Valletta sau în căutarea cavalerilor de Malta

TIPĂREȘTE

Valletta sau în căutarea cavalerilor de Malta

Valletta a reprezentat principalul obiectiv al vacanței noastre malteze. Am vrut să-i aflăm istoria zbuciumată, să-i admirăm operele de artă, să-i cunoaştem locuitorii, să-i gustăm preparatele culinare. De aceea am petrecut multe ore aici, în fiecare zi, colindând-o dintr-un colț în altul, vizitându-i muzeele sau mâncând în diferite restaurante. Cum spre talentul literar am tins doar asimptotic, doar voi enumera câteva dintre locurile prin care am trecut, adăugând bineînțeles subiectivele impresii personale.

Co-catedrala Sfântul Ioan ți se prezintă ca un edificiu auster, cu două turle împodobite cu zgârcenie de un arhitect prea sobru. La intrarea principală s-au făcut câteva concesii artistice, dar în zadar căci dimensiunile ei sunt oricum modeste. Mai mult, în pliantele turistice şi pe site-urile care-i sunt dedicate imaginea exterioară a catedralei este complet ignorată. Lucrurile se modifică radical însă după ce-i treci pragul, când exuberanța barocului din sec. al XVII-lea a irupt în interior, transformându-i naosul şi capelele adiacente în veritabile casete cu bijuterii. Tavanul pictat de calabrezul Mattia Pretia, pictor şi cavaler, ți se dezvăluie precum o tapiserie minuțios lucrată. Auriul atotstăpânitor îți induce ideea de bogăție, de grandoare. Pereții nu sunt doar pictați, decorațiunile apar în relief. Vedem capelele încărcate cu picturi şi sculpturi, unde obiectele de cult sunt întâi de toate opere de artă. Te simți copleşit, mic şi neînsemnat, un sărac primit în casa bogătaşilor. Şi nu trebuie uitată podeaua, alcătuită din peste patrusute de lespezi funerare cu măiestrie lucrate în marmură şi a căror policromie te face să uiți prilejul funebru cu care au fost montate. Pătrundem în oratoriu pentru a vedea operele acelui veşnic neliniştit Caravaggio. În "Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul" găsesc aceeaşi cruzime şi aceeaşi violență care l-a caracterizat pe maestru şi nu numai în fața sevaletului. Nu mă pot abține şi cu toate că aparatul foto este cam mare reuşesc să eludez vigilența paznicului. Mă întorc spre "Sfântul Ieremia scriind", temă abordată şi în tabloul pe care l-am văzut la Roma, la Galleria Borghese. Regăsesc figura ascetică a sfântului, regăsesc pânza roşie servind drept veşmânt, regăsesc craniul veghind pe masă. Maestrul nu s-a dezmințit cu toate necazurile care-l apăsau şi pe care şi le-a atras singur.

Muzeul Militar este situat în Fortul St. Elmo, un loc la capătul promontoriului care veghează Portul Marsamxett şi Marele Port (Grand Harbour) şi unde istoria a fost scrisă cu tăişul sabiei. Între intrare şi primele săli cu exponate ne plimbăm la adăpostul puternicelor metereze, admirând panorama oferită de înălțime. Colecția muzeului este ordonată cronologic, pornind din Epoca bronzului, trecând prin anii dominațiilor romane, bizantine, arabe, normande şi spaniole. Vitrinele devin mult mai interesante odată cu prezentarea perioadei de după sosirea cavalerilor ioaniți. Vedem armuri şi coifuri, săbii şi spade, muschete şi arbalete, vedem sumedenie de proiectile rotunde şi mari cât o minge de fotbal. Imagini se derulează pe ecrane suspendate şi aproape că suntem martori la Marele asediu din 1565, când cerneala cronicarilor s-a amestecat cu sângele a sute de oşteni care n-au vrut să se predea. Încăperile dedicate celor două conflagrații mondiale sunt pline cu armament şi uniforme ale trupelor combatante. Într-un colț găsim un MT M1940 Barchino, cunoscut drept E-Boat, o combinație letală între torpilă şi submarin, cum văzusem doar în filme, şi tot de acolo mai rețin aruncătorul greu de 25cm şi proiector de cercetare antiaeriană. Nu ratăm o piesă de colecție, Hasky, jeep-ul folosit de generalul Dwight D. Eisenhower şi apoi de preşedintele Roosevelt pe timpul şederii în Malta.

Muzeul Arsenalului este găzduit de o sală imensă din Palatul Marelui Maestru şi impresionează nu doar prin diversitatea armelor, dar mai ales prin numărul lor. Halebardele îmbracă un perete, iar tunurile grele de sute de kilograme se odihnesc pe suporți masivi. Armele de foc sunt împărțite pe categorii şi ai ocazia să le deosebeşti şi să le compari în funcție de tip, perioadă sau origine. Mulțimea de săbii, coifuri sau arbalete care stau ordonat în panoplii aproape că este obositoare. În schimb echipamentul complet, cu explicațiile aferente suscită imediat interesul. Armura cuirasierului greu, cel folosit la începutul sec. al XVII-lea ca principală forță de şoc, se detaşează prin acele apărători întunecate, "cuisass", pentru piept şi spate, care adesea purtau urme de împuşcături de muschetă, semn al impenetrabilității şi curajului. Atrag atenția costumele de spahii, trofee de război evidențiind lunga cruciadă împotriva Imperiului Otoman. Coiful ascuțit, cunoscut chiar şi după sute de ani, şi platoşa orientală, purtată peste o cămaşă de zale, erau ornate cu elaborate modele florale sau inscripții din Coran. Turcii preferau ca armele, fie vorba de tradiționalele săbii încovoiate, pistoale sau puşti, să le fie înfrumusețate cu mânere din fildes, alamă, argint sau corn având motive exotice. Am descoperit că existau şi armuri elegante şi mă refer la cea despre care se spune că ar fi fost purtată de Marele Maestru Martini Garzez, la sfârşitul sec. al XVI-lea, fără îndoială o mostră de "fashion" metalic.

Muzeul național de arheologie îşi are sediul în centrul oraşului, pe strada Republicii, în Auberge de Provençe, una dintre primele clădiri ridicate de cavalerii ioaniți după terminarea Marelelui Asediu, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea. Este un muzeu destul de mic, dar ținând cont ca aici poți vedea artefacte datate 5200 iH, de la Għar Dalam, sau din perioada ridicării templului de la Tarxien (2500 iH), concluzia evidentă este că mărimea nu contează. Unul dintre exponatele cele mai apreciate este "Femeia dormind", sculptură veche de 5000 de ani, adusă de la Ħal Saflieni Hypogeum şi reprezentând o femeie obeză la orizontală. Desigur că valoarea este dată de vechime, deşi ştiu destule sculpturi mult mai grosolane şi foarte apreciate. Am revăzut altarul de la Ħagar Qim, de aceasta dată cel original, de acum 5500 de ani, lespedea cu spirale şi ceea ce a mai rămas din statuia uriaşă a femeii grase de la Templul Tarxien. Trebuie să menționez "Venus din Malta" găsită la Ħaġar Qim şi considerată "o remarcabila reprezentare care reflecta o realizare de înalt nivel artistic". Nu lipsesc machetele templelor megalitice pe care le vizitasem şi care mi-au dat o idee generală cu privire la forma lor. La întrebarea "de ce atâtea statuete cu femei supraponderale" răspunsul poate fi legat de un cult al fertilității sau... nu.

Muzeul de arte frumoase a fost în Casa Amiralității, un palat baroc din sec. al XVIII-lea, fosta reşedință oficială a comandantului flotei din Mediterana. S-a închis la începutul lui octombrie 2016, dar cu o săptămână înainte am avut şansa să fiu printre ultimii vizitatori. Muzeul avea un aer învechit şi chiar mă bucur de primenirea lui. Printre pictorii prezenți, abordând tematica religioasă, atât de obişnuită în vremea cavalerilor ioaniți, se numără Jusepe Ribera (Sf. Francisc din Paola), Giuseppe Vermiglio (Cain si Abel), Mathias Stom (Plângându-l pe Abel, Decapitarea Sf. Ioan Botezătorul), Giovanni Baglioni (Martiriul S. Agatha), Gian Domenico Tiepolo (St. Margareta de Cortona). Tot aici este şi cea mai mare colecție cuprinzând lucrările cavalerului calabrez Mattia Preti, în mare parte având subiecte biblice precum Botezul lui Isus, Sf. Ioan Botezătorul tânăr, Lot şi fiicele sale, Isus pe cruce, Martiriul Sf. Caterina din Alexandria.

Adevărate cronici ilustrate sunt picturile care înfățişează Malta de odinioară cu porturile şi cu cavalerii ei, picturi care reamintesc de locuri şi oameni de altădată - Pierre Mignard (Portretul cavalerului de Malta Fean Jacques II d'Evieu), Louis Ducros (Vedere cu Marele Port), Giorgio Pullicino (Imagine cu Insula Manoel), Thomas Lyde Hornbrook (Imagine cu intrarea in Marele Port pe furtuna), Col. V. Godfrey (Vedere cu Marsacreek văzut din Fortul St. Angelo), Domenico Tintoretto (Portretul unui bărbat în armură), Antoine de Favray (Portretul Marelui Maestru Emmanuel Pinto de Fonseca), culminand cu acuarela semnată Joseph Mallord William Turner şi intitulată simplu "Malta".

Casa Rocca Piccola este un palat construit în sec. al XVI-lea în inima oraşului, pe strada Republicii, cea care pare a fi axa oraşului. Proprietarul, al nouălea marchiz de Piro, a avut ideea de a deschide vizitării propria casa, oferindu-ne posibilitatea de a afla istoria insulei prin ochii unei familii nobile din Valletta. Ne-am început turul din grădină, o raritate în Malta la vremea construirii palatului, unde am facut cunoştiință cu Kiku al III-lea, papagalul care spune frumos "Hello" şi este colorat precum garda elvețiană de la Vatican. Am vizitat camere cu mobilier vechi, cu un aer vetust dat şi de fotografiile de pe pereți, în general având direct legatură cu familia. Printre exponatele care mi-au atras atenția şi pe care le-am reținut se numără o fotografie cu autograf a reginei Elisabeth a II-a a Marii Britanii, invitația la încoronarea ei şi scaunul folosit de invitat cu acea ocazie. Sunt atârnate hărți vechi, genealogii reprezentând un motiv de mândrie, dar mai ales tablouri ale diferiților membrii ai familiei. Nu poți uita sala unde se lua cina vara, pregatită cu veselă şi tacâmuri, biblioteca plină de cărți vechi, unde două domnişoare inventariau şi înregistrau pe suport digital arhiva familiei, colecțiile de jocuri de şah şi de evantaie. La finalul turului am intrat şi în adăpostul antiaerian, tapetat cu ziare vechi din anii de dinainte de război.

Valletta nu s-a limitat bineînțeles la cele câteva obiective enumerate. Ar fi trebuit să amintesc străduțele înguste, aliniate milităreşte, pe care soarele cu greu reuşeşte să răzbată, bisericile mărețe îmbrăcate în schele sau pânze de păianjen, în funcție de resursele financiare, repetiția din sala cochetului Teatru Manoel sau tunurile ordonat desfăşurate prezentându-si zilnic salva, datorită unei reminiscențe a conservatorismului britanic sau a respectului pentru turiştii dornici de ceva spectaculos. Nu voi uita niciodată terasele înşirate precum mărgelele de-a lungul unor străzi care-şi pierdeau echilibrul şi începeau să urce sau să coboare şi nici micile restaurante cu fețe de masă cadrilate, unde comanzi fără să te uiți întrebător spre portofel. Şi cum aş putea trece cu vederea fructele de mare, iepurele tradițional maltez sau homarul care mi-a transportat sosul din farfurie pe cămaşă? Ce-i drept n-am întâlnit cavaleri de Malta, însă tot timpul am avut senzația că ei sunt în preajma mea şi dacă aş vrea aş putea să le vorbesc. Poate data viitoare.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3229 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI