai ai cu ce să te întoarci în ţară şi nu se ştie dacă te lasă ăştia să mai pleci de aici fără maşină”, susţinea Sile)... Alţii doreau să treacă cu automobilul peste munţi, aveau de gând să tranziteze Çiftlik şi să ajungă până la Sögüt („- Au nışte ınsule teribile pe acolo şi vrem să facem scufundări. Mergem cu SUV-ul nostru, cu barca noastră gonflabilă, cu motorul nostru, cu costumele noastre şi cu echipamentul nostru. Numai să ne lase să ne facem de cap. Că dacă am venit până aici, e păcat să nu ne aventurăm. Cine ştie dacă în viaţa asta mai ajungem să vedem vreodată aceste locuri!? ”, zicea Kojak privindu-mă visător)... Iar alţii voiau să facă scufundări la Insula Paradisului („- Cică turcii cu care mergem acolo nu ne lasă să intrăm la o adâncime mai mare de 6 m. Lasă că-i dăm pe brazdă, că nu ştiu ei cine suntem noi”, se fuduleau ei)... În final, numai Jean şi Marian, împreună cu familiile lor, mi-au acceptat propunerea. („- Bă, gagico”, spunea Jean. „Mă laşi pe mine să fac poze, că tu nu te pricepi şi apoi, eşti şefă, ce mama dracu’. Lasă-ne pe noi, că ştim ce şi cum”... „- Da’ cine te opreşte să faci pe profesionistul, Jeane? , mi-a sărit muştarul şi eram cam încordată gândindu-mă la greutăţile care mă aşteaptau la Turunç. „N-ai aparatul tău? Ce treabă am eu cu tine? Fă ce vrei! ”... „- Nu, bă, dar vreau să-mi expui pozele pe AFA. Să vază şi oamenii ăia diferenţa. Nu trebuie să te superi, că nimeni nu-i perfect. Oricum, te anunţ oficial că, întrucât datorită ţie ajunsei să cunosc toate drumurille turceşti şi greceşti, nu numai că nu cheltuii vreun sfanţ, dar mai şi pusei o ţâră deoparte, n-am să-ţi ies din voie”)... A fost un haz teribil. Am râs şi eu, mi-au dat şi lacrimile, mai ales că mă simţeam vinovată pentru ieşirea necontrolată de dinainte. Ştiam cum este Jean, mă bucuram că vrea să mă însoţească şi socoteam că, probabil, ne vom distra de minune la glumelor lui şi, astfel, mă va ajuta să trec onorabil peste momentele mai dificile. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu oferta din târg. Şi dacă aş fi ştiut ce urmează, uzam de dreptul meu de veto şi-i convingeam pe toţi să meargă la Turunç. De altfel, la sfârşitul sejurului petrecut la Green Natura Resort & SPA, am locuit cu toţii la Turunç Hotel, ca să vedem cum este, la invitaţia proprietarului, pe care-l cunoscusem oarecum întâmplător. Şi toată lumea a fost încântată... Aşa că, dacă simţiţi nevoia, faceţi-vă timp şi să rezervaţi un sejur pe booking.com: este sigur şi direct, vă puteţi anula rezervarea oricând şi din câte mi s-a spus, sunt preţuri preferenţiale. Cu transportul este o problemă şi sper să alegeţi varianta automobilului personal. Dacă l-aţi citit pe @marquez, aţi aflat deja că avionul care călătoriţi vă poate duce în altă parte, la Bodrum, iar autocarul care se va ocupa de transportul dumneavoastră spre Marmaris o are în dotare pe Nataşa, o „moldoviancă” bine clădită, care vă va impuia capul cu informaţii despre complexe industriale, hidrocentrale, grupuri de harnici secerători turci şi alte bazaconii, care, evident, nu vă interesează de niciun fel, mai ales în concediu...

Drumul

Drumul până la Turunç este uluitor de frumos şi rămâi fără grai atunci când urci serpentinele ce despart Içmeler, de această ciudată localitate. Oricum, totul este neaşteptat şi cu toate că şoseaua este excelentă, iar şoferii turci conduc foarte bine, este imposibil să nu-ţi sară inima din piept atunci când întâlneşti prăpastiile care se cască pe lângă şosea. De altfel, şoferii din Turcia, în general şi de acolo, în special, sunt diferiţi de cei de pe la noi: ei sunt foarte săritori şi te ajută să le depăşeşti maşina în caz că observă că ai această intenţie. Trebuie numai să aştepţi cu răbdare şi să fii cât mai modest. (Asta îi impresionează pe ei cel mai mult, probabil, din cauza educaţiei şi a religiei!). Aşadar, atunci când şoseaua este liberă în faţă şi nu există niciun risc de acroşare sau accident, semnalizează simulând oprirea pe partea dreaptă a drumului, încetinind uşor, ca să aveţi astfel posibilitatea să treceţi. Dacă dimpotrivă, este imposibil să-i depăşeşti pentru că din faţă, din sens opus, se apropie altă maşină, semnalizează o presupusă depăşire, deplasându-se uşor lângă axul drumului şi evitând astfel un regretabil eveniment rutier. Oricum, după celebra ispravă a lui Şerban Huidu de la Timişu de Sus, să nu plecaţi la drum cu vreun SUV, ori dacă nu se poate altfel, în prealabil, închiriaţi pentru câteva zile un TICO şi intraţi cu el în depăşiri nepermise: dacă veţi scăpa nevătămat, veţi afla cât de scumpă este viaţa şi să ştiţi că se va forma un fel de reflex proteguitor, atât pentru automobilul dumneavoastră, cât şi pentru ale celorlalţi participanţi la trafic.

Mergând pe acest drum, dacă veţi privi în urmă, precum Orpheus la ieşirea din Infern, dar nu cu aceeaşi intenţie, veţi avea o adevărată revelaţie: peisajul care vi se înfăţişează undeva jos (Içmeler şi, în depărtare, Marmaris!) este atât de frumos, încât este imposibil să nu doriţi o oprire neitinerarică, undeva, pe partea dreaptă a drumului, ca să admiraţi în voie. Trebuie numai să aveţi răbdare: constructorii turci au avut grijă să amenajeze numeroase locuri de refugiu, de unde puteţi să vă delectaţi cu asemenea peisaje. Ei bine, în acel moment realizezi că pătrunzi în paradis. Pentru că totul îţi pare la îndemână, simţurile se ajustează de aşa natură, încât ai senzaţia că zbori printre văile munţilor, către marea azurie, care ţi se oferă cu generozitate. Privind către acolo, ţi se pare posibil să atingi fiecare detaliu din peisaj. Mai mult, locurile sunt atât de primitoare, încât te simţi binevenit peste tot, oriunde ţi-ai îndrepta atenţia. Şi îţi aminteşti cum este viaţa acolo, jos: cald, calm, mâncare bună, distracţii la tot pasul. Ei bine, toate acestea se transpun instantaneu în clipa prezentă, priveşti mirată în jur şi zâmbeşti încântată. Prietenii îţi răspund cu aceeaşi privire, cei care trec cu automobilele pe lângă tine claxonează cu bucurie, râd fericiţi, îţi fac semne prietenoase cu mâna. Brusc, constaţi că păsărelele cântă şi sunt o mulţime care se adună în copacii din jur şi te privesc contrariate. Vântul suflă agale printre frunze, uneori, pare că încearcă să te adoarmă, ori să te hipnotizeze. Treptat, ai senzaţia că ţi se spune o poveste străveche cu zâne binevoitoare şi eşti îndemnată să te aşezi pe o stâncă, ori pe un buştean culcat la pământ şi să asculţi vrăjită la şoaptele pădurii. Deodată, pe partea cealaltă a văii, mai spre deal, dincolo de şoseaua care se ghiceşte şerpuind peste munte, într-o poieniţă, ţi se pare că distingi câteva căprioare care pasc liniştite, păzite cu străşnicie de un cerb mare şi fălos. („Cine o fi adus cerbii pe aici? ”, te întrebi uluită). Şi mai departe, pe o altă pajişte, pasc nişte oi (nu se zăreşte ciobanul!). În vale, de o parte şi de alta sa, la picioarele tale, se desfăşoară coronamentul unor foioase amestecate cu conifere. În apropiere, câteva veveriţe roşii te privesc cu uimire, apoi sar peste ramuri şi dispar în desişurile păduri; apar altele, mult mai curioase, dispar şi ele... „- Fetelor, ce bine vă mişcaţi! ”, făcea Jean şi le poza într-o veselie. „Dacă nici acum nu vă afişează trăznita, înseamnă că nu vă este sortită celebritatea. Ce căutaţi voi pe aici? ... Păi, cum să vină lumea aici, domne, dacă pozele sunt făcute de diletanţi? Lasă, că vă pune tata pe photoshop! ”, continua el vorbind de unul singur, ca şi când, în afara acestor veveriţe ciudate, nimeni şi nimic din jurul său nu mai conta... „- Mă, trebuie să scriem despre asta”, îi spunea Marian soţiei sale. „Nicăieri n-am mai văzut aşa ceva. Şi apoi, aici e o chestie foarte curioasă: cineva a populat zona cu animalele astea, că nicăieri nu se menţionează ceva despre ele”... Dar nu trebuie să vă opriţi aici, mergeţi mai departe: puţin mai sus sunt alte peisaje, şi mai frumoase. Alte serpentine, alte prăpastii, mai multe conifere şi mai multă linişte. Dintr-o dată, drumul ajunge într-un fel de şa. Pe partea dreaptă, te întâmpină o casă minunată, înconjurată de un teren mănos. Vrei să dormi, dar nu e vreme pentru aşa ceva: drumul începe să coboare în pante largi, apoi cu viraje din ce în ce mai strânse. Simţi că ţi se opreşte răsuflarea şi brusc, printre copaci, undeva jos, se distinge Turunç. Şi vai! , marea este atât de limpede! Ţi se pare că-i distingi adâncurile. În depărtare, mai spre stânga, Insula Paradisului... „Oare, de ce îi spune aşa? ”, îţi trece prin minte o întrebare... Şi priveşti în jos, la localitate, la ambarcaţiunile aflate în mişcare, la steagurile roşii cu semilună care flutură peste tot, chiar şi pe frontispiciul unor case obişnuite şi îţi spui: „Nu acolo, pe insulă! Aici este paradisul! ”... Treci în viteză pe lângă un fel de restaurant la şosea, construit pe o întindere de pământ, de unde ai o privire cuprinzătoare asupra munţilor din jur, asupra văilor, asupra mării azurii şi, destul de curând, intri în localitate. Şi te întâmpină un miros foarte plăcut, de vegetaţie proaspătă amestecată cu aroma unor flori... „Oare, ce fel de flori sunt pe aici? ”, te întrebi imediat şi priveşti curioasă la curţile oamenilor, pe gardurile cărora cresc diferite flori, dar tot nu poţi să te dumireşti care sunt cele ce miros atât de plăcut...

Intrarea în Turunç

Dacă n-ai intrat niciodată în paradis şi nici n-ai întâlnit vreunul în decursul propriei tale existenţe pământeşti, vei privi cu dezaprobare intrarea în Turunç: nu există indicatoare lămuritoare, sunt unele ale căror indicaţii se bat cap în cap şi te opreşti privind cu mirare în jur. Dar nu întâlneşti pe nimeni care să te lămurească. Însă, dacă ai mai fost în paradis, ştii, ai un fel de clarviziune, te bazezi pe ea şi nu te mai uiţi la indicatoare. Bunăoară, în cazul acesta, ştii că pe oriunde ai lua-o, e totuna şi ajungi în acelaşi loc: la singura parcare din localitate, situată pe un teren viran. Parcarea maşinii costă 5 TRL pe zi şi cred că este păzită. Oricum, de îndată ce ai intrat acolo, apare un individ care vorbeşte mai multe limbi de circulaţie şi-ţi solicită banii. De unde apare el? , cum află că i-ai călcat pe proprietate? , încotro dispare imediat ce şi-a încasat banii? , ei bine, toate acestea rămân un mister. Dar nu ai vreme să te lămureşti pe deplin şi nici nu cred că este important. Imediat ce ai revenit pe bulevardul principal (aflat în apropierea parcării!), eşti interpelat de mai mulţi turci care te intreabă ce doreşti să vezi, să faci, ori să mănânci, dacă ţi-e foame. Şi să vedeţi ce chestie interesantă: oamenii îţi spun, toţi deodată, că serviciul lor este gratuit. Ei, pe mine chestia asta m-a pus pe gânduri. Că de ce să-ţi facă cineva un serviciu pe gratis? Ce? Tu altora nu le soliciţi ceva? Iar dacă totul este pe gratis, unde este capcana? ... „- Hai că ne păcăleşti! ”, am făcut eu amuzată, vorbind în englezeşte către unul dintre turci, ce mi se părea mai isteţ decât ceilalţi, poate şi pentru că omul adoptase o atitudine mai rezervată, mai meditativă şi ne cântărea atent din priviri. „Câţi bani să-ţi dau ca să mă duci în locuri unde să mă simt bine? ”, am continuat râzând... „- De unde sunteţi? ”, a întrebat altul, de parcă ar fi vrut să-l protejeze pe turcul cel isteţ... „- Din Austria! ”, am răspuns eu convinsă fiind că turcii-mi văzuseră microbuzul atunci când am intrat în parcare... Şi, curios, omul a răspuns în nemţeşte punând o întrebare: „- Ceilalţi de unde sunt? ”... „- Păi, ei sunt din Africa de Sud”, am răspuns arătând către familia lui Marian, un tip brunet, foarte bronzat şi bine clădit, care se poartă cu părul grizonat. „Ei sunt din Germania”, am continuat arătând înspre Jean, Stela şi fiica lor. („- Din Germania, pe drieacu’! ”, a murmurat Jean în limba română. „Dacă se prind ăştia că-i duci cu preşul, poate ne iau la goană, pun şi câinii pe noi”, a şoptit el, dar nimeni nu l-a băgat în seamă, mai ales că Stela l-a înghiontit revoltată)... Turcul a privit surprins la Marian, i-a cântărit muşchii oarecum admirativ, a privit înspre Mitică, prietenul meu, care se hârjonea cu Jean, apoi către Stela şi fiica ei şi şi-a oprit ochii asupra Dianei, fiica lui Marian, o tânără a cărei figură aduce bine cu o turcoaică. A salutat-o în turceşte, aceasta i-a răspuns la fel, ceea ce l-a derutat întrucâtva... „- De unde eşti? ”, a întrebat-o vesel... „- Păi, n-ai auzit? Din Africa de Sud”... „- Şi de când trăiesc turci pe acolo? ”... „- Nu ştiu dacă trăiesc turci. Până acum, nu i-am întâlnit. Or fi. Noi suntem români şi ne-am stabilit în Africa pentru că în ţara mea de baştină, de mai multă vreme, au venit unii la putere, care distrug tot. Noi nu avem armată care să intervină în momentele de criză politică, să dizolve Parlamentul şi să organizeze alegeri democratice, aşa cum e pe la voi, ori cum prevede Constituţia voastră. Şi nici nu l-am avut conducător pe Mustafa Kemal Atatürk. N-am avut norocul vostru! Aşa că, prin ţara mea, în momentele acestea de restrişte, scapă cine poate! ”, a continuat Diana în limba engleză, iar turcul a rămas cu gura căscată. La fel şi ceilalţi conaţionali de-ai lui... „- Ei”, am făcut eu privind la turcul cel isteţ. „Nu mi-ai răspuns la întrebare. Cât ne costă? Că nu plătesc din buzunarul meu. Plăteşte un investitor cu bani, care vrea să le ştie pe toate. Probabil că va investi pe aici, pe acolo, pe unde crede el că poate să obţină profit. Nu promit nimic, dar dacă sunteţi convingători, am să vă ţin parte”... Iar ceea ce spuneam eu era adevărat. Prin urmare, după ce a privit intens la Jean, la Mitică, la sora acestuia, la Marian, dar mai ales, la Diana, turcul cel isteţ (ulterior ne-a spus că se numeşte Arif!), a dat un telefon, a vorbit cu voce joasă şi la oarecare distanţă de noi, a dat nişte comenzi scurte şi toţi ceilalţi turci au dispărut ca prin farmec, care-încotro, apoi ne-a solicitat să-l urmăm... „- Unde mergem? ”, am întrebat neîncrezătoare. „De unde ştiu că nu urmează să ne jefuieşti? Cum te numeşti? ”... Omul a rămas perplex, s-a uitat la Marian, ca şi când ar fi spus că e imposibil să-l jefuieşti pe omul acesta, a zâmbit şi a spus simplu: „- Arif. Am să vă plimb prin paradis. Sunt multe de vizitat pe aici. Întâi vom trece pe la Dumnezeu. Doreşte să vă cunoască. Dacă sunteţi ceea ce spuneţi, n-ar trebui să vă mai preocupe lucrurile acestea”...

Întâlnirea cu Dumnezeu

Arif ne-a urcat într-un autocar mai mic (pentru că noi era nouă persoane!), care a pornit spre munte... „- Ce ne facem, domne, cu trăznita? ”, îl întreba Jean pe Marian. „Pentru ce-am venit noi şi uite unde ajusărăm”... Dar i-a răspuns Stela: „- Ai răbdare, Jeane! O să vedem noi unde ne duc treburile astea. Şi până astăzi, n-am trăit atât de intens. Nu e cazul să intri în panică. Şi vorbeşte, dracu’, în nemţeşte, că aşa ne-a fost vorba! ”... Dar Arif nu înţelegea limba română. El nu, dar autocarul ne înregistra, că aşa au dispus sfinţii... Aşadar, priveam amuzată la bordul acestuia şi la omul care butona în neştire, în dreapta volanului... „Hai să vedem ce vrea Dumnezeu! ”, am socotit amuzată...

Dumnezeu este o persoană voinică de circa 50 de ani, cu părul puţin grizonat, ochi pătrunzători, trăsături specific turceşti, poartă mustaţă şi e oarecum amabil, dar nu se arăta prea încântat de cunoştinţa cu noi. Oricum, l-am recunoscut imediat, că-l mai văzusem cândva, pe vasul Omega. Dar pentru el, Marian era persoana importantă, mai ales că acesta adoptase o ţinută demnă şi distantă, fiind oarecum amuzat de situaţie. Şi numai la el privea, de parcă l-ar fi cunoscut de la începutul timpului. Dând mâna cu mine, a încercat să i se adreseze tot lui, dar eu am spus imediat: „- Mă bucur că vă cunosc. Aşadar, de ce ţine Dumnezeu să ne cunoască personal? ”... Întrebarea l-a surprins peste măsură, dar nu mi-a răspuns. Totuşi, a dat mâna cu toată lumea şi, la final, s-a oprit în faţa lui Marian... „- Dumneaei este persoana importantă”, a spus Marian simplu, arătând înspre mine. „Eu sunt numai secretarul personal, omul din umbră, ca să spun aşa. Vă asigur de bunele mele intenţii”... Ei, chestia asta l-a cam derutat pe Dumnezeu. Totuşi, s-a întors şi ne-a făcut semn să luăm loc pe fotoliile elegante ce se găseau la discreţie pe terasa minunată. Undeva, în vale, ni se înfăţişa un peisaj teribil de plăcut. Şi iar am avut senzaţia că mă aflu în paradis. De aceea, am spus repede, imediat ce m-am aşezat în faţa lui: „- Nu mi-aţi răspuns la întrebare. Oricum, am fost îndrumată la dumneavoastră cu un scop precis. Toţi oamenii se încred în capacitatea mea de a pune lucrurile pe un anumit făgaş. După cum vedeţi, am ajuns aici cu autocarul şi, dată fiind importanţa evenimentului, nu e puţin. Ca să mai câştigăm timp, am să vă rog să vă uitaţi aici. Veţi afla de ce fonduri dispun”... Şi sub privirile uluite ale lui Jean, i-am înmânat gazdei un document. La început, Dumnezeu a citit documentul cu dezinteres, ca şi cum el cunoştea pretenţiile oamenilor cu care venea în contact şi era plictisit de aerele lor. Treptat, privirile i s-au oţelit. S-a foit pe fotoliu oarecum stânjenit. Apoi a împăturit documentul şi mi l-a înapoiat cu foarte multă condescendenţă... „- Vă rog să-mi scuzaţi lipsa de profesionalism. Uneori, mă las antrenat de prejudecăţi. Sper să-mi iertaţi modul ireverenţios prin care v-am tratat”, a spus el teribil de afectat... „- Nu vă faceţi probleme. Sunt obişnuită cu ciudăţeniile oamenilor. Sunt medic psihiatru şi am fost educată să suport lucruri şi mai rele. Chiar îmi face plăcere să văd până unde îi poartă firea pe cei cu care intru în contact. Învăţ din asta. Dar, să trecem la afaceri. Aşadar, aţi reţinut toate amănuntele înscrise pe acest document. (Dumnezeu a dat afirmativ din cap, iar eu i-am cedat documentul lui Mitică. Acesta l-a luat, a aprins o brichetă şi i-a dat foc, sub privirile uluite ale Jean. Apoi a luat cenuşa rezultată şi a frecat-o metodic în palme, ştergând astfel orice urme compromiţătoare). Menţionez că de ieri, numărul de telefon din document a devenit operaţional numai pentru trei zile. Vă rog să-mi contactaţi patronii în termenii stabiliţi de ei”, am rostit eu lecţia învăţată pe dinafară şi am răsuflat uşurată: reuşisem... Dumnezeu s-a ridicat imediat, a făcut un semn către un turc îmbrăcat în uniformă de majordom, a dat nişte ordine scurte şi a rostit: „- Vă rog să mă iertaţi. Se va ocupa cineva de dumneavoastră”... Şi a plecat în interiorul casei. De atunci nu l-am mai văzut. Dar nu mai conta: îl cunoscusem pe Dumnezeu şi, pentru asta, găsisem o metodă foarte originală. Priveam fericită în urma lui. Îmi spuneam: „Doamne, nici nu-ţi dai seama cât sunt de fericită”. Şi mă gândeam că după isprava aceasta, acţiunile mele crescuseră simţitor... „- Haideţi, frate, să ne distrăm! ”, am spus repede, de parcă atâta aşteptasem ca să mă simt în largul meu şi să mă ţin de şotii. M-am îndreptat către marginea terasei, am admirat peisajul şi am început să fac poze, ca şi când nu se întâmplase nimic. Lângă mine a venit Jean şi părea tare cătrănit... „- Bă, blondino. Nici nu ştiu ce să mai zic. Fusei un prost, n-aşa? ”, a spus el cu speranţă în glas... „- Aşa eşti tu, Jeane. Ai farmecul tău. Dar să ştii, îmi eşti de mare folos. Altfel nu te-aş purta după mine în paradis”, i-am răspuns amuzată...

Râsete în paradis

„- Trebuie să vă arăt staţiunea! ”, a făcut Arif după ce am coborât din autocar. „Oricum, se pare că toată lumea bună doreşte să vă cunoască”... „- Şi eu vreau să-i cunosc. Pentru asta am venit aici, doar. Patronul vrea să investească, dar ce poţi să faci, dacă oamenii de afaceri locali nu te cunosc”, i-am răspuns cu un aer nevinovat, de parcă chiar asta aşteptam de la el. „Nici nu ştiu de ce ne-ai dus la Dumnezeu. Prea sfântul nu ne-a primit aşa cum mă aşteptam. Nici n-am înţeles unde a dispărut”... „- A fost nevoit să plece urgent”... „- Să ştii că mi-a displăcut iniţiativa ta. De fapt, m-a deranjat. Ştiu că turcii sunt misogini, dar aveam alte pretenţii de la Dumnezeu. Pur şi simplu, am pierdut vremea pe acolo şi nu ştiu de ce. Să nu se mai repete! ”... Şi mă uitam la Arif, care mai avea puţin şi dădea în primire... „- Ştii ce? Du-ne, frate, la toate hotelurile din Turunç. Câte sunt? ”... „- Şapte”... „- Ei, vreau să-i cunosc pe proprietari. Apoi, mă interesează toţi oamenii de afaceri din zonă, terenuri pe care se poate construi, eventual dacă primarul agrează anumite proiecte de dezvoltare”... „- Nu le putem face pe toate astăzi”... „- Nu astăzi. Astăzi ne vom distra. Vrem să beneficiem de toate posibilităţile pe care le oferă Turunç. La sfârşitul zilei, să ne prezinţi nota de plată”... Arif m-a privit timid, zâmbind oarecum încurcat... „- Ce s-a mai întâmplat? ”, m-am răstit la el... „- Nimic. Încerc să nu vă supăr cu ceva. Sarcina mea este să vă fac să vă simţiţi foarte bine. Totul este achitat în prealabil. Plăteşte Dumnezeu”... M-am încruntat, de parcă soluţia oferită îmi displăcea profund. În final, am acceptat: „- Bine. Fie. Accept. Aşadar, să ne distrăm, dacă plăteşte Dumnezeu. Măcar atât! ”...

Când ne-am urcat pe vas, nu-mi închipuiam că ne vom distra atât de bine. Iar vasul a plecat imediat... „- Unde mergem, blondino? ”, întreba Jean... „- În larg”, a răspuns Arif. „La Green Bay, care este undeva, dincolo de malul acela”, a explicat el arătând cu mâna înspre partea stângă a localităţii Turunç, cum priveşti spre mare. „Dincolo este Amos Bay, iar pe Insula Paradis, Aquarium Bay. Spre seară, mergem la Phosphorus Cave, ca să vă arăt minunăţiile din această peşteră şi care nu pot fi văzute pe lumină”... „- Domne”, a pretins Jean. „Păi, ce facem cu parasailingul, cu schiatul nautic şi, în general, cu toate chestiile astea nemaipomenit de plăcute? ”... „- Nicio problemă! ”, a făcut Arif cam dezamăgit. „Vor veni în larg toate şalupele de care avem nevoie. Nu vom scăpa nimic. O să faceţi şi scufundări. Totul este gândit ca să vă simţiţi bine. Vă veţi distra de minune”... Jean părea foarte nemulţumit. M-am uitat la Stela şi am înţeles: soţul ei nu accepta situaţia; el voia să i se dea atenţie, să i se spună că e deştept. M-a pufnit râsul... „- De ce râzi, bă? ”, a făcut el... „- De tine, Jeane. Nimic nu-ţi prieşte”... Şi toată lumea a început să râdă, pentru că Jean era de-a dreptul caraghios... Arif discuta cu Diana şi-i povestea despre el şi familia lui numeroasă... „- Bine, bă, că sunteţi voi mai deştepţi”, a izbucnit Jean cu ciudă. „Dar şi voi sunteţi la fel de proşti ca şi mine. Vă lăsaţi manipulaţi de blonda asta, care le ştie pe toate”... „Aşadar, despre asta este vorba! ”, am gândit eu şi mai amuzată... „- Jeane”, a făcut Marian. „Dintre voi toţi, eu sunt cel mai în vârstă. Ne cunoaştem de multă vreme. M-ai văzut vreodată nemulţumit? ”... „- Nu, domne, dar mata ai socotelile matale. Şi pe mata, Andreea te ascultă mereu. E altă situaţie. Pe mine nici nu mă bagă în seamă, de parcă aş fi ultimul prost de pe pământ”... „- Jeane”, am intervenit pe un ton apăsat. „Ce-ţi lipseşte, mă? Că ai de toate”... „- Nu, bă. Că nu-i vorba despre asta. Dar faci nişte lucruri care mă bagă-n sperieţi. Şi văd că-ţi iese bine. Sunt prost, bă, tare prost! Vreau şi eu să fiu ca tine, dar nu ştiu cum să fac”... Şi toată lumea a izbucnit în râs. Până şi Diana râdea. Apoi, după ce i-a povestit lui Arif despre neîmplinirile lui Jean, a început şi acesta să râdă... „- Sunteţi foarte ciudaţi”, a stabilit el. „N-am reuşit încă să vă înţeleg. Nu ştiu ce aţi discutat cu Dumnezeu, dar niciodată nu l-am văzut atât de atent cu cineva şi nu prea ştiu de ce”... „- Cred că i-au plăcut glumele noastre”, a stabilit Diana şi am admirat-o pentru iniţiativa ei. „Am constatat că pe tata îl place patronul dumitale, cel mai mult. Nici nu ştiu de ce”... „- Ce-i tatăl tău? ”... „- Ce să fie? Om de afaceri. Se ocupă de forex şi cred că are nevoie de Dumnezeu”... Arif a privit-o perplex. A socotit ceva în mintea lui şi a întrebat: „- A câştigat până acum? ”... „- Numai în combinaţie cu alţii ca el. La forex nu poţi să câştigi dacă eşti singur”...

La Green Bay, apa este foarte limpede. Dacă asculţi poveştile turcilor şi le dai crezare, chiar ţi se pare că apa este verde. Dar nu-i aşa. Apa este foarte limpede, este caldă şi cam sărată. De altfel, nici nu trebuie să faci efort ca să te menţii la suprafaţă. Totul este minunat în jur. Numai că este o zonă oarecum izolată. E drept, mai vin şi alte vase acolo, dar fiecare se distrează în voia lui. Oamenii sar de pe vas, râd, glumesc şi fiecare încearcă să se simtă cât mai bine. Iar dacă ştii să înoţi, mai ai şanse să te distrezi. Dacă nu, trebuie să te mulţumeşti cu bucuria celorlalţi. Că nimeni nu-ţi dă atenţie. Prin urmare, vrând-nevrând, cei care nu ştiu să înoate acceptă să li se aplice pe sub braţe, un fel de colac dintr-un material sintetic, care te ţine la suprafaţă. Şi te-ai distra foarte bine dacă ai fi lăsată în pace, măcar să exersezi mişcările premergătoare celor utilizate pentru înot. Dar te pui cu prietenii?! Şi aşa se face că la un vas alăturat, cei de acolo au decis să-i chinuiască pe neiniţiaţi. Şi să vedeţi ce le-a trecut prin cap... Imediat ce s-au îndepărtat de vas, începătorii s-au trezit apucaţi de picioare, de undeva, de dedesubt. Şi ţine-te, frate, chirăieli! Apoi, au urmat scandaluri pe vas, că nu te pui cu femeile disperate şi speriate. Iar toată lumea râdea amuzată, chiar şi noi, care înotăm încă din faşă... „- Domne, ăştia nu sunt sănătoşi la bibilică! ”, a stabilit Jean. „Bine că nu avem printre noi şi asemenea tâmpiţi. Proşti suntem noi, dar tâmpiţi, ba! ”... Şi iar pune-te pe râs, că Jean se arăta atât de sincer, încât nu puteai să te mai abţii.

La Amos Bay ni s-a făcut foame. De aceea, m-am dus direct pe la fund, cam pe la cinci metri adâncime. Şi, în timp ce înotam cu ochelarii de apă, privind în jur la toate minunăţiile de acolo, mă tot gândeam cum să fac ca să îmbuc ceva. De acolo, de dedesubt, am auzit zgomotul făcut de şalupele care se apropiau de noi. Am ieşit curioasă la suprafaţă şi m-am urcat pe vas. Acolo, veselie mare: se amenajase o masă uriaşă, plină cu fel de fel de delicatese, iar toată lumea striga în neştire sub efectul alcoolului ingerat. Şi pune-te, frate, pe mâncat şi pe băut. Aş fi vrut să mai discut ceva, dar nu aveai cu cine: toată lumea înfuleca, de parcă erau ultimele clipe ale vieţii noastremateriale. Mitică striga printre îmbucături: „- Mănâncă, Jeane, bagă la jgheab! Să ai putere pentru ce va să vie! ”... Atunci am văzut şalupa pe care scria „Parasailing” şi care se apropia de noi în mare viteză... „- Lasă, bă, să aştepte! ”, a răspuns Jean. „ Mi-e prea foame. Dacă mă întrebi ce mai vreau, o să-ţi spun zece minute de-acu-nainte: Mâncare. Cât mai multă mâncare! ”... Dar oamenii ştiau cum să ne satisfacă toate necesităţile şi mă gândeam că, probabil, acolo se serveşte masa în mod obişnuit. În fine, primii care au plecat cu parasailingul au fost Marian, soţia lui, Elena şi Diana. Evident că Arif a plecat cu ei. De altfel, Arif nu se mai dezlipea de Marian, discutau fel de fel de strategii pe forex, schimbau impresii, rosteau numele unor mari investitori turci şi-şi comunicau unul altuia avantajele paradisurilor fiscale, cu preponderenţă Cipru... „- Nu poţi să accepţi un impozit de 30%”, opina Arif. „Se câştigă atât de greu şi vin toţi cu pretenţii de impozitare”... „- Aşa este”, îl susţinea Marian. „Dar nu aşa trebuie pusă problema”... Când mi-a venit rândul să mă urc în cer, m-am uitat cu atenţie în jur, socotind pe unde să solicit să mă plimbe şalupa... „- Nu vă faceţi probleme”, a spus Arif. „Şalupa va merge de la Marmaris (Siteler), va trece pe lângă Içmeler şi Insula Paradisului, apoi va ieşi aici, în faţă, la Turunç. De alfel, la ora aceasta, briza bate dinspre mare spre uscat şi vă va urca la mare înălţime, că sunteţi uşoară”... Zis şi făcut. Ei şi când am luat înălţime, frate, am crezut că nu mă mai opresc. Şi mi se părea că sunt la nivelul munţilor, şalupa se afla undeva, la picioarele mele, iar briza bătea acolo, sus, cu mare putere. Am început să chiui şi mi se părea că toată lumea mă priveşte. Neasemuită senzaţie!... Dar şi mai plăcut a fost cu schiurile, că au venit vreo cinci şalupe şi ne-au plimbat în două rânduri, de la Marmaris, zona Marina, până la Turunç... Scufundările n-au fost mare scofală şi dacă ar fi fost după mine, nu mă băgam la şase metri sub apă. Oricum, tot am aflat ceva: nu-mi place, frate, să mă scufund acolo, fie apa cât de bună, iar peisajul subacvatic, cât de atrăgător, nu mă atrage defel. E altfel să înoţi numai cu ochelari de apă. Nici nu trebuie să pierzi atâta vreme cu depresurizarea, ori cu indicaţiile care ţi se dau. Şi n-am prea înţeles chestia cu depresurizarea, că sunt doar şase metri, nu 50... În fine, am răsuflat uşurată când am scăpat teafără din toată tevatura asta...

Când a început să se întunece şi era cam 19:30, ne aflam deja la Phosphorus Cave. Şi să ştiţi că merită, într-adevăr. Nu are rost să vă spun mai mult, pentru că orice descriere nu poate egala realitatea. Oricum, privind către încăperea interioară, unde se petrece un fenomen ieşit din comun, ai o senzaţie de pierdere sumară a contactului cu realitatea, ceva similar cu starea de hipnoză, în primele sale faze, atunci când procedura presupune utilizarea de semnale luminoase repetitive. Există o oarecare fascinaţie, dar nu poţi să intri în transă, pentru că nu te conduce vocea unui operator. Drept pentru care, încerci o stare de insatisfacţie. Şi să vedeţi ce chestie interesantă: uneori, noaptea, visezi starea aceea, semn că ea reprezintă ceva pentru mine. De atunci, am tot încercat să aflu mai multe, n-am reuşit.

Şi, ca să închei, am să vă spun că în Turunç, sunt numai şapte hoteluri, între două şi patru stele (în fine, cinci stele după ultimele strigări!). Nu are rost să vi le descriu, că nu sunt agenţie de turism şi mă mai trezesc sancţionată pentru reclamă... Vă dau numai linkurile. Să le vedeţi singuri. Am fost pe la toate, ca să le vizitez şi să-mi fac o idee... Numai două mi-au plăcut: unul situat la munte, undeva la vreo 200 m altitudine şi la circa 1,5 km de ţărm, celălalt pe malul mării, în dreapta localităţii, cum priveşti spre mare. Pentru că eram singură şi de capul meu, la acest hotel, am încercat să intru dinspre mare şi nu pe poartă cum ar face-o orice om normal. Binenţeles că am fost oprită de un paznic vigilent: „- Unde merge, domniţa? ”, a întrebat el într-o engleză rudimentară, privindu-mă admirativ şi obraznic. (Şi ce m-a mai amuzat stimabilul!). I-am răspuns că vin din partea lui Dumnezeu şi că doresc să vorbesc cu proprietarul hotelului. I-am spus şi numele. Ei, şi după ce a discutat cu şefii lui, prin aparatul de emisie-recepţie pe care-l purta cu mare grijă, n-a ştiut cum să mă conducă mai politicos şi să mă predea unui domn simpatic. Acesta a simţit ceva în atitudinea lui. Prin urmare, a întrebat: „- Este vreo problemă? ”... Nu era niciuna şi l-am văzut pe stimabil privindu-mă cu vie recunoştinţă. Vedeţi? Asta înseamnă să te cunoşti cu Dumnezeu... :))

În Turunç, nu există viaţă de noapte, iar localitatea este foarte liniştită. Aşa cum v-am spus: un paradis!

Şi acum linkurile, într-o anumită ordine:

www.merilotel.net

www.hotelmavideniz.com

www.loryma.com

www.kavalaotel.com

www.greenparksuites.com

www.mymerichotels.com

www.turuncoteldenal.com

Şi acum pozele. Am să încep cu harta localităţii, pe care sunt amplasate hotelurile. Ca să aveţi toate informaţiile...

Dedic această lucrare lui @florin_mch, cu care am avut pe privat o discuţie destul de interesantă. Că pentru el am elaborat review-ul astfel, oarecum neobişnuit. Sper să-i placă!... Cam aşa arată unul dintre paradisurile mele! Uneori e greu, e foarte greu şi nu te poate ajuta nimeni. După cum se observă cu uşurinţă, oamenii au pretenţiile lor. În munca mea, trebuie să ţii seama de fiecare. Un singur lucru este important: să vorbeşti mult, dar să spui puţin. Trebuie să existe o dualitate în tot ceea ce întreprinzi. Pentru că viaţa materială este grea şi nu există decât o singură valoare stabilă: banul. În rest, dacă ai greşit cu aceasta, toate celelalte valori pier, se disipează.

Ps. Vă aştept comentariile, că acesta este momentul cel mai interesant. Dar nu daţi buzna cu concluziile! Citiţi cu atenţie, priviţi cu răbdare la poze, aflaţi ce am notat în subsolul lor. Numai aşa veţi înţelege totul. Pentru fiecare, am inserat un mesaj mai special. Am să mai revin şi am să vă prezint şi alte review-uri. Că am ceva timp liber... Ştiu că vi le voi expune, dar încă nu ştiu cum vor arăta la final!

---

VIZUALIZĂRI: 7507 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI