Washington - city break, octombrie 2012

TIPĂREȘTE

Zborul cu A380 peste Ocean merită el însuși o poveste aparte, pentru că A380 este o poveste aparte în istoria aviației... Iar aterizarea pe aeroportul internațional Dulles, da, da, ăla pe care și-a făcut numărul die hard 2, mărețul Bruce Willis, se face lin, fără probleme, în ceea ce americanii numesc Indian Summer (iar Joe Dassin a imortalizat-o într-o melodie nepieritoare), adică o toamnă blândă, cu temperaturi de vară (de altfel, mi s-a spus, Capitala americană este la latitudinea Romei, deci nu trebuie să ne mire prea mult). Debarcarea se face undeva, la kilometri de poarta principală, așa că suntem purtați acolo de niște autobuze stranii, a căror platformă urcă și coboară pe niște stâlpi legați de roți, în funcție de nivelul de la care sunt preluați pasagerii... Iar intrarea definitivă pe teritoriu american este ea însăși o umilință la care ești supus, la cheremul unui puștan în uniformă, care, printr-o ștampilă, te poate trimite fie afară, în lumea liberă, fie spre un interogatoriu stupid la departamentul de agricultură...

În America, un singur cuvânt de ordine: mare! De la bus-ul care îți asigură transferul la hotel, până la lățimea benzilor de pe autostradă, de la supradimensionarea unor mașini ale căror alter-ego îl întâlnești pe șoselele europene, dar parcă par mai suple, până la camera dublă de hotel, unde, de fapt, pot încăpea, fără să își dea seama, patru ocupanți...

Avantajul zborului asigurat de compania cu A380 îl constituie tocmai rotunjimea senzuală a planetei, faptul că, decolând de pe meleaguri dâmbovițene în zori, atingi coasta de est a Lumii Noi la prânzul local, ceea ce, dacă profiți de adrenalina zborului și nu te lași pradă ifosiților care se plâng de jet lag îți permite o primă vizită în Capitală. Iar vizita asta poate fi făcută în cartierul de fițe, Georgetown, unde poți vedea mașini de lux, tineri de bani gata și magazine de tot felul, toate pe un bulevard mărginit de case tipic coloniale, cu cel mult două nivele, din cărămidă roșie. Iar vizita în acest cartier presupune, de la hotelul situat în buricul centrului, lângă Capitoliu, o călătorie cu metroul. Ciudat metrou, întunecos, cu stații având plafonul arcuit, cu aceeași arhitectură ca și Memorialul președintelui de suflet al americanilor, Thomas Jefferson (căruia încă i se adresează, la conacul său de la Monticello cu domnul Jefferson, de parcă s-ar aștepta să apară oricând, din bibliotecă sau din camera prietenului său, John Adams), ale cărui ruine fictive le regăsim în seria originală din Planeta maimuțelor.

Dar alegerea hotelului a fost făcută inteligent, pentru a doua zi, singura zi plină din acest city-break. Dis de dimineață, după micul dejun, am pornit, per pedes, la un tur istoric. Care începe din nord, de la Capitoliu, Parlamentul republicii americane. Clădirea este așa cum te aștepți să fie, clasică, cu o cupolă demnă de un Brunelleschi, care contrastează puternic cu geometria riguros și gigantic paralelipipedică a clădirilor ministeriale care flanchează bulevardele, rectangulare și ele, care își au originea aici și coboară către Lincoln Memorial. De altfel, adepții teoriei conspirației găsesc o sumă de simboluri în forma, dimensiunile și frescele Capitoliului, dar cine le dă atenție?

Iar de acolo, peste micul iaz, se desfășoară bulevardul muzeelor, ridicate în preajma institutului Smithsonian. Acest englez sadea, Smithson, care, în final, și-a transmis averea dezvoltării științei fostei colonii. Sâmbăta, intrarea este gratuită, chiar dacă securitatea este similară cu cea de la aeroport, dar nu te poți supăra, dimpotrivă, mai ales când afli că, la numai jumătate de ceas după ce ai ieșit din muzeul de Aerospațiale, toată zona a fost închisă, în urma unei amenințări cu bombă. Iar aici chiar nu se glumește cu așa ceva! De altfel, recomand vizitarea acestui muzeu, din toate, pentru că este o incursiune în istoria zborului uman și, mai ales după experiența transatlantică, este ceva care te binedispune. Chiar dacă Aurel Vlaicu nu există, iar Traian Vuia, autorul primului zbor cu decolare pe roți proprii, este trecut la și alții. Doar că aici nu este vina americanilor, pentru că nu ei sunt răspunzători de lipsa de propagandă... Muzeul însuși este uriaș, imposibil de vizitat în doar două ore, cât mi-am impus, știind ceea ce urmează. Pornești de la capsulele care au dus primii americani în spațiu, de fapt, e vorba de zborul orbital al lui Glenn, ca să treci prin istoria aviației militare și civile și să te pierzi în motorul rachetei care a purtat primul om spre Lună. Nu ai timp de cinematografele 3D, pentru că mai ai multe de vizitat. Cum ar fi muzeul de Științe Naturale, cu dinozaurii săi, mai ales dacă ai văzut un alt film celebru, în care nopțile dezlănțuiau istoria pentru bietul paznic... Am încercat și muzeul de artă, de peste drum, conștient, totuși, că adevăratele opere au rămas dincolo Ocean, în Lumea Veche.

Iar periplul continuă, după îngurgitarea unui hot-dog autentic de la unul dintre autobuzele roșii parcate prin zonă (dar despre inconsistența mâncărurilor americane merită făcută o poveste separată), către Obelisc, alt simbol masonic... După cutremurul care a zgâlțâit Capitala recent, au fost oprite vizitele în turn, dar chiar și așa, o astfel de vizită nu merita. Am ocolit Obeliscul, pe dreapta, cu gândul de a vizita peluza Casei Albe, cum altfel? Și tocmai atunci, două elicoptere au zbughit-o spre răsărit, iar vocea mulțimii spunea că într-unul din ele se găsea cel mai puternic om al lumii, dar în care, era ca la loterie! De altfel, de la fatidicul 9.11, avioanele care decolează de pe aeroportul domestic, pentru curse interne, și care își aveau culoarul de zbor exact pe deasupra Casei Albe, sunt obligate la un viraj care, mie, mi s-a părut ridicător de stomac (mă gândesc la ceea ce simt pasagerii, dar, probabil, e mai bine așa decât racheta sol-aer care așteaptă avionul ce nu se conformează traiectoriei curbilinii).

Iar Casa Albă este mică și cochetă, împrejmuită de mii de turiști care declanșează mii de blitz-uri care să imortalizeze unicul moment când ei, anonimi, sprijineau gardul celei mai râvnite clădiri din lume. Peluza din spate este mult mai frumoasă decât celebra intrare, unde au loc conferințele de presă; de fapt, de acolo, din spate, tocmai decolaseră cele două elicoptere, iar cameramanii televiziunilor de tot felul se despărțeau, cu părere de rău, de curte.

Drumul m-a purtat către ceea ce odinioară a fost bazinul din mijlocul traseului monumentelor, acela în care, într-o scenă memorabilă, Tom Hanks se arunca, în celebrul Forrest Gump. Pentru că bazinul a fost secat, într-un proiect vast de reabilitare a zonei. Periplul începe cu memorialul celui de-al doilea război mondial, o rotondă în jurul unui lac artificial, în care sunt sculptate toate statele americane și obolul adus la victoria finală. Apoi, pe lângă fostul lac, se ajunge la monumentul major, Lincoln Memorial, un uriaș templu antic în mijlocul căruia străjuiește o imensă statuie din marmură albă a președintelui, pe jilț. Simbolistica este simplă și clară: ești mic, tu, călătorul, în fața celui care a reclădit Uniunea către ceea ce a devenit ea azi. Umilința este ștearsă și sensibilitatea readusă la cote infinite în coborârea pe panta Memorialului războiului din Vietnam, cu doi pereți perpendiculari din marmură neagră (ce contrast!), pe care, fără nici o imagine, stau inscripționate mii de nume, tot atâtea victime absurde ale unui război absurd.

Dar imaginile derutante care îți umplu sufletul sunt alungate, peste lac (iar primăvara, țărmurile acestuia sunt pline de rozul exuberant al trandafirilor japonezi în floare – cadou imperial și simbol al unei reconcilieri istorice), la Memorialul Jefferson. Creatorul statului modern american te privește din picioare, gigantic, iar la picioarele lui iau naștere spectacole de folclor din toate Statele, ba chiar și o nuntă de fițe (sau nu, depinde cum privești lucrurile).

Pentru o singură zi deja e prea mult, așa încât cobori spre Potomac, într-o piață stranie, acvatică, doar ca să guști din creveții și toate fructele alea de mare pe care precupeții ți le oferă, la preț de nimic. De altfel, am avut un șoc, acolo, pe malul râului, când, sprijinindu-mă de unul dintre pilonii care, credeam eu, mărginesc niște tarabe ale unei piețe de cartier, am simțit cum solul de sub mine începe să oscileze în sus și în jos. De fapt, solul era stabil, ca de obicei, dar pilonul se mișca, fiind, în realitate, marginea unui ponton plutitor, căci asta era, de fapt, întreaga piață, o înșiruire de ambarcațiuni pline de ingrediente marine.

Dacă timpul, nervii și mușchii picioarelor mai suportă, merită încă o călătorie cu metroul până la Arlington, cimitirul eroilor și o preumblare către vila lui George Washington, prima clădire de pe o coastă mlăștinoasă și neprimitoare de sfârșit de secol XVIII... Dacă nu, înapoi, la hotelul de lângă Capitoliu, pentru că, de a doua zi, aventura continuă...

---

VIZUALIZĂRI: 3019 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI