Hai hui prin sudul Angliei (2) - Jurassic Coast

TIPĂREȘTE

Pentru că iubesc marea...

Poftim? Ce introducere este asta? Uite aşa, simplu, universul acvatic este în genele noastre, ale oamenilor, încă din vremuri de dincolo de amintire, căci fenicienii sau vechii greci se născuseră deja cu microbul ăsta, al navigaţiei, în sânge. Iar mai apoi, iată, barbarii din mlaştinile Tibrului – ăia de s-au aciuat acolo ca să prade satele dimprejur, inclusiv pe frumoasele sabine, de era să iasă cu un prim război... mondial (noroc că acelea au fost încântate de virilitatea bandiţilor de pe colina Palatină şi şi-au domolit taţii şi fraţii din mânia lor legitimă) – când s-au mai civilizat, au transformat o mare ostilă într-un lac intern, brăzdat în lung şi în lat de curse regulate. Din nou, istoria asta ameţitoare îi aruncă pe oamenii nordului, ca nişte vulturi (necrofagi, da, căci ce altceva au fost incursiunile fals romantice ale acestor noi bandiţi, decât nişte dezmăţuri sanguine?), în bărcile lor ascuţite şi cu fundul plat, ca să scrie prima pagină din cartea Europei – şi, după altă migraţie, transatlantică, jumătate de mileniu mai târziu, din cartea întregii lumi, atât de interconectate, azi...

Deci, pentru că iubesc marea, cu ale sale poveşti – iar cea a lui Anton Lupan îmi vine acum în minte, căci iată, chiar şi Radu Tudoran s-a desprins, în cele din urmă, de dulceagul Levant, ca să îşi poarte eroii către acelaşi Vest hipnotic, până în Patagonia – am luat decizia, în acel final de zi englezesc... Deoarece chiar reflexia azurie a pietrelor suspendate de la Stonehenge, sub cerul pe care pluteau, corăbii gigantice, norii, mă îndemna către litoral.

Aşadar am hotărât, după un consiliu de familie ad-hoc, să lăsăm megaliţii de la Avebury pentru altă dată şi să ne îndreptăm spre Durdle Door, locul pe care, oricum, îl trecusem la must visit încă de când cu incursiunea printre stâncile de la Etretat, din Normandia vecină.

Drumul până la Durdle Door se intersectează, perpendicular, cu şoseaua aglomerată care ne adusese de la Amesbury şi se continuă, liniştit, printre dealuri uşoare, spre sud vest, prin calmul Dorset. Doar că, aproape de litoral, strada devine îngrijorător de îngustă şi nicidecum cu sens unic, astfel încât, în preajma ţărmului, la Lulworth, cu al său castel, e aproape periculos să te aventurezi, mai ales tu, biet continental nedus la biserica anglicană, cea cu volanul pe partea dreaptă. Noroc, în acea amiază, cu competiţia locală de ciclism, care a mai deviat traficul printr-o pădurice care ocolea mare parte din localitate, pe un singur sens de mers. Iar la Durdle Door se ajunge trecând prin campingul cu acelaşi nume, la marginea căruia, pe un promontoriu înalt, îţi laşi maşina în parcarea cu o taxă exagerat de mare, după umila mea părere. Dar, după ce afli că întreaga porţiune, de o frumuseţe rară, dintre Durdle Door şi Lulworth Cove este domeniu privat, aparţinând unei singure familii, te bucuri că, fie şi contra cost, ţi se permite accesul acolo. Căci promontoriul şi plajele cu pricina aparţin celei mai spectaculoase porţiuni din celebra Jurassic Coast, o fâşie lungă de peste 150 de kilometri, de-a lungul ţărmului sud vestic al Angliei...

Spuneam că promontoriul este înalt şi nu glumeam. Din parcare, singurul mod de a accede pe plajă este să o iei pe cărarea ce te coboară, lin, dar sigur, gândindu-te cum o să refaci drumul la întors, când atât de blânda gravitaţie care te ajută acum îţi va deveni un duşman înverşunat. Dar, până la urmă, nu eşti singurul, iar priveliştea pe care o întrezăreşti peste dealul verde îţi taie răsuflarea şi te face să accelerezi pasul. Căci acolo, lângă micul afacerist care îşi cărase cu tractorul ghereta cu sucuri şi îngheţată (pentru că, aviz amatorilor, aici totul este pustiu şi, dacă ai uitat cumva să îţi iei cu tine măcar o sticlă cu apă – ceea ce am păţit noi – s-ar putea să ai mici probleme), se deschideau, din vârful unei coline, două poteci în abis. Una, către fascinanta plajă Man O’War, cu a sa apă ce părea adusă dintr-o lagună tropicală şi, dincolo, plaja pietroasă de la Durdle Door. Şi, pentru cei cu timp la dispoziţie – deoarece campingul de sus oferea condiţii de cazare, distracţie şi hrană suficiente (l-am găsit identic în concepţie cu cel de la Fusina, de lângă Veneţia), de-a lungul promontoriului se putea face o preumblare de câţiva kilometri, pe domeniul Lulworth, cu o vedere superbă peste Canalul Mânecii.

Am ales coborâşul abrupt către stânca de la Durdle Door, deoarece ea fusese ţinta research-ului de peste iarnă şi, până la urmă, în goana noastră pentru a înţelege istoria şi geografia celor două maluri şi, nu în ultimul rând, povestea oamenilor care au creat lumea pe care o cunoaştem azi, am vrut să o comparăm cu Elefantul de la Etretat... Senzaţia este aceea de început de lume şi, dacă nu ar fi fost abundenţa de turişti uitaţi la plajă, probabil încă de dimineaţă, ai fi putut jura că simţi paşii apăsaţi ai dinozaurilor care, odinioară, bântuiau pe coastele unite ale insulei si ale continentului. Poate că a fost mai reconfortant aşa, să ştii că ceea ce auzi în spatele tău este doar veselia grupului de indieni care jucau volei pe pietriş, decât oftatul unui T-Rex înfometat! Iar „trompa” stâncii de la Durdle Door este impresionantă, titanică luptă dintre mare şi terra firma, cu un singur învingător: ochiul uman, în nedisimulata-i dorinţă de a redescoperi frumosul.

Cum lumea se înghesuie la baza stâncii, te depărtezi, de-a lungul plajei pietroase, pe sub promontoriul calcaros înalt, cât mai departe, ca să te bucuri de singurătate, linişte şi să ai o perspectivă deplină asupra arcului săpat de valuri. În timp ce jumătatea te bombăne, pentru că nu i-ai spus nimic de pietre (de parcă scrisese cineva pe AFA despre asta, înainte, ca să mă pună şi pe mine în gardă!), îţi aminteşti că aici îşi strigau şi băieţii de la Tears for Fears suferinţa, cu al lor Shout... Apoi, când, sub un soare generos, cu tălpile mângâiate de valurile călduţe, atmosfera s-a liniştit dintr-odată, ai putut să studiezi în linişte linia de coastă unde s-au filmat scene din faimosul roman al magicianului John Fowles, „Iubita locotentenului francez”...

Ca o tuşă personală, dincolo de romantismul zonei, Etretat-ul normand mi s-a părut mai frumos...

Doar că... Aici, peste Canal, Coasta Jurasică îţi oferă multe alte surprize. Aşa că, a doua zi – cu o schimbare radicală de vreme, de la un soare strălucitor la un acoperiş plumburiu de nori – am purces către următorul loc de popas, de la periferia Plymouth-ului, dar la pas, de-a lungul coastei. Şi, între două reprize de ploaie – dar ce ploaie! – ne-am oprit în buza orăşelului Lyme Regis – el însuşi o încântare sonoră, doar să îl citiţi cu voce tare – cu ale sale fosile. Pentru că aici, pe plaja de la Charmouth (un alt sătuc cu străzi înguste), te îmbie parcarea cu plată pentru o altă aventură ce nu merită ratată: vânătoarea de fosile! Da, da, fie cu unelte proprii, fie cu un ciocan pe care îl posezi, contra a trei lire sterline, timp de 3 ore, fie singur, fie cu un ghid destul de scump, purcezi, alături de sute (de unde, oare, atâţi turişti, prin toate colţurile Angliei?), la dezgroparea de fosile. Şi te bucuri ca un copil atunci când, după ce ai buşit piatră de piatră zeci de minute, cu ameninţarea ploii şi a prăbuşirilor inopinate de mal (căci eşti avertizat asupra lor), crezi că ai descoperit o urmă de trilobit sau mai ştiu eu ce alt animal antediluvian. Căci, de dinozauri nu mai poate fi vorba; ei au fost excavaţi de mult, în ultimul secol şi jumătate de când au fost descoperite zăcămintele fosilifere. Sau, mai ştii, poate că mai zace vreunul prin malul mâlos şi instabil, căci altfel cum s-ar explica curajul sinucigaş aş celor care, în pofida avertismentelor pe care le vezi la tot pasul şi a amenzilor usturătoare cu care sunt ameninţaţi, se cocoaţă, cu pioleţi, ciocane şi saci, doar, doar or da lovitura?

Deşi, ca să fiu sincer, cu numai o liră sterlină îţi puteai cumpăra o fosilă minunată, cu nume cu tot, de la centrul de agrement din capătul plajei... Bine, orgoliul de aventurier nu îi lăsa pe aceia, după cum nu ne-a lăsat nici pe noi, să ne coborâm până într-acolo încât să achiziţionăm un astfel de trofeu.

Deşi, azi, parcă regret că nu am făcut-o...

---

VIZUALIZĂRI: 3012 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI