Trikala - cel mai isteț oraș grecesc

TIPĂREȘTE

Întru vizitarea Meteorelor, am vrut inițial să ne cazăm în Trikala, dar n-am găsit nimic acceptabil ca preț pentru echipa de 5 pe care o alcătuiam. Totuși, nu puteam să trecem fără măcar să ne oprim! Ba, am făcut-o chiar de două ori, și la dus, și la întors, de fiecare dată aproximativ o oră și jumătate – ceea ce, recunosc, este extrem de puțin pentru cât merită primul smart city al Greciei.

Unii poate știu, alții nu (mărturisesc că pe mine nu prea mă interesase subiectul anterior acestei vizite) – ce este acela un smart city? Pe scurt, un oraș în care municipalitatea se folosește de o sumedenie de instrumente digitale (informatice) spre a administra cât mai eficient localitatea și a ușura cât mai mult viața cetățenilor ei. Povestea a început în urmă cu aproximativ 15-20 de ani; pașii mărunți, dar inovativi, pe care orășelul de numai 82.000 de locuitori îi făcuse, l-a determinat în 2004 pe Ministrul de atunci al Economiei să declare Trikala drept „primul oraș digital” al națiunii elene.

Acest fapt avea să-l motiveze suplimentar pe Dimitris Papastergiou, candidat independent, care a câștigat 10 ani mai târziu Primăria unui oraș falimentar, cu datorii de peste 45 miloane de euro și cu buget 0 în ceea ce privește implementarea planurilor de digitalizare. Proaspătul edil nu s-a lăsat descurajat de aceste „amănunte” și, cu elan și multă perseverență, a pus încet-încet la punct o serie de colaborări, pe de o parte cu organisme europene, în vederea atragerii fondurilor Uniunii, iar pe de alta cu diverse companii private.

Trikala nu doar că a devenit mai înfloritor de la o zi la alta, dar s-a și „deșteptat” în aceeași măsură, astfel că azi se poate lăuda cu lucruri la care urbe mai răsărite nici nu visează! Spre exemplu, sistemul e-complaint (adresarea de cereri și plângeri pe o platformă on-line, unde au acces, desigur, organismele responsabile de rezolvarea lor); astfel, timpul mediu de rezolvare a acestora a scăzut de la mai bine de o lună la 8 zile, ca să nu mai vorbim de perfecta transparență în care se petrec lucrurile. În 2018,10% din aceste sesizări au provenit de pe o aplicație de telefon mobil ce fusese dezvoltată între timp – și se așteaptă ca impactul acesteia să sporească.

De asemenea, a fost implementat un sistem de iluminat stradal tip LED, cu senzori, economia de energie electrică apropiindu-se de cifra de 70% din valoarea inițială! Semaforizarea orașului se face tot cu ajutorul senzorilor, scopul fiind fluidizarea traficului, mai ales la orele de vârf. La fel, colectarea deșeurilor sau aprovizionarea cu apă potabilă. Există și un sistem de parcări prevăzute cu senzori, astfel că șoferii pot afla în timp real unde vor găsi locuri libere în zonă. Trikala este primul oraș ce și-a propus să achiziționeze autobuzul care se conduce singur, fără șofer. Deasemenea, întreg centrul comercial este acoperit de rețea wi-fi gratuită.

Cea mai tare chestie mi s-a părut sistemul e-KEP – un soi de ATM, din care locuitorii Trikalei își pot printa tot felul de acte civile, gen certificate de naștere sau de căsătorie, dar și altele. Ca proiecte de viitor, se dorește implementarea sistemului „smart houses”, în vederea monitorizării persoanelor în vârstă ce locuiesc singure, precum și dezvoltarea unei ferme în care să se cultive plante medicinale. E lesne de înțeles beneficiile imense ce rezultă din toate aceste proiecte, poate cel mai de seamă fiind reducerea drastică a șomajului și emigrării!

Hmm... Ar trebui să punem mână de la mână și să-l multiplicăm pe nenea primarul ăsta... În vreo câteva zeci de exemplare... Măcar.

Când a vizitat Trikala, în iarnă, Tati a fost extrem de impresionat de complexul ce include vechea moară, reabilitată și amenajată sub forma unui muzeu interactiv. Pe drum, apropiindu-ne de Trikala, am căutat pe GoogleMaps acest obiectiv, ca să mergem glonț acolo. Aruncând însă un ochi pe programul de vizitare, am constatat că am fi găsit-o închisă, așa că am setat direct centrul orașului. Tati a zis că-i drăguț de plimbat pe aici și că avem ce vedea... După câteva minute, ajunși la fața locului, am lăsat mașina într-o parcare și-am pornit să explorăm.

Primul care ne-a ieșit în cale a fost susurul revigorant al Râului Letheus, ce taie orașul aproximativ de la apus spre răsărit; ne-am îndreptat în direcția lui și am descoperit un curs frumos amenajat, cu praguri și mici cascade, mărginit pe ambele părți, la nivelul apei, dar și sus, la cel al șoselei, de alei de promenadă, umbrite de copaci. Se zăreau cel puțin 3 podețe, la distanță destul de mică între ele și Tati și-a amintit că dincolo de apă se întinde Varousi, zona veche a orașului, dar a propus ca mai întâi să facem câțiva pași prin zona în care ne aflam.

Am înaintat puțin paralel cu apa, apoi am făcut dreapta, împreună cu o mare de oameni ce curgea din direcția centrului. Curând am înțeles care era zona de atracție: artera pietonală Asklipiou, mărginită de-o parte și de alta de frumoase terase și magazine. Vremea era numai bună pentru plimbare sau chiar de lenevit în fața unui frape sau a unei berule... Ne-am alăturat și noi o bucată de drum plimbăreților, în ritm agale, bucurându-ne de atmosfera boemă și relaxată și de priveliștea clădirilor nu prea înalte, cu balcoane generoase, pe jumătate ascunse de parasolare imense... Copiii au poftit la înghețată și la fresh de portocale și ne-am oprit pe o bancă să le savurăm, admirând totodată spectacolul ad-hoc improvizat de doi căței-artiști????.

Ne-am întors și ne-am făcut rapid planul de bătaie: vom traversa pe unul din podurile pietonale, ne vom foi un pic prin centrul vechi, până la Castelul Bizantin, apoi ne vom întoarce pe podul următor. Podul Central a fost construit din metal de către francezi, în 1886. E o plăcere nu doar să-l străbați, ci chiar să poposești un pic pe el, pe unul din cochetele spații de odihnă, căci ai ce admira: frumosul părculeț ce însoțește curgerea râului în aval, iar în amonte, dicolo de o veritabilă perdea de apă, statuia celebrului medic al antichității, Asklepios, născut în vechiul Trikki.

Pe aceasta aveam s-o evaluăm mai bine la întoarcere, deocamdată ne-am continuat drumul tot înainte, am traversat o piață imensă de formă rectangulată, ce avea amenajat pe-o latură un iaz foarte drăguț, apoi ne-am lansat pe străduțele centrului vechi, multe din ele flancate de terase de taverne tradiționale. În curând murmurul turistic și-a diminuat intensitatea, casele au devenit mai rustice, străzile mai înguste... Am întâlnit și vreo două biserici cu arhitectură specifică, bizantină, una chiar părea destul de veche. Am ținut-o cumva în stânga și, chiar la baza delușorului pe care se înalță ruinele fortăreței, am dat de un veritabil cartier otoman – case mai mult sau mai puțin renovate, cu două niveluri, cel de sus cu baza mai mare decât parterul. Tati își amintea că data trecută ghidul le prezentase casa cea mai veche din oraș, dar acum nu putea să spună cu exactitate care din ele era.

Accesul la vechea fortăreață medievală se face pe niște scări de piatră, intens decorate cu grafitti. Colina nu-i prea înaltă, urcușul deloc solicitant, imediat ajungi sus. S-au păstrat porțiuni din zidurile ce delimitau cele 3 incinte, dar din vechiul castel n-a mai rămas nimic. Acum aici e un mic parc centrat de un iaz, precum și un restaurant modern, cu terasa exterioară frumos aranjată. În partea cea mai înaltă a colinei am zărit Turnul cu Ceas, îmbrăcat în schele. Era destul de târziu și nici măcar n-aveam garanția că dacă ne-am fi apropiat, ne-am fi lămurit mai bine în ceea ce-l privește (am citit ulterior că a fost ridicat de turci, fiind distrus și reconstruit de mai multe ori), așa că ne-am mulțumit să admirăm un pic orașul de la înălțime și să facem câteva poze, după care am coborât, ieșind prin vechea poartă de piatră a cetății.

Cu ocazia asta am dat și de un panou informativ, din care am aflat câteva lucruri despre Castel. Ridicat inițial în antichitate, a fost puternic fortificat în timpul domniei lui Iustinian I (sec. al 6-lea). Și el a suferit numeroase ajustări de imagine de-a lungul vremii, forma actuală provenind din perioada stăpânirii otomane. Zidurile exterioare atingeau înălțimi de 12 m și grosimi între 1,5 și 2,1 m, sistemul defensiv fiind completat de 7 turnuri și de numeroasele guri de tragere.

Am decis să ne întoarcem către locul unde ne-am lăsat mașina, dar am luat-o pe alte străzi decât veniserăm. A fost bine, căci am dat și de un mic sit arheologic, al orașului antic Trikki (numit astfel, se pare, după nimfa Trikke, fiică a lui Penaeus sau, după unii, a Râului Asopus), fondat în mileniul 3 î. Hr. Am dat și de o cofetărie, din vitrina căreia niște baclavale obraznice le-au făcut cu ochiul fetelor mele... Și, în final, am dat și de statuia lui Asklepios, în mijlocul unui rond de flori multicolore.

Cam asta a fost la prima vizită. În ceea ce o privește pe a doua, aveam un singur obiectiv de neratat: Moara Matsopoulos. Cu ajutorul hărții Google, am ajuns la marele fix direct în parcarea din apropiere. Ca idee, o găsiți la următoarea adresă fizică: Klinou 10, sau electronică: matsopoulos.gr . Se vizitează gratuit (fiind reabilitată cu fonduri europene) zilnic, între 9 și 17.

Moara este un prototip de arhitectură industrială specifică finalului de secol 19, inovatoare pentru acele vremuri în toată zona Balcanilor. Și-a păstrat aproape intacte întreaga dotare și mod de operare timp de aproximativ 100 de ani, până în anii 1980, când și-a întrerupt activitatea definitiv. Transformarea sa într-un muzeu interactiv intenționează să ne prezinte complicatul drum de la spicul pârguit de soare până la pâinea aburindă de pe masa fiecăruia dintre noi.

Moara reprezintă deci un fragment de moștenire industrială, având în același timp valoare emoțională pentru comunitatea Trikalei. A constituit un factor de creștere în societate, un liant între pături sociale și aparține memoriei colective. În prezent, clădirea și anexele sale sunt parte dintr-un centru cultural ce se întinde pe o suprafață de peste 3500 mp, cuprinzând, pe lângă muzeul propriu-zis, un cinematograf, sală de spectacole, săli de conferințe și o cochetă cafenea. În perioada Sărbătorilor de Iarnă, locul devine un minunat Târg de Crăciun; Tati așa l-a cunoscut și s-a lăsat fermecat, eu doar din poze...

Moara a avut o istorie tumultoasă. A fost ridicată în 1884, la doar 3 ani după eliberarea Tesaliei de sub otomani și constituirea tânărului stat grec - de către frații Agatocles (Aristide, Constantin și George). Deschiderea oficială a avut loc în vara lui 1885, iar prima licență de funcționare o primește abia 5 ani mai târziu. În 1901, în împrejurări neclare, Aristide este asasinat, moara continuând să opereze până în 1914, când „KP Agatocles&Co” este dizolvată. La 1920 o găsim listată printre cele 43 mari mori de grâu de pe teritoriul elen.

Ulterior afacerea va fi preluată de fiul lui George, finele anilor ’20 venind cu reparații capitale și cu achiziții de mașinării moderne, la inițiativa directorului angajat Galanis. După scandalul prilejuit de sinuciderea acestuia chiar în interiorul clădirii, în prag de faliment, moara ajunge în 1930 în custodia Băncii Naționale Mortgage, care o re-pune în funcțiune în luna octombrie a aceluiași an, sub conducerea directorului Matsopoulos. Abia după 11 ani i se permite acestuia să cumpere clădirile și întregul echipament, pentru prețul de 2.100.000 drahme, moment de la care afacerea îi împrumută numele.

Moara Matsopoulos nu scapă de rechiziție germană pe perioada războiului, dar revine ulterior proprietarului său de drept, până în 1978, când acesta moare și lasă prin testament municipalității din Trikala întregul complex plus terenurile aferente. Moara funcționează încă până în 1984. Transformarea sa într-un complex muzeal și cultural a făcut parte dintr-un amplu proiect european, care s-a finalizat în anul 2016 și care s-a numit Reabilitarea muzeografică și promovarea echipamentului mecanic al Morii Matsopoulos.

Ajungând acolo la puțină vreme după deschidere, s-a nimerit să fim singurii săi vizitatori; abia spre final au mai apărut vreo două cupluri și un tată cu o fetiță. Poarta complexului ne aștepta deschisă, la fel ușa clădirii principale, în care a funcționat moara – o clădire masivă pe 4 niveluri, din straturi de piatră alburie alternând cu altele de cărămidă roșiatică, ranforsată pe exterior din loc în loc cu elemente metalice, cu ferestre boltite în partea de sus. Chiar frumoasă pentru o clădire industrială, a cărei menire a fost cu totul alta decât să încânte privirile...

Interiorul este structurat pe schelet masiv de lemn, iar mașinăriile ce au funcționat aici atâtea decenii au fost lăsate pe poziție, aproape că te-ai aștepta ca la orice moment o baghetă magică să le pună la treabă din nou, acoperind muzica divină ce răzbate din difuzoare... Există o ordine sugerată de vizitare, pur și simplu trebuie să urmărești săgețile desenate pe podea. La fiecare pas sunt ample explicații în limbile greacă și engleză, însoțite de planșe, fotografii, panouri interactive, mostre de materii prime și produse finite. La primul sau al doilea nivel (nu mai știu exact) este organizat un colț dedicat proprietarului Matsopoulos, cu obiecte personale, inclusiv condicile uriașe în care acesta nota, cu scriere caligrafică, toate tranzacțiile efectuate. Foarte interesant, mi-a plăcut mult conceptul, chiar dacă din fierătaniile alea n-am priceput eu mare lucru... Pentru o persoană cu formație inginerească trebuie să fie de-a dreptul fascinant!

După ce am vizitat cele 3 niveluri (al patrulea este închis), ne-am învârtit un pic și pe afară. N-am încercat să intrăm în celelalte clădiri, probabil că nici n-am fi avut acces, am remarcat însă furnalul uriaș de cărămidă, ce se termină parcă în bolta cerului. În imediata apropiere s-au păstrat resturi de cale ferată, precum și vreo două vagoane de tren, foarte atractive mai ales pentru copii... În spatele morii este un spațiu destul de larg (acolo am văzut în poze că se amplasasează Târgul de Crăciun), cu un mic iaz cu rățuște, înconjurat de spații de relaxare și/sau picnic (mese și băncuțe de lemn). Ba, și o căsuță în copac am zărit, dacă-mi aduc bine aminte...

La final, ne-am adunat puterile sub terasa micuței cafenele de la intrare, cu câte o cafea și un pahar mare cu apă. Am spus la revedere băiatului simpatic ce ne-a găzduit, precum și bustului domnului Matsopoulos, înconjurat de tufe de trandafiri parfumați, apoi ne-am pus din nou la drum...

Tocmai îi spuneam lui Tati, cu mâhnire, că singurul obiectiv (basic) nebifat în Trikala a rămas Moscheea Kursum, când soarta ne-a și scos-o în cale! N-am mai oprit însă, ne-am mulțumit s-o fotografiem din mașină. Ne grăbeam, căci ne aștepta cale lungă – „zi de (primă)vară până-n seară” – până la următorul nostru loc de popas: Plovdiv.

---

VIZUALIZĂRI: 3551 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI