Wilde Wasser - în lumea minunată a apelor sălbatice

TIPĂREȘTE

La aventuri, aventuri în călătorie, poți să visezi oricând. Dar să ajungi la ele în viața reală, mai rar. Nu mă plâng, mă bucur că mi se-ntâmplă, mai ales când ajung în Austria. Pentru că aventură aș putea numi această drumeție, neîncheiată până la punctul terminus, din păcate… Dar o aventură frumoasă.

Era ultima zi din sejurul petrecut în Rohrmoos – Schladming și mi-o doream provocatoare. Nu că zilele anterioare ar fi fost de leneveală. Nu, nici vorbă.

Întrebarea fiecărei dimineți era: ”Unde mergem astăzi? ” Cică ”toate drumurile duc la Roma”. Ei, nu-i chiar așa, nu chiar toate. Mai sunt și altfel de drumuri… și sorții au ales : vom merge la cascada Riesach. Zona Dachstein – Schladming abundă în izvoare, lacuri și cascade, iar drumeții se pot bucura din plin de aceste privilegii încântătoare. Zeci, poate sute de trasee îți poartă pașii pe cărări mai puțin umblate, dezvăluindu-ți frumuseți naturale la care nici nu gândești…

WILDE WASSER și-a căpătat această denumire în anul 2005. De-a lungul traseului Wilde Wasser, care durează aproximativ șase ore, se pot experimenta mai multe etape, în număr de 6, cu secțiuni diferite de dificultate și o diferență de nivel de 620 metri. Lungimea lui este de 14,5 kilometri. Excursia începe din vechiul oraș minier Schladming, prin cheile râului Talbach și are punct final, lacul Riesach. În Schladming se găsește una dintre cele mai vechi centrale hidroelectrice din Austria.

Am lăsat în urmă unitatea de pompieri și vechea moară din Untertal și după câțiva kilometri ne-am oprit pentru câteva minute lângă cabana Waldhauslalm. În Austria, în orice excursie, la început de drum, întâlnești astfel de cabane sau hanuri rustice de unde poți să-ți faci o ultimă aprovizionare sau, pur și simplu, te poți odihni. Toate, chiar și cele mai îndepărtate au locuri de joacă pentru copii. Era prea frumos locul ca să nu poposim și noi puțin… Am admirat cele două iazuri unde se zbănțuiau mici peștișori, iar copilașii se plimbau în bărcuțe electrice. Am lăsat mașina în parcarea Seeleiten, unde, la întoarcere ne aștepta o surpriză: o lamă stătea sprijinită ”bine-mersi” de mașina noastră, la umbră. Intrând în vorbă cu stăpânul ei, am aflat că o folosea pentru a-i căra bagajul în drumeții. Și mi-a fost milă de ea…

Etapa din traseu pe care aveam s-o parcurgem era cotată cu dificultate moderată, însă denumirea sa, ”durch die Holl”, spune altceva… Eu am tradus ceva ”mai blând” : ”către abis”… În fine, cuvintele, în nici un caz, nu pot înfățișa în mod corect, locurile prin care am trecut. Poate, doar fotografiile și filmulețele să aibă acest avantaj…

După meandrele unor poteci înguste, la margine de pădure și după un urcuș ușor și scurt de 20 de minute, am ajuns în dreptul micii cascade Riesach. Marea cascadă Riesach este considerată cea mai înaltă din provincia Styria și împreună cu surata ei mai mică, capătă o lungime totală de 140 metri. O fi ea mai mică, dar este puternică, creativă, energizantă, cazi ușor sub vraja ei. De pe pasarela special amplasată în imediata sa apropiere ca să-i simți mai bine frământarea, închizând ochii, te lași înviorată de stropii aceia infimi. Și te mai gândești că apa-i elixir al vieții și-ți dă și ție putere să-ți continui drumul…

Traseul alpin solicitant, uneori foarte abrupt, te ține mereu ”în priză”. Poteca însoțește îndeaproape cursul râului Untertalbach, ici-colo mai scapă din strânsoarea piscurilor avântate. Aici, lângă micuța cascadă era un indicator care te îndrepta pe două căi spre lacul Riesach – drumul forestier sau drumul direct spre marea cascadă Riesach. Am ales a doua variantă. Dacă aș fi cunoscut limba germană, aș fi știut pe ce cale am apucat și ce mă aștepta… De abia privind fotografiile, am observat cuvântul mic, mic scris, pus în paranteză, alăturat celui care indica drumul spre cascadă: ”steil” – abrupt. Totuși, mă bucur că s-a întâmplat s-apuc acea cale.

Urcușul este moderat la început, în nici un caz însă nu este o drumeție pentru cei complet neantrenați, pentru copii cu vârsta de până la 7-8 ani sau pentru câini. Esențial este să poposești din când în când, căci peisajele vă captivează nu numai ochii, dar și sufletul. Punctele de belvedere vă oferă tablouri având drept fundal piscurile munților Schladminger Tauern și Dachstein. Peisajul stâncos sălbatic te impresionează cu formațiuni bizare de rocă, iar din loc în loc mici izvoare îl animă, prelingându-se alene la vale. Mereu ai ceva de descoperit, de admirat. Vuietul marii cascade Riesach devine tot mai pronunțat, iar privirea îți este mereu atrasă spre înălțimi… Oare cât mai am de urcat până la podul suspendat? Pare atât de îndepărtat… Secțiunile mai periculoase sunt securizate cu bare de protecție. Urci, tot urci și, în sfârșit, punctul culminant la care am dorit s-ajung: PODUL.

Mă opresc nițel să-i citesc câteva dintre caracteristici de pe placa prinsă în stâncă și … să-mi fac curaj. Mă așteaptă 50 de metri deasupra hăului, o înălțime amețitoare… Câteva fetișoare se cam codeau să facă primii pași pe pod și se tot invitau una pe alta… Eu, ”neînfricată”, le-am luat-o înainte. Mă gândeam că având drum liber în fața mea, pot oricând să grăbesc pasul, dacă este cazul… M-am oprit la jumătatea podului pentru imortalizarea momentului. Aici, parcă ești copleșit de sentimente. Recunosc, puțină teamă se strecoară în inimă, dar și venerație… O adiere ușoară de vânt îmi bătea în obrajii încinși și-mi fluiera pe la urechi. Iar gândurile, doar ele de aici, de sus, într-adevăr își pot lua zborul… Peisajul este copleșitor, iar panoramele fără sfârșit. Din păcate, am fost iute trezită din reverie. Fetișoarele urcaseră pe pod și începuseră să țopăie. Podul a început să se balanseze, să scârțâie din rărunchi și să intre în trepidație. Iar atunci când stai locului pe pod, simți cu totul altfel decât atunci când îl traversezi. Așa că, fără să mai stau pe gânduri, am luat-o din loc, încercând să-mi armonizez pașii cu țopăielile năstrușnicelor fete. Odată îndeplinită ambiția de a traversa podul suspendat, mi-am zis că de-acum vom continua drumul atâta timp cât picioarele vor mai rezista… După câțiva zeci de metri de urcuș, dar și de coborât pe niște scări destul de abrupte, ne-am trezit în fața unei noi provocări – un zid de stâncă aproape vertical, cu zeci de trepte împlântate în el, foarte înguste. Deja genunchii mei experimentau senzații noi, de tremurici și atunci mi-am zis să nu-i mai supun la alte cazne… Doar mai aveam nevoie de ei…

Astfel, Riesachsee a rămas pe altădată… Coborârea am făcut-o pe drumul forestier, șerpuit prin pădure. Pentru cei care au rău de înălțimi, se poate alege traseul de urcat până la lacul Riesach pe acest drum forestier, dar este mai puțin pitoresc, fără imagini și trăiri deosebite.

Chiar dacă traseul parcurs nu a fost foarte lung, mie mi s-a părut destul de solicitant, necesitând o condiție fizică bună și încălțăminte așijderea. Sau, poate dacă ar fi fost niște ani în minus, mi s-ar fi părut mai ușor…

Wilde Wasser este un colț de lume special pentru cei care iubesc senzațiile forte…

---

VIZUALIZĂRI: 3735 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI