În căutarea luminițelor de Crăciun - Locorotondo, Cisternino, Ostuni

TIPĂREȘTE

După porția de frumusețe cu care ne-am alimentat inimile în Monopoli, ne contiuăm călătoria spre sud încă vreo câțiva kilometri, apoi părăsim linia țărmului marin. Următoarea oprire: Locorotondo. Privind harta, ne mirăm cât de aproape suntem de Alberobello, pe unde ne-am preumblat aseară!... Găsim destul de ușor loc de parcare în apropierea centrului vechi. Doi localnici care stau de vorbă în apropiere ne văd dând târcoale parcometrului și ne liniștesc: nu se plătește, e Crăciunul! Altfel, ar fi trebuit să marcăm 0,6 euro pe fiecare oră de staționare.

Locorotondo – am citit – chiar e un mic loc rotund. Mă refer la orașul vechi, un adevărat ghem de străduțe pietruite, mărginite de clădiri albe scunde, încadrând o sumedenie de intrânduri și piațete fermecătoare. Lăsăm primăria pe dreapta, în capătul Pieței Aldo Moro, unde pare să fie organizat un fel de târg de Crăciun cu plată; îl ignorăm și mergem mai departe.

Ne lansăm pe Via Nardelli, un indicator turistic ne promite întâlnirea cu esplanada omonimă, care se dovedește a fi de fapt un părculeț umbros și cochet. În mijloc tronează un monument al eroilor, de unde pleacă, asemenea razelor de soare, alei pe care se intercalează băncuțe și coșuri de gunoi. În capătul opus intrării, esplanada devine un imens balcon, priveliștea asupra împrejurimilor este copleșitoare! Jos, sub noi, se desfășoară un fragment din Valle d’Itria, vestită prin celebrele căsuțe țuguiate numite trulli.

Pătrundem în orașul vechi prin Porta Napoli și suntem întâmpinați de terasa zumzăitoare a unei cafenele. Pășim pe aleile pavate cu plăci mari de travertin, admirând casele albe, balcoanele dantelate în fier forjat, obloanele colorate și mai ales intrările decorate în fel și chip, în cinstea sărbătoririi Nașterii Domnului! Pretutindeni sunt ghirlande și brăduți, delicate aranjamente florale, globuri strălucitoare, clopoței și fundițe! Culorile predominante sunt culorile bucuriei și speranței: roșu, auriu și verde intens.

Deși micuț, Locorotondo ascunde și el câteva edificii religioase, adevărate bijuterii arhitectonice. Între acestea, se remarcă Chiesa Madre di San Giorgio Martire, cu superba sa fațadă neoclasică. E și locul cel mai animat din oraș, lucru de înțeles, căci ne aflăm în miezul primei zile de Crăciun. Admirăm și noi câteva minute interiorul bogat împodobit, altarul cu intarsii de marmură policromă, cupola înaltă, cu frumoase vitralii de jur împrejur. Afară, un panou turistic bilingv ne oferă, cu generozitate, câteva lămuriri, din care reținem că edificiul, în forma sa actuală, a fost ridicat între 1790 și 1825, pe ruinele a 2 biserici mai vechi.

Ne întoarcem pe unde am venit și, la ieșirea din orașul vechi, lângă părculețul de mai devreme, ochim pasticeria La Panega. Wow, și unde mai pui că-i deschisă! Îl delegăm pe Tati să ne reprezinte: „Ia tot ce crezi! Surprinde-ne!” După 10 minute se întoarce cu 3 sau 4 sacoșele în care se ghicesc mai multe pachete. Cunoaștem și decorul potrivit în care să le savurăm! În părculeț, pe o bancă la soare, cu vedere la valea de sub noi! Gustăm din toate – un fel de cârnați în aluat, ceva plăcinte umplute cu diverse (umplutura chiar e o surpriză, căci n-o dibuiești decât după prima mușcătură! ????), prăjiturele cu gem de smochine și prune, covrigei cu fistic... și or mai fi, nu-mi amintesc exact! A, și pentru ne-șoferi, câte o bere mică la final. Și pâine de casă pentru acasă. Cea mai tare masă de Crăciun!

Revenim la mașină și setăm pe GPS următoarea destinație: Cisternino. Sigur, la 2 pași ar fi Martina Franca, am auzit că-i foarte fain și merită o vizită, dar nu le poți vedea pe toate... ceva-ceva tot trebuie să ștergi de pe listă ca să te încadrezi în program... Șoseaua ne poartă lin printre culturi îngrijite și mici ferme, din loc în loc recunoaștem acoperișuri conice de trulli, încă ne aflăm în patria lor...

În Cisternino parcăm tot gratuit, pe marginea străzii, în apropierea centrului vechi, pe care-l abordăm printr-o mică intrare boltită, decorată cu ramuri verzi și beculețe. Pe zid, de-o parte și de alta, sunt 2 inscripții: una care ne asigură că am ajuns în „Uno di Borghi piu Belli d’Italia” , alta că tocmai pătrundem prin Porta Piccenne (zisă și Piccola, adică mică, zisă și Porta di Santa Maria). Dincolo ne așteaptă o piață măricică, delimitată de clădiri de formă neregulată, văruite în alb, cu obloane colorate și balcoane de fier dantelat – clasica arhitectură veche a orășelelor Pugliei, cu care deja ne-am obișnuit.

Imediat în dreapta descoperim Palatul Guvernatorului, un turn de piatră cu 3 niveluri, cu deschideri boltite pe una din fețe. Citim pe micul panou informativ că a fost ridicat pe vremea dominației venețiene (sf. sec. 15 – înc. sec. 16), destinat a adăposti guvernatorul (conducătorul) orașului, care la timpul respectiv număra cam 2000 de suflete. Deasupra intrării deslușim un blazon intens deteriorat, iar la ultimul nivel, de-o parte și de alta a balconului ogival, 2 mici coloane încastrate și decorațiuni tipic renascentiste, cu mascaroni și flori stilizate.

O luăm la întâmplare, cumva în dreapta, unde ne întâmpină micuța (6/5 m) biserică închinată Sfintei Lucia, una din sfintele cele mai venerate în orașul secolului 17. Îmi place că în Cisternino panourile informative sunt elaborate într-o manieră aparte, scrisul îl imită pe cel de mână, iar în loc de fotografii, sunt ilustrate cu desene ale elevilor.

Ne pierdem cu mare bucurie prin labirintul de alei pietruite, exclusiv pietonale, admirând fără încetare felul cum sunt împodobite casele, parcă și mai frumos decât în Locorotondo! În plus, nu ne deranjează nimeni, micul oraș parcă-i părăsit, ceea ce sigur că-i doar o impresie, din când în când răzbat până la noi, pe ferestre întredeschise, frânturi de conversații; oamenii se bucură de căldura căminelor și de apropierea celor dragi...

Peste tot întâlnim leagăne ce atârnă deasupra noastră și pe fiecare citim câte un mesaj; fiind în italiană, câteodată îl înțelegem, câteodată doar pe jumătate. Dar din fericire s-a inventat Google Translate ????... De exemplu: „Oamenii văd nebunia coloratei mele vivacități și nu reușesc să distingă prostia plictisitoarei lor normalități.” Sau: „Locul potrivit în care să te afli este acela care te face să uiți cât e ceasul.” Fain! La început nu înțelegem, pe urmă descoperim o hartă stilizată a centrului vechi cu pozițiile acestor leagăne și inscripția „Cisternino – orașul care se leagănă!” Un mod de promovare, pesemne. (Da, un mod de promovare – sap acum pe net și găsesc câte ceva pe brindisioggi. it: „Aceasta este tema aleasă de Municipiul Cisternino pentru vara 2021; pentru a redescoperi copilăria lipsită de griji, care ne amintește că după fiecare urcare va fi o coborâre și nu există niciodată o condiție definitivă pentru că suntem în continuă mișcare.” ) Nu doar pe sus sunt amplasate leagăne, ci prin intrânduri și mici tunele boltite ce fac legătura între alei, pe lângă intrările cafenelelor sau agențiilor turistice.

Ieșim din orașul vechi prin partea opusă, pe o străduță ce are pe dreapta o biserică uriașă, iar pe stânga un turn la fel de impunător. Numeroase panouri informative ne dau lămuriri suplimentare. Basilica di San Nicola di Patara este edificiul religios cel mai reprezentativ pentru Cisternino și a fost ridicată în sec. 15, în stil romanic, peste o biserică veche, din sec. 10-11, ale cărei ruine se pot vizita în subsol, alături de 11 morminte medievale timpurii (așa numitul „tur arheologic” costă 2 euro; desigur, nu e disponibil în zile de sărbătoare precum cea în care ne aflăm). Nici interiorul nu-l găsim deschis, dar citim că adăpostește un crucifix de secol 14 și numeroase picturi și sculpturi vechi, ce se numără printre cele mai prețioase artefacte din Puglia.

Turnul normando-șvab (zis și Mare) a aparținut sistemului defensiv al orașului, fiind ridicat în sec. 12-13 și reajustat în sec. 14. Se afla fix lângă Poarta Mare, care azi nu mai există (aproximativ locul pe unde părăsim noi acum orașul vechi). După ce rolul său de apărare a diminuat, a adăpostit Garda Națională până în 1860, apoi Primăria, iar în zilele noastre găzduiește spații expoziționale.

Peste drum se întinde, precum în Locorotondo, o esplanadă cu vedere fabuloasă la culturile și fermele albe din vale. Există, de asemenea, un monument dedicat eroilor. Sunt și câteva ronduri verzi cu copăcei, și bănci pe margine, să stai și să privești împrejurimile. Dar noi n-avem timp de așa ceva. Revenim în orașul vechi (pe altă alee) – iar decorațiuni frumoase, iar leagăne și citate motivaționale. Micile taverne sunt închise toate, la fel magazinele, doar o cafenea pare că are ceva mușterii. Nimerim într-o piațetă pe jumătate ocupată de 2-3 terase pustii, discret vegheată de Turnul cu Ceas (1850) – însăși inima orașului vechi. Admirăm, pozăm; cam asta a fost, revenim la mașină, că mai avem drum de bătut...

(De unde până unde Cisternino?! Nu știu de ce, dar numele m-a fascinat cu mult înainte s-o facă, atât de fermecător și concret, orașul însuși. Se pare că mica așezare a fost fondată de eroul grec Sturnoi – a se citi Sturni – care și-a găsit aici refugiu după războiul troian. Mai apoi, sub romani, numele a devenit Sturninum. Distrusă în 216 î. Hr. în urma raidurilor lui Hannibal în Puglia, așezarea a revenit la viață în sec. 8, când o mână de călugări venind de departe a construit aici o mânăstire de rit grecesc, pe care au numit-o San Nicola Cis-Sturninum – acolo unde se află basilica impunătoare pe lângă care am trecut mai devreme).

... Ne îndreptăm din nou spre mare, dar încă nu ajungem la ea, ci ne oprim în „orașul alb” Ostuni. Sunt un pic dezamăgită când zăresc indicatorul de intrare în localitate; mă așteptasem ca, apropiindu-ne, să ne întâmpine de departe celebrul profil al orașului, promovat în materialele turistice, cel cu zecile de clădiri albe dispuse una peste alta. Se pare că trebuie să vii dinspre Bari, pe strada statale, ca să pățești așa ceva; ori, noi veneam dinspre Cisternino. În fine, pot trăi cu asta.

La fel, găsim o parcare în vecinătatea centrului vechi și de asemenea nu plătim nimic pentru acest serviciu. Urcăm apoi o străduță în pantă accentuată, printre clădiri purtând patina timpului, ieșim fix în Piazza della Liberta – un spațiu imens, dominat de silueta Columnei Sf. Oronzo (protectorul orașului, cel care a făcut ca, în sec. 17, molima holerei să-i ocolească pe locuitorii lui Ostuni). Monumentul are o structură piramidală, cu 4 registre bogat decorate, iar de la înălțimea celor 20 m, sfântul binecuvântează veșnic orașul.

Străbatem piața spre stânga, stabilim să cercetăm mai îndeaproape la întoarcere construcțiile din apropiere, o biserică și un palat. Ne afundăm prin labirintul de străduțe, pasaje și curți deschise, care de care mai frumos împodobite; dar aici deja nu mai întâlnim prea multe decorațiuni de Crăciun, ci mai mult plante, ceramică, vechi blazoane încrustate în piatră. În primă fază urcăm ușor, pe urmă vom coborî.

După ce lăsăm în urmă câteva palazzo (cam dărăpănate), urcăm spre stânga o sumedenie de trepte spre ceva ce pare o biserică mare și frumoasă. Aparent e deschisă, dar ne oprim în cel de-al doilea rând de uși de sticlă, încuiate, prin care se zărește totuși o parte din interior. Chiesa di San Vito Martire (ulterior di Santa Maria Maddalena Pazzi) a fost ridicată (1750-54) de meșteșugarii din Ostuni peste ruinele unei vechi biserici medievale și uimește încă prin frumoasa fațadă decorată în stil rococo. În prezent adăpostește Muzeul Civilizației Preclasice a Murgiei Meridionale (și iată motivul pentru care am găsit ușile-i ferecate!).

Mai urcăm încă puțin și ajungem în punctul cel mai înalt al orașului, acolo unde se întâlnesc, aglomerate pe o suprafață restrânsă, clădirile lui cele mai emblematice. În primul rând, Cattedrale di Santa Maria Assunta (1437-95), cu a sa superbă fațadă de gotic târziu (stil arhitectonic foarte răspândit în zona Mării Adriatice), împodobită cu o rozetă uriașă minuțios sculptată în piatra de culoarea mierii. Din păcate, nici pe ea n-o putem scotoci pe dinăuntru. Nu departe, față în față, Palazzo Vescoville (ex-Seminar; edificat în 1560, reconstruit integral în 1750) și Palazzo dell’Episcopio (în prezent Museo Diocesiano di Ostuni) , unite între ele printr-un arc de piatră bogat decorat, care... îmi amintește de ceva... Citesc și mă luminez – da, da, așa e!... Construit inițial din lemn după modelul Podului Suspinelor din Veneția, Arco Scopa poartă numele cardinalului care a dispus, în 1750, să fie refăcut din piatră trainică.

O luăm în dreapta, suntem chiar pe partea de unde se poate vedea linia albăstrie a mării, în depărtare, sub cea a orizontului, un pic mai alburie (de aici până la mare sunt 7-8 km, am citit). Ne întoarcem pe alte străduțe, la fel de misterioase și frumos împodobite cu plante verzi și flori. Precum ne-am propus, în Piața Libertății facem un mic popas, remarcând terasa cafenelei Garibaldi, ce pare perfect funcțională, dotată cu încălzitoare chiar. Unii dintre noi se îndreaptă într-acolo, alții (eu) dau o raită și pe lângă clădirile ce delimitează piața.

Surprinzător, Chiesa di San Francisco d’Assissi este deschisă. Deși în semiînuneric, reușesc să disting detaliile frumosului altar de marmură. Mă încântă mai ales ușile masive de bronz, pe care sunt înfățișate scene din viața sfântului. Panoul de alături mă informează că biserica și mânăstirea omonimă au fost ridicate în 1304 pe terenul donat de Prințul de Taranto și, desigur, de-a lungul timpului a suferit numeroase remodelări până la forma actuală. Convento di San Francisco d’Assissi este de fapt palatul remarcat de noi mai devreme, alipit bisericii, iar în prezent este sediul Primăriei orașului. Ceasul de pe frontispiciu i-a fost adăugat în 1882.

Câteva minute de relaxare în fața unei cești de ceai – efect revigorant garantat! Ziua se apropie de final, soarele se pregătește de nani, se apropie ora la care am promis că ne vom prezenta la cea de-a doua cazare, nu departe de Lecce. Străbatem Piața Libertății, îl mai salutăm o dată pe San Oronzo și, în loc s-o cotim dreapta, pe unde am venit, decidem să mergem în față, observând pe hartă că mai apoi strada coboară într-o curbă largă până la parcarea noastră. Ocazie cu care ne întâlnim, pe drum, cu un alt monument dedicat eroilor din primul război mondial – o columnă delicată purtând în vârf un uliu cu aripile strânse, având la bază 2 tunuri.

(Tip: tot foind acum harta, întru aducere aminte, am descoperit pe Corso Vittorio Emanuele II, cum vii dinspre Santa Caterina, dincolo de Commissariato PS Ostuni, un loc numit „punto panoramico” ; pozele făcute de acolo surprind centrul vechi, cu clădirile albe una peste alta și frumoasa catedrală răsărind din mijlocul lor, chiar pe vârful dealului. Dacă aș fi fost mai atentă înainte să ajungem acolo...)

---

VIZUALIZĂRI: 3139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI