Saint Michael's Mount - Cornwall

TIPĂREȘTE

De fapt, toată expediția prin sudul Angliei, din vara acestui an, a fost o incursiune în istorie, deoarece nu poți înțelege cu adevărat lumea, dacă nu străbați la pas locurile care au însemnat ceva pentru această istorie, dacă nu le observi atât frumusețea vădită, cât, mai ales, pe cea subtilă, ascunsă în zidurile construcțiilor, în piatră sau, de ce nu, în praful unei cărări de coastă.

Iar drumul avea să ne poarte, cum altfel, spre sud-vest, către acea peninsulă ciudat atașată insule britanicei, probabil tot o reminiscență a reașezării telurice la finele ultimei glaciațiuni când, spun istoricii, insula însăși a reînceput să fie populată, cu acele popoare misterioase care hălăduiau de-o parte și de alta a viitorului Canal Englez, sau Mâneca celor de dincolo... Căci, după ce, cu doi ani în urmă, am străbătut Normandia, pe urmele Bastardului și am fost fascinați de animația țesută pe o pânză, de la Bayeux, am ajuns, în sfârșit, în acel Cornwall atât de contestat.

După cazarea de la periferia Plymouth-ului, strategic aleasă, la marginea autostrăzii și la doi pași de stația de autobuz double decker spre centru, am purces la investigație. Hotelul în sine, Legacy Plymouth International, deși bine situat pentru tranzit și fără să își depășească această condiție, am aflat că s-a închis, deci nu știu dacă mai merită un review...

Cornwall, sau Kernow, în dialectul celt local, este o porțiune de pământ care merită, prin ea însăși, o excursie aparte, pentru iubitorii de mare și natură. De la stațiunile litorale, dintre care cea de la St. Ives atrage atenția prin fițoșenie, până la celebrele Moors (care nu sunt chiar mlaștini, în adevăratul sens al cuvântului), rezervațiile naturale în care te așteaptă megaliți, rude cu cei din Carnacul breton, de la abația de la marginea Marazion-ului, până la sfârșitul pământului...

Așteptam de doi ani călătoria spre capătul de sud-vest al insulei britanice, către micul sat Marazion... Poate că acolo poți înțelege încrengăturile ciudate dintre nordul și sudul Canalului, când afli de abația ridicată în Golful Muntelui și care chiar așa se numește, Saint Michael’s Mount. Nu numai omonimia, dar și construcția, pe o insulă legată de țărm printr-o potecă din piatră, sunt identice cu cele din Normandia. Prima legendă pe care o auzi despre locul cu pricina se referă, cum altfel, la Bastard. Care, mulțumit de ajutorul dat de benedictinii de la Mont Saint Michel în asaltul său de la Hastings, le-a oferit teritoriul celt din sud-vestul țării pe care tocmai o cucerise, ca să își întemeieze acolo o abație. Dacă ne gândim că Guillaume chiar l-a împroprietărit pe un oarecare Robert, conte de Mortain, care a devenit, astfel, conte de Cornwall și că acesta a aservit abația engleză celei franceze, poate că nici nu suntem departe de adevăr. Deși povestea este puțin diferită și ne trimite departe, la finalul regalității anglo-saxone și la penultimul rege local, Edward Confesorul. Fiu mai mic al unui rege englez, din mamă normandă, acesta și-a petrecut mare parte peste Canal, fie ca să fie ferit de lupta fratricidă pentru succesiune, fie pentru a se pune la adăpost de Cnut, danezul care a cucerit Anglia, din lipsă de altă ocupație. Cert e că tânărul Edward a fost fascinat de arta normandă, drept care a purces la ctitorirea unui paraclis pe insulă. Ca fapt divers, tot Edward, rege al Angliei, de data asta, a construit și prima catedrală în stil normand, de la Westminster, unde este și înmormântat. Iar încrengăturile cu nobilimea normandă, ceea ce i-au adus acuze de favoritism împotriva propriilor supuși, l-au făcut pe Confesor să pună, arhiepiscop la Canterbury, pe Robert, un abate de la Jumieges, ale cărei ruine ne-au încântat, cu doi ani în urmă.

Ascultam toate acestea pe șoseaua care leagă Plymouth de extremitatea peninsulei, concentrat asupra condusului și încercând să mă conving să nu mă abat spre plajele renumite din zonă, dacă vroiam să respect programul zilei. Navigația mașinii ne-a purtat până la periferia cochetului Penzance, apoi, la stânga, spre Marazion. Evident, după părăsirea autostrăzii, am regăsit străzile înguste, dar, de acum, eram călit. Ba chiar am reușit să admir, cu coada ochiului, linia țărmului dintre Penzance și Marazion, sub soarele bând al sfârșitului dimineții. Și, undeva, pe partea dreaptă, am recunoscut silueta de pe St. Michael’s Mount. Pentru că șoseaua devenea tot mai aglomerată, am început să urmăresc gradul de ocupare a parcărilor care începeau să își facă apariția și, bazându-mă pe instinct, am oprit în cea de la intrarea în sat, de pe malul mării și bine am făcut, deoarece următoarea era arhiplină. Nu am regretat, deoarece am coborât pe plajă – era reflux și deja nenumărați turiști profitau de apa puțin adâncă – dar am continuat, la pas, către aleea din piatră care leagă țărmul de insulă, accesibilă fiind numai la reflux. Deja se observă primele diferențe față de mai titrata abație din Franța. În primul rând, aici totul este mai puțin mercantil și mai primitiv – în sensul de apropiere de origine. Pe insulă se ajunge doar pe jos, iar clădirea de pe insulă este, din start, mai mică și mai puțin impunătoare decât jumătatea sa de peste Canal. De altfel, stăteam să mă gândesc, aici, construcția a rămas la stadiul incipient, pe care abația de la Saint Michel l-a cunoscut acum un mileniu.

Intrarea costă, dar fiecare penny merită. Poți alege, mai întâi, o călătorie acvatică, în jurul insulei și către Penzance, dar coada imensă ne-a făcut să ocolim micul port. Așadar, alături de alți pelerini, am început să urcăm. Iar urcușul este serios, pe trepte inegale, de parcă așa au rămas din Evul Mediu, cu popasuri pe iarba aceea incredibilă, pe care numai aici, în Anglia, o găsești, cu ocolișuri la izvoare ascunse printre blocuri de piatră sau cu opriri pentru o fotografie pe afetul tunurilor care dau roată zidurilor de pe vârful dealului. Pentru că, prin tocmai așezarea sa, mânăstirea a jucat rol de fortăreață, în multiplele conflicte care au măcinat zona în ultima mie de ani. Chiar de la Ioan cel Fără de Țară, care a cucerit-o pentru prima dată, trecând prin Războiul Rozelor și Războiul Civil, abația s-a întărit, a murit și a renăscut din propria cenușă. De altfel, tsunami-ul declanșat de cutremurul care a devastat Lisabona a făcut ravagii aici, pe coastă.

Când ajungi, în cele din urmă, în vârf, zăbovești, la intrare, ca să admiri albastrul mării, farmecul ascuns al caselor din sat, unde poți, doar, să bănuiești povești de viață sau cărarea pietruită care îți fură privirea, hipnotic, cu șiragul nesfârșit de turiști. Clădirea din vârful dealului este departe de ideea de mânăstire. De fapt, după ce îi vizitezi, pe rând, camerele, afli că ele au fost refăcute pentru rezidență laică, după ce domeniul a fost cumpărat de familia lordului de St. Aubyn, după restaurarea monarhiei britanice, în posesia căreia a rămas până de curând, în secolul al douăzecilea, când a devenit monument de patrimoniu. Iar modificările au fost complete în epoca victoriană, când casa s-a transformat în reședință permanentă, nu numai de vacanță. Sus, în vârf, deoarece arhitectura te poartă în spirală, găsești capela și te plimbi, cu mândria celui care a ajuns, pe marginea parapetului, dând binețe fiecăruia cu care te intersectezi, pentru că și acela, deși nu te cunoaște, te privește cu prietenie, aici, pe piscul din Mount’s Bay... Nu degeaba se zice că funestul Joachim von Ribbentrop ar fi dorit să se instaleze aici, după cucerirea Marii Britanii... Istoria, însă, și-a urmat cursul, după legi încă neînțelese și, iată, azi, aici, respiri bucuria de a fi, în locul sinistrei cruci întortocheate...

Iar la întoarcere, după ce te odihnești pe iarba verde, englezească, cu priveliștea golfului în față, te și miri cum au zburat mai bine de trei ore. Așa că te urnești, cu regret, traversezi cărarea pietruită, intri în Marazion, satul cu nume atât de ciudat, te pierzi printre casele lui, din piatră, ajungi la parcare, îți iei coșul cu de-ale gurii și te alături, pe plajă, acelor gălăgioase familii britanice, ieșite, ca și tine, la un picnic cu hrană rece.

Pentru că ziua este departe de a se fi încheiat și te așteaptă drumeția pe promontoriul de la Land’s End…

---

VIZUALIZĂRI: 2837 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI