Tezaurul ascuns din Cochem

TIPĂREȘTE

Am povestit despre Cochem, un orăşel aşezat la un cot al râului Mosel, cu case tradiționale vegheate de un castel măreț, cu vile cochete şi terase umbroase. Aici vin de pretutindeni cohorte de turişti dornici să trăiască atmosfera de burg german, să guste un cârnat proaspat şi o bere rece. Majoritatea excursiilor în Cochem culminează cu o vizită la Reichburg, cetatea de pe vârful dealului. Cu puțin efort fizic se ajunge şi la ruinele cetății Winneburg, iar pentru cei care vor să simtă adrenalina a fost inaugurat un parc de distracții, mascat discret pe o culme deluroasă. Anul acesta s-a deschis însă o nouă atracție turistică destinată celor interesați de istorie şi de bani. Este vorba de un secret bine păstrat pentru mulți ani în Germania.

Povestea tezaurului din Cochem a început în anul 1962, un an destul de neclar, plin de incertitudini. Un lider inflexibil la Kremlin şi unul neexperimentat la Casa Albă nu făceau decât să amplifice şi mai mult starea de nelinişte care caracteriza Războiul Rece. Pentru proaspăt apărutul stat german care începea să-şi clădească instituțiile pe noi baze democratice vecinatatea Blocului de est constituia un motiv suplimentar de îngrijorare. Amintindu-şi că în perioada regimului nazist Germania lui Hitler a încercat blocarea pieței Marii Britanii şi distrugerea economiei acesteia prin invadarea cu bancnote false, liderii Germaniei Federale s-au temut de o manevră asemănătoare din parte Uniunii Sovietice şi a aliaților săi. Imaginea unei superinflații care ar fi devastat finanțele tânărului stat german şi ar fi condus la un colaps economic a adus ideea creerii unei rezerve strategice secrete şi construirii unui Fort Knox german.

Pe valea Moselului, în liniştita localitate Cochem, undeva sus pe dealul de pe malul drept, dr. Dreesen avea o casă mare, cu două etaje, cu vedere spre râu, piscină în formă de rinichi, ultima modă a anilor '50, şi un cabinet medical aferent. Nimeni dintre vecini nu s-a mirat când a găsit repede un cumpărător şi a închis afacerea. Apoi au venit excavatoare, betoniere, camioane grele. S-a lucrat timp de doi ani, de la 6 dimineața până la 10 seara. În coasta dealului, sub piscina doctorului Dreesen, s-au turnat vreo 3000 de metri cubi de beton armat. În spatele casei proaspătul proprietar avea un teren cam de un hectar, care a fost împădurit.

Dar un secret se ascunde cel mai bine la vedere. Noua construcție a fost etichetată drept o mică instituție pentru şcolarizarea funcționarilor bancari. Ceva vag, acoperitor. Iar buncărul apărut era un fapt cotidian în anii amenințării unui război atomic. Americanii îşi construiau chiar buncăre familiale. Acesta a fost prezentat drept adăpost anti-atomic destinat locuitorilor oraşului. Buncărul putea să fie utilizat de 175 de persoane timp de doua săptămâni. Existau 75 de tone de combustibil pentru generatoare, apă din puțuri de mare adâncime, instalație de purificare a aerului. Însă adevărul era ştiut de doar câțiva şefi de la sediul central al Băncii federale din Frankfurt.

În anul 1965, discret, cu automobile simple şi în grupuri mici, îmbrăcați precum turiştii obişnuiți, angajați ai băncii au depozitat în spatele uşilor groase de fier 15 miliarde de mărci. Fără pază militarizată, fără gard electrificat sau turnuri de observație acest adevărat tezaur al Germaniei a fost păstrat până în 1988, când deschiderea URSS-ului către vest şi politica de glasnost a lui Mihail Gorbachiov au adus un oarecare sentiment de siguranță. Atunci bunkerul din Cochem a fost scos la vânzare pentru vreo 750 000 de euro. Piscina era inclusă.

Ştiam desigur că nou dechisul muzeu nu va fi ceva spectaculos, doar coridoare ca de spital, văruite în alb şi cu acea lumina rece de subsol, rafturi goale şi încăperi sordide. Dar dacă aş putea vizita epava unei nave ce aş vedea? Fiare acoperite de mâl, pereți contorsionați şi întunericul spart doar de fascicolul unui proiector. Şi cu toate aceste m-aş duce fără să preget. La fel şi aici la buncărul de pe valea Moselului. Curiozitatea şi ineditul m-au atras de cum am auzit de el.

Am fost întâmpinat cu căldură, fiind pentru zece minute singurul doritor de a explora ascunzătoarea. Înainte de începerea vizitei mi s-a alăturat un jurnalist german, astfel că am avut parte de un tur aproape privat. Micuța clădire care adăposteşte intrarea în buncăr prezenta o mulțime de fotografii, fără îndoială păstrate cu discreție până acum. Poți vedea funcționari ai băncii numărând conştiincioşi banii dintr-o adevărată movilă de bancnote sau pe alții de rang mai mic tolăniți în buncăr pe nişte saci în care se subînțelege conținutul.

Trecem de prima uşă blindată, cu un sistem de închidere puternic, dar destul de rudimentar, şi vedem camera de decontaminare, aşa cum era în acele timpuri la o centrală atomică sau la un adăpost anti-atomic. Aparențele trebuiau păstrate şi păstrate au fost şi echipamentele de protecție radioactivă. Îmbrăcămintea călduroasă, căci este o temperatură de doar 15 grade cu tot soarele de afară, acum stă pe umeraşe, piesă de muzeu. Pereții din beton armat aveau grosimea minimă de 70 cm, iar în zona depozitului de peste un metru.

Mai depăşim o uşă grea şi ajungem în punctul de intrare în zona comorii, cam la 30 de metri sub pământ. O uşa de seif, cum am văzut prin filme, stă în fața noastră. Ghidul o deschide destul de uşor, gândindu-mă că are "doar" opt tone. Dar a fost proiectată să poată fi mişcată de către o singură persoană, indiferent de sex. Şi tehnologia germană şi-a spus cuvântul. Dar dacă manevrarea se făcea de către o singură persoană, deschiderea necesita trei, căci trei funcționari ai băncii trebuiau să deschidă cele trei încuietori sofisticate.

Echipamentul de protecție şi avertizare nu este la vedere, dar senzorii montați erau extrem de prezenți şi mai ales sensibili. Iar gazda noastră ne-a povestit despre două întâmplări când poliția din Frankfurt şi cea din Cochem au intrat în alertă datorită acestei sensibilități. Deşi senzorii erau amplasați sub pământ şi destul de departe, pe malul opus al Moselului, ei au dat alarma într-un moment când fanfara a cântat prea tare în centru oraşului sau la trecerea spre Trier a unui tren căruia îi fuseseră ataşate două locomotive.

A fost păstrat mobilierul din lemn şi metal, centrala telefonică, maşini de scris, inventarul cabinetului medical sau al bucătăriei. În locul unde erau aşezate grămezile cu bani acum este liber, doar câțiva saci goi mai amintesc de trecuta comoară de aici. Rafturile altădată pline găzduiesc astăzi cutii de carton în care demult stăteau aranjate ordonat teacurile de bani. Ni se prezintă şi modele ale bancnotelor depozitate aici. Numite BBK 2, ele erau vizibil diferite de cele existente în circulație la acea oră. Motivul principal era simplu, evitarea confuziei cu bancnote false. În acelaşi timp furtul acestor BBK 2 era inutil. Bancherii germani se gândisera la toate.

Vizita originalului muzeu se face cu tururi organizate, la ore fix stabilite. Pentru a uşura accesul există şi un shuttle-bus din centrul oraşului Cochem. Dacă veți ajunge prin zonă nu ezitați să vedeți acest loc, iar discuțiile despre teorii ale conspirației purtate la o terasă în jurul unei sticle de vin rece vă vor aprinde fără îndoială imaginația.

Să aveți un drum inedit în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1467 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI