Frumos e în septembrie în Toscana!

TIPĂREȘTE

DIN NOU ÎN TOSCANA

După atâtea săptămâni şi multe-multe băi prelungite pentru înmuierea oaselor uşor zdruncinate în cada mea de acasă, la temperaturi apropiate de punctul de opărire a pielii, după ce am reuşit, în fine, să-mi oblojesc băşicile din tălpi şi mai ales să las imaginile să mi se sedimenteze în minte, îmi pot permite acum să exclam, parafrazându-l pe Teodor Mazilu, cu a sa Veneţie: „Frumos e în septembrie în Toscana! ”

Ce dacă, pentru a „îngurgita” istorie şi artă cât pentru o viaţă, am umblat câte 10-11 ore pe zi, renunţând adesea la tentaţia unei cafeluţe într-un scuar umbros? Ce dacă am alergat să prind autobuzul şi l-am pierdut iar mai spre sfârşit am înlocuit adidaşii cu papucii de plajă (galbeni!), singura pereche de încălţăminte suplimentară care a încăput în bagajele de mână, şi m-am fotografiat în eleganta Piazza della Signoria din Florenţa cu monstruozităţile acelea în picioare?!! La final m-am ales cu amintiri. Şi amintirile sunt de nepreţuit, nu-i aşa?

Toscana, casa frumuseţii!

Se spune despre ea că ar fi cea mai frumoasă regiune a Italiei, o opinie pe care o împărtăşesc întru totul. Dar despre care Toscană vorbim aici? Există o Toscană etruscă şi una romană, o Toscană medievală şi una – bineînţeles – renascentistă. Există o Toscană a dealurilor cu păduri încă verzi la sfârşit de septembrie ori plantate cu viţă de vie şi cu câte o fermă în capătulul aleii mărginite de chiparoşi – o construcţie solidă din piatră de unde stăpânii locului îşi supraveghează cu cerbicie moşia –, dar şi cu câte un anunţ strecurat în dreptul porţii care te informează că acolo se practică „agriturismo. ” Există o Toscană a orăşelelor înconjurate de ziduri vechi, cu străduţe înguste şi pante uneori teribil de abrupte, pe care, holbându-te în sus pentru a nu rata, Doamne fereşte! , vreo capodoperă arhitectonică, rişti să te împiedici de pietrele cubice. Şi mai există o Toscană a vinurilor de Chianti şi a Vernacciei di San Gimignano, unica licoare albă produsă de această regiune, dar şi o Toscană a deliciilor culinare.

Şi multe alte Toscane. Pe care dintre ele aş fi vrut să le cunosc?

Pe toate – evident. Mission impossible, la fel de evident.

Aşa că m-am mulţumit cu câte ceva din fiecare. Deocamdată...

Toscana, casa frumuseţii!

În căutarea acestei frumuseţi, între 27 septembrie şi 2 octombrie 2016 am ajuns în Toscana pentru a treia oară. Primul contact cu această regiune s-a limitat la 4 zile petrecute în 2005 exclusiv în Florenţa, la „vânătoare” de obiective şi atât, motiv pentru care n-am reuşit să-i iau cu adevărat pulsul. Sper totuşi să fiu cumva iertată – era întâia noastră descindere în Italia şi am „bifat” atunci Veneţia, Florenţa, Roma şi Napoli, mereu uimiţi, mereu cu gura căscată în admiraţie pentru minunile artistice pe care ne fusese hărăzit să le vedem cu ochii noştri. A doua oară m-am întâlnit cu Toscana într-o excursie din 2012 mai lungă – 16 zile – şi mult mai tihnită (între timp, căpătaserăm ceva experienţă ca turişti). 7 zile le-am petrecut atunci în Florenţa, cu escapade la Fiesole şi Prato. Au urmat 4 zile la Pisa, cu incursiuni la Lucca şi Viareggio, despre care însă nu m-am „ostenit” să scriu (ruşine, Carmen!), dar fără a ajunge în Cinque Terre, despre care nu auzisem. Vedeţi ce înseamnă lipsa de documentare? În fine, tot atunci 5 zile le-am dedicat superbei Val d’Orcia vezi impresii şi gazdei noastre, micuţul sat Radicofani vezi impresii. Din Radicofani „am tras o fugă”, printre altele, şi până la Siena şi San Gimignano – 2-3 ore în fiecare, impresie puternică dar timp total insuficient.

Aşa că am decis să revenim pentru a le revedea şi a „aprofunda” problema.

Beneficiind de un orar de zbor favorabil al companiei low-cost albăstrii (plecare într-o zi de marţi la ora 8 dimineaţa, retur din Florenţa duminică seara la ora 11), am avut la dispoziţie 5 nopţi (cu cazare în Siena) şi 6 zile aproape pline, pe care le-am utilizat astfel:

• 2 zile şi jumătate în Siena (jumătatea se referă la prima zi, mâncată parţial de zbor, drumul din Florenţa până la Siena şi de la autogară la apartamentul rezervat, plus formalităţile de cazare)

• 1 zi în San Gimignano şi Colle di Val d’Elsa (sau Colle Val d’Elsa)

• 1 zi în Volterra

• 1 zi (mai corect spus 6 h 30’) în Florenţa, înaintea plecării înapoi spre casă

Vă „previn” că voi scrie reviewuri despre toate oraşele enumerate, cu excepţia Florenţei, şi asta nu numai fiindcă am consacrat deja un articol capitalei toscane vezi impresii, ci mai ales pentru că după ce o bătuserăm în lung şi-n lat în urmă cu patru ani, acum, după cinci zile obositoare pe alte coclauri, am preferat să ne plimbăm în tihnă de la gară până la Ponte Vecchio şi retur (pe alt traseu, desigur!), fără a intra prin muzee dar neuitând să salutăm Domul, Santa Croce, Santa Maria Novella sau San Lorenzo.

Căci lucrurile cu adevărat frumoase rămân la fel de frumoase şi a doua, şi a treia oară când le vezi...

În acest prim review mă voi concentra pe ideea de a oferi celor dornici să ajungă în Toscana informaţii practice, dar fără a neglija unele date istorice, în lipsa cărora – cred eu – o bună parte din ceea ce înseamnă această regiune a Italiei ar rămâne cumva de neînţeles.

Sunteţi gata?

Bun. Atunci să pornim la drum!

Aria noastră de interes va cuprinde aşadar mai puţin de 60 kmp, cu Siena cap de afiş şi cu celelalte localităţi – San Gimignano, Colle di Val d’Elsa şi Volterra – situate la nord-vest de ea.

Este o zonă de dealuri cu vegetaţie bogată şi privelişti minunate, dar nu de genul celor în care natura te copleşeşte cu măreţia sa, făcându-te să te simţi mic, un umil trecător prin această lume, ba chiar dimpotrivă aş zice, căci unduirile molcome ale câmpurilor cultivate cu viţă de vie, măslini sau cereale îndeamnă mai degrabă la visare şi îţi creează un sentiment de linişte şi pace sufletească.

De reţinut că toate cele patru oraşe sunt la origini cetăţi fortificate înconjurate de ziduri şi aşezate, spre deosebire de Florenţa, pe coline, ceea ce se traduce prin panorame urbane extrem de spectaculoase dar şi prin străzi în pantă a căror străbatere necesită un oarecare efort fizic şi neapărat încălţări solide, mai ales că centrele istorice sunt pietonale. În fapt, San Gimignano şi Volterra, două oraşe foarte mici, sunt practic în întregime pietonale.

Istoria acestor locuri se pierde în ceaţa epocilor bronzului şi fierului, pentru a ieşi un pic la lumină sub etrusci, trăitori în Toscana, părţi din Umbria şi nordul Latiumului între cca. 900 î. Hr. şi secolul I î. Hr., când au fost definitiv înfrânţi şi asimilaţi de romani.

Etruscii, originari, se pare, din provincia anatoliană Lydia şi unele insule egeene, erau o populaţie avansată pentru acea epocă, agricultori cunoscători ai irigaţiilor, viticultori şi meşteşugari iscusiţi. Exploatau mine de plumb, cositor şi fier şi erau artişti renumiţi în ceramică. Ei au fost cei care au „inaugurat” pe teritoriul actual al Italiei sistemele de apărare fortificate şi au organizat primele oraşe-stat la Cortona, Perugia sau Volterra (printre altele). Însăşi Roma are la origini o aşezare etruscă.

Şi dacă tot am pomenit de Roma, trebuie spus că sub Imperiul Roman zona noastră de interes nu a prosperat, nefiind aşezată la întretăierea unor drumuri comerciale. Soarta avea însă să i se schimbe începând cu secolul al X-lea, odată cu pelerinajele pe Via Francigena, pe care am descris-o astfel în reviewul „Seducătoarea Val d’Orcia. Radicofani, zâmbetul de piatră”:

Scuze că mă autocitez!

Ce vreau să subliniez este că şi astăzi pe valea râului Elsa (Val d’Elsa) veţi vedea, la fel ca şi în Val d’Orcia, indicatoare cu „Via Francigena” iar la San Gimignano, la porta Matteo, veţi găsi o hartă a acestor drumuri, căci trebuie spus că pelerinajul nu se făcea pe o singură rută, ci pe mai multe trasee care s-au schimbat de-a lungul timpului în funcţie de necesităţile negoţului sau din considerente de ordin politic.

Atât Siena, cât şi San Gimignano, Volterra şi Colle, devenite republici sau comune independente, au cunoscut aşadar în secolele X-XIV o înflorire extraordinară şi din această perioadă datează capodoperele arhitectonice romanice şi gotice timpurii pe care le putem admira şi acum, precum catedrala şi Palazzo Pubblico din Siena, turnurile şi Collegiata di Santa Maria Assunta (Domul) din San Gimignano sau Palazzo dei Priori din Volterra. Dar poate şi mai important, atunci şi-au căpătat aceste oraşe aspectul preponderent medieval, cu străzi înguste pietruite şi clădiri robuste din cărămidă şi piatră.

A fost şi epoca de afirmare a şcolii sieneze, o mişcare artistică aflată sub influenţa culturii bizantine, înclinată spre redarea frumuseţii decorative stilizate, cu tente mistice, dar anunţând deja marea explozie pe care avea să o aducă Renaşterea florentină. Lucrările marilor maeştri sienezi Guido da Siena, Duccio di Buoninsegna, Segna di Buonaventura, Niccolò di Segna, Simone Martini, Lippo Memmi, Naddo Ceccarelli, fraţii Ambrogio şi Pietro Lorenzetti, Lippo Vani, Andrea Vanni, Taddeo di Bartolo, Jacoppo della Quercia, pentru a enumera numai câţiva, pot fi admirate în bisericile şi muzeele din această parte a Toscanei şi nu e de mirare că centrele istorice din Siena şi San Gimignano au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Simplificând lucrurile, putem spune că în timp ce Florenţa stă sub semnul Renaşterii italiene, Siena, San Gimignano, Volterra şi Colle sunt oraşe eminamente medievale. Ceea ce nu înseamnă că nu veţi descoperi aici şi construcţii mai târzii, renascentiste ori baroce.

De altfel, între Florenţa şi Siena s-a născut în acea perioada o puternică rivalitate, alimentată de conflictul dintre guelfi şi ghibelini, cele două mari grupări politice care sprijineau papalitatea, respectiv Sfântul Imperiu Roman. Florenţa guelfă şi Siena ghibelină s-au înfruntat în mai multe rânduri, aşa cum ne descrie Dante în „Infernul”, şi se pare că animozităţile n-au dispărut până în zilele noastre. Se spune că florentinii aveau (sau au?) o vorbă: „Mai bine să jeleşti un mort în casă decât un sienez în pragul uşii”, la care bunii sienezi ar fi răspuns „Fie ca dorinţa să vă fie împlinită! ”.

O lovitura puternică au primit însă amândouă odată cu „Moartea Neagră”, ciuma izbucnită în 1348 care a decimat populaţia Europei în numai cinci ani. Toscana a avut enorm de suferit; se pare că nu mai puţin de trei sferturi dintre locuitorii săi ar fi pierit în această pandemie. La vremea aceea, Siena avea cca. 50.000 de locuitori, atât cât are şi acum, din care n-ar fi supravieţuit decât vreo 10.000. Cele patru oraşe ale noastre şi-au pierdut unul după altul autonomia, intrând în sfera de influenţa a Florenţei condusă de familia de Medici, Siena fiind ultima care a cedat, în 1555. Între 1569-1859 au făcut parte din Marele Ducat de Toscana cu capitala la Florenţa, pentru ca din 1861 să se alipească statului italian.

Transportul – sau drumurile ne omoară...

Evident, cea mai bună cale de a cunoaşte Toscana este cu maşina, şi în acest sens mă limitez la a vă recomanda ca între Florenţa şi Siena să alegeţi să vă deplasaţi nu pe A1 (Autostrada del Sole sau Autosole), ci pe şoseaua SR222, numită şi Via Chiantigiana, o rută mult mai pitorească ce traversează regiunea viticolă Chianti şi pe care am parcurs-o şi noi în 2012.

Dacă însă nu v-aţi propus decât un sejur scurt în Siena, soluţia este zborul direct (cca. 2 ore) până la Florenţa, unde se află aeroportul cel mai apropiat de Siena legat prin curse de România. Se numeşte Peretola sau Amerigo Vespucci şi este mic, aşa că în numai câteva minute veţi putea ieşi pentru a lua shuttle busul către oraş.

Pont: Pentru a economisi câţiva bănuţi şi a nu pierde timpul la o a doua coadă, cumpăraţi bilet dus-întors open (poate fi folosit în orice zi şi la orice oră) de la librăria de la parterul aeroportului: costă 10 euro. De la şofer nu puteţi achiziţiona bilet decât pentru cursa respectivă şi preţul este de 6 euro, deci per total veţi economisi 2 euro de persoană.

Staţia shuttle busului (Busitalia) se află în dreapta ieşirii din aeroport, la distanţă de vreo 50 m. Shuttle busurile sunt de fapt autocare moderne şi confortabile şi urcarea se face în ordinea sosirii în staţie. Noi am pierdut prima cursă şi am fost nevoiţi s-o aşteptăm pe următoarea. Cursele sunt din 30 în 30 de minute, orarul este afişat pe un panou dar la retur am observat că nu se respectă. Dacă numărul călătorilor e prea mare, veţi vedea că se suplimentează imediat cu un alt autocar. A, şi nu uitaţi pe orice autobuz să validaţi biletele la urcare compostându-le în aparate.

După aproximativ 20 de minute se ajunge la staţia din Florenţa, aflată în faţa gării Firenze Santa Maria Novella (SMN), pe latura de vizavi de centrul de informaţii turistice, în spatele căruia veţi vedea înălţându-se biserica Santa Maria Novella.

Ponturi: De la centrul de informaţii turistice puteţi obţine gratuit hărţi ale Florenţei şi (cu puţin noroc, pentru că nu dispun de cantităţi mari şi se epuizează rapid) ale altor oraşe toscane. Gara se află foarte aproape de centrul istoric al Florenţei (în 10 minute se ajunge la San Lorenzo). Este o construcţie destul de urâtă dar funcţională, cu suficiente cafenele, magazine, săli de aşteptare etc., iar la ieşire există şi o terasă, lucru pe care l-am apreciat aşa cum se cuvine. În gară, pe peronul 16 (ultimul), vă puteţi lăsa bagajele, aşa cum am făcut noi în ultima zi pentru a putea să ne plimbăm prin oraş, la „deposito bagagli a mano”, costurile fiind următoarele: pentru max. 5 ore: 6 euro bagajul; pentru 6-13 ore se adaugă 0,90 euro/oră/bagaj; pentru mai mult de 13 ore se adaugă 0,60 euro/oră/bagaj.

Bun, suntem la Florenţa. Cum ajungem de aici la Siena?

Sunt două variante: cu trenul sau cu autobuzul. Noi am ales a doua variantă, şi asta deoarece gara din Siena este situată departe, la ieşirea din oraş, în timp ce autogara din Piazza Gramsci se află mai în centru şi – cel mai important – la mai puţin de 100 m de staţia autobuzului S19 cu care ne-am deplasat spre apartamentul închiriat.

Autogara din Florenţa se găseşte foarte aproape de gară, pe Via Santa Caterina da Siena nr. 15. La coborârea din autocarul care vă aduce de la aeroport luaţi-o la dreapta, treceţi de terasa-cafenea de care am amintit, coborâţi scările, traversaţi strada pe care circulă tramvaiul şi mai mergeţi vreo 30 m. Pe mâna dreaptă veţi zări firma „Autostazione”: e un fel de gang care dă într-o curte mare cu peroane. În stânga se află birourile şi sala de aşteptare.

Pont: Şi aici am luat bilet dus-întors – 15,60 euro/persoană; dacă îl luaţi de la şofer, biletul (numai one-way) costă 10 euro, deci astfel veţi face o economie substanţială de 4,40 euro de persoană.

Tiemme Spa., firma care operează pe ruta Florenţa-Siena, are două variante de curse pe această destinaţie: cea directă - „Rapida” (aşa cum veţi vedea afişat pe autobuz; pentru aceasta am optat şi noi) sau 131R circulă fără opriri şi ar trebui să facă drumul de 60 km în 1h15’, şi „Ordinaria” sau 131O, care opreşte la Poggibonsi şi Colle di Val d’Esta şi parcurge distanţa în 1h35’.

Informaţiile referitoare la durata unei călătorii cu autobuzul în Toscana n-ar trebui luate ad litteram: de multe ori apar întârzieri din cauza aglomeraţiei la intrarea şi ieşirea din localităţi. De pildă, traficul în Florenţa este infernal şi autobuzul a făcut vreo 20 de minute numai pentru a ieşi din oraş. A fost însă o plăcere să revăd Arno de pe Ponte Amerigo Vespucci şi mai departe Piazza Torquato Tasso, în apropierea căreia am avut închiriată garsoniera în urmă cu patru ani, ca şi Porta Romana, în a cărei parcare am lăsat atunci maşina timp de o săptămână.

În plus, aveţi în vedere că deşi Italia are o reţea de şosele foarte vastă, nu rareori se întâmplă să dai peste ambuteiaje chiar şi pe autostrăzi.

Sfat: Fie că vă deplasaţi cu maşina sau cu autobuzul, pentru siguranţă, luaţi-vă marje de timp suficiente.

În autogara din Florenţa, la cumpărarea biletelor spre Siena veţi primi şi un carneţel cu orarul curselor rapide, care sunt destul de numeroase.

Sfat: Studiaţi cu atenţie carneţelul şi veţi observa că există un orar pentru zilele de luni până vineri, un altul numai pentru sâmbătă şi în fine un altul pentru duminici şi sărbătorile legale.

Pentru alte detalii, puteţi consulta sitabus.it/en/florence-siena-bus.

Despre transportul de la Siena către celelalte localităţi vizitate voi scrie în reviewurile dedicate oraşelor respective. Deocamdată mă voi limita la câteva informaţii generale.

De la Siena la San Gimignano, Colle şi Volterra nu puteţi ajunge decât cu autobuzul, celelalte trei oraşe neavând acces la calea ferată. Între Siena şi San Gimignano nu trebuie să schimbaţi autobuzul dar traseul cuprinde câteva opriri, cele mai importante fiind la Poggibonsi şi Colle. În schimb, pentru a ajunge la Volterra va trebui să coborâţi la Colle Val d’Elsa şi din aceeaşi staţie să luaţi un alt autobuz. Rezultă că puteţi combina vizita la Colle fie cu cea la San Gimignano, fie cu cea la Volterra.

Ponturi: Indiferent de destinaţie, cumpăraţi bilete dus-întors de la agenţia de bilete sau cea mai apropiată tabaccheria. La Siena, odată cu biletul vi se va da şi o foaie cu orarul cursei respective; mare atenţie, în weekend numărul de curse este mult mai mic. Citiţi şi afişajele din staţii pentru a nu avea surprize neplăcute, aşa cum ni s-a întâmplat nouă la Volterra, iar dacă aveţi nelămuriri nu ezitaţi să vă adresaţi şoferilor, lucrătorilor de la firmele de transport sau altor călători aflaţi în staţie.

Oricum ar fi, pentru a vă deplasa cu autobuzul va trebui să vă înarmaţi cu răbdare şi să studiaţi cu multă atenţie orele de plecare. Şi nu vă aşteptaţi să ajungeţi la fix!

Închei acest capitol prin a vă spune că toate autobuzele cu care am circulat au fost comode şi că în total noi am plătit pentru deplasările de la aeroport la Florenţa şi cele intercity 50 de euro de persoană.

Clima şi perioadele optime de vizitare

Deşi provincia Siena este una deluroasă şi mai puţin caldă decât zona învecinată a Florenţei, temperaturile medii ajung totuşi în iulie-august pe la 28°C, motiv pentru care recomand ca perioade bune de vizitare lunile iunie şi septembrie. De reţinut că toamna ploile sunt relativ abundente şi că iarna mercurul coboară în termometre sub 10 grade. La final de septembrie şi început de octombrie noi am avut parte de o vreme în general frumoasă, cu maxime de 22-25 de grade, dar cu răcoare seara şi dimineaţă (11-14°). Iar de plouat, ne-a plouat o dată, dar ce ploaie! ; noroc că ne-a prins seara pe drumul de la Volterra la Siena şi mai apoi în staţia autobuzului care ne ducea spre „casă”, pe care l-am aşteptat (sub copertină, ce-i drept) nu mai puţin de o oră.

Informaţii turistice, comunicaţii, măsuri de siguranţă

Volterra, San Gimignano şi Colle au câte un birou de informaţii turistice unde puteţi solicita hărţi gratuite şi lămuriri. Siena are mai multe astfel de centre dar harta oraşului costă 1 euro; de parcă n-ar câştiga destul de pe seama turiştilor! M-a deranjat foarte mult şi faptul că în Siena, spre deosebire de celelalte oraşe, ne-a fost imposibil să găsim un local cu internet, fie el cafenea ori restaurant. Am întrebat de ce la centrul de informaţii turistice (unde am avut, în fine, acces gratuit la net) şi mi s-a răspuns aşa: „În Siena trăim ca în Evul Mediu! ”

Fără comentarii.

În privinţa comunicării, aş zice că în mod normal n-ar trebui să vă faceţi griji, chiar dacă nu vorbiţi bine italiana: eu m-am descurcat binişor cu un vocabular foarte modest în această limbă, pe care îmi place însă să-l exersez atunci când am ocazia. Localnicii sunt civilizaţi şi amabili, dispuşi să vă ajute, deşi un pic cam rezervaţi din fire. Cel puţin în zonele cu obiective „must see” vă veţi putea înţelege în engleză sau franceză în magazine ori la restaurante, şi asta pentru că oraşele care fac obiectul acestui serial sunt foarte turistice, dacă se poate spune aşa, poate mai puţin Colle. În schimb, San Gimignano şi Volterra trăiesc practic numai din turism iar Siena, marea rivală a Florenţei, atrage şi ea sute de mii de vizitatori anual.

Români veniţi la muncă în Italia am întâlnit peste tot pe unde am umblat. De fapt, mai corect ar fi să spun „românce” angajate ca bone, îngrijitoare de persoane vârstnice şi menajere, pentru că nu ştiu de ce, dar cu conaţionali de sex masculin nu ne-am intersectat. Cu bucurie am constatat o „penurie” de cerşetori români şi de falşi cântăreţi de-ai noştri zdrăngănitori la acordeoane. Din păcate, penuria s-a manifestat şi la capitolul turişti români: am văzut foarte puţini în Siena şi San Gimignano.

Ca măsuri de siguranţă, nu cred că se impun unele speciale: spre deosebire de Florenţa, toate cele patru oraşe vizitate mi s-au părut nu numai curate şi elegante, ci şi lipsite de personaje „dubioase”, inclusiv de cerşetori, aşa cum am menţionat deja, un lucru destul de surprinzător în sine, cel puţin având în vedere multitudinea de biserici. Iar acostaţi n-am fost decât la Volterra, unde nişte aşa-zişi negustori mai tuciurii (dar nu de pe meleaguri mioritice) au insistat să ne vâre pe gât ochelari, mărgele şi alte mărunţişuri. I-am ignorat şi ne-am văzut de drum fără probleme.

Centrele istorice, biserici şi muzee

San Gimignano şi Volterra sunt, aşa cum spuneam, în întregime „centre istorice” – compacte şi incredibil de aglomerate. Altfel stau lucrurile la Colle di Val d’Elsa, un oraş împărţit clar în două părţi, una nouă şi cealaltă veche, destul de restrânsă ca dimensiuni şi mai puţin cunoscută de turişti. Despre centrul istoric al Sienei veţi citi pe site-uri şi bloguri că e mic şi uşor de străbătut la pas şi că poate fi „bifat” într-o singură zi. După părerea mea e o recomandare greşită, venită din partea unora care n-au apucat să vadă decât Domul, Il Campo şi ce mai e primprejur. Şi oricum, ceva distanţe de la parcare sau autogară până în centru, ca şi între obiective există şi veţi pierde timp şi pe drum din cauza pantelor, căci indiferent de unde veţi porni, de urcat şi coborât nu veţi scăpa!

La biserici intrarea este liberă, se poate fotografia în interior fără blitz şi fără a achita vreo taxă, aşa că nu trebuie decât să verificaţi orele de funcţionare, căci multe închid câteva ore la prânz. De obicei nu veţi găsi panouri explicative ale operelor de artă expuse, eventual la intrare o prezentare sumară şi o schiţă a dispunerii capelelor. Pentru majoritatea muzeelor va trebui să cumpăraţi bilete de intrare care nu mi s-a părut a fi excesiv de acumpe. Am făcut un calcul şi a rezultat că în total vizitele la muzee ne-au costat 40 de euro de persoană. Pentru grupuri, copii şi studenţi, ca şi pentru seniori (peste 65 de ani) se aplică reduceri, dar nu peste tot. În muzee explicaţiile sunt în italiană şi engleză şi în unele se permite fotografiatul fără o taxă suplimentară.

Pont: Dacă intenţionaţi să vizitaţi mai multe muzee dintr-o localitate, interesaţi-vă de bilete combinate pentru a ieşi mai bine cu banii.

Hoteluri, magazine şi restaurante. Preţuri

Pentru turiştii cu bugete modeste, aşa ca noi, găsirea unui hotel la un preţ convenabil în această parte a Toscanei reprezintă o adevărată provocare. În articolul de cazare vă voi povesti despre peripeţiile noastre, dar până atunci aş vrea să vă dau câteva informaţii cu caracter mai general.

În Siena, cele mai multe hoteluri din centru sunt amenajate în clădiri istorice şi preţurile variază cam între 100-200 de euro/dubla/noapte în perioada „bună” de vizitare. Am făcut acum o simulare pe booking pentru noiembrie şi am văzut că au scăzut simţitor, ceea ce nu e de mirare pentru această lună a anului.

În afara centrului, sau mai corect spus în afara zidurilor oraşului, am văzut însă câteva hoteluri mici şi simpatice, cu grădini în faţă şi care practică tarife ceva mai „cumsecade”. Ele reprezintă o alternativă, în cazul în care nu vă deranjează mersul îndelungat pe jos până la atracţiile turistice. Dacă sunteţi cu maşina, puteţi opta şi pentru campingul din afara oraşului, ori pentru un „albergo” sau un B&B dintr-un sat din împrejurimi, toate acestea cu preţuri convenabile. Iar dacă dispuneţi de fondurile necesare – minim 100 euro pe noapte –, aveţi la dispoziţie şi numeroase variante de cazare la ferme „agriturismo”, unele din ele dotate şi cu piscine şi restaurante de mare clasă.

Aceleaşi soluţii sunt valabile şi pentru San Gimignano, Colle şi Volterra, cu diferenţa că preţurile mi s-au părut ceva mai mari decât în Siena.

Desigur că în toate aceste oraşe veţi găsi şi hosteluri cu dormitoare şi băi comune, cea mai ieftină formulă de cazare, pe care eu însă o „sar” oriunde şi de fiecare dată.

Cu excepţia oraşului Colle di Val d’Elsa, mai puţin bătut de turişti, toate celelalte abundă în magazine elegante, şic, cu preţuri pe măsură. E o adevărată plăcere să vezi cu cât bun gust sunt etalate mărfurile şi măcar să-ţi clăteşti ochii, dacă buzunarele nu-ţi permit mai mult...

Ponturi: Nu rataţi buticurile cu „prodotti tipici”, iar pentru achiziţionarea de suvenire specifice locului vă recomand obiectele din alabastru de Volterra, cristalurile de Colle, sticlele de vin Vernaccia di San Gimignano frumos ambalate în pungi-cadou sau acuarele, magneţi, tricouri, sacoşe, şepci etc. imprimate cu imagini din celebra cursă Palio di Siena. Nici măcar în Siena, un oraş în adevăratul sens al cuvântului, nu numai o „enclavă turistică”, n-aş zice că merită să faceţi shopping. Chiar dacă pe Via di Città, Banchi di Sopra şi Via Dei Montanini veţi găsi magazine de firmă, preţurile sunt mult mai mari decât la Bucureşti. Cel puţin aşa mi s-a părut mie.

La capitolul mâncare, am sesizat că rareori veţi da în drumurile voastre peste minimarketuri de unde să vă alimentaţi, de pildă, cu nişte snacksuri sau gustări ieftine, cu un suc sau o apă. Bănuiesc că localnicii nu se prea se omoară cu gătitul acasă şi cumpărăturile şi le fac mai ales din supermarketuri. O soluţie de compromis, deşi nu foarte ieftină, o reprezintă numeroasele pasticcerii, cu pâinici, felii de pizza (1,5-3 euro, în funcţie de mărime şi topping), sandvişuri/panini (5-8 euro), cantucci (un fel de biscuiţi), diverse tipuri de pateuri şi prăjituri. Şi să nu uităm îngheţata: gelato este la fel de bun aici ca peste tot în Italia (dar nu mai bun ca în Sicilia!) şi o cupă costă începând cu 2 euro.

Pentru că am beneficiat de cazare cu bucătărie, noi am mâncat dimineaţa şi seara acasă şi ne-am aprovizionat de la supermarketul cel mai apropiat. Câteva preţuri: prosciutto 1,77 euro/100 g; pecorino nematurat 12 euro/kg; ouă 6 buc. 0,99 euro la promoţie; ceafă porc la caserolă 7,95 euro/kg; roşii, ardei graşi, struguri 2,50 euro/kg; cartofi 2 euro; bere Moretti 0,85 euro sticla de 500 ml; pâine albă 1,80 euro/500 g. Cam scumpe unele articole!

Dacă doriţi să încercaţi bucătăria locală, recunoscută pentru simplitate, iată o scurtă listă de mâncăruri toscane: schiacciata (o variantă de focaccia), pici (paste sieneze), finocchiona (un tip de salam cu chimen), caciotta (brânză locală cu perioadă scurtă de maturare), ribollita (o supă groasă de legume şi fasole boabe, servită cu crutoane), bistecche alla fiorentina (carne de vită la grătar – englezii îi spun T-bone steak), trippa alla fiorentina (burtă de vită preparată cam ca tuslamaua, prin fierbere la foc mic, cu adaos de morcovi, ceapă, tulpină de ţelină, usturoi, pastă de roşii) şi varianta sa sandviş numită lampredotto, castagnaccio (prăjitură din făină de castane), ciambellino (covrigei), panforte (prăjitură cu fructe şi nuci), ricciarelli (fursecuri cu migdale). Pentru a aluneca mai uşor pe gât, „ungeţi” cu un vin de Chianti (roşu, căci altfel nu există) sau un Vernaccia di San Gimignano (soi alb). Dacă nu, merge şi o bere de-a lor – Moretti sau Peroni.

Pont: În localurile intitulate „ristorante” nu vă acceptă să beţi doar o cafea sau o bere, trebuie să şi mâncaţi; pentru hidratare şi atât, folosiţi barurile.

Să vedem şi nişte preţuri.

În prima zi, flămânzi de pe drum, n-am rezistat tentaţiei de a lua prânzul în Piazza del Campo, la Bar Il Palio. Eu am comandat minestrone (supă de legume), 5,50 euro, cu care am luat o mare plasă, căci în ziua următoare am cumpărat de la supermarket exact acelaşi lucru... la cutie (chiar mă mirasem, fraiera de mine, la restaurant, cum de tăiaseră manual aşa perfect legumele) şi apoi tortellini panna, prosciutto e pinoli (paste cu şuncă, seminţe de pin şi sos alb), 7,50 euro. Adrian a luat o supă ribollita (6,50 euro) şi lasagna al forno (7,50 euro). Am băut o carafă de 500 ml de Bianco toscana (9 euro) şi o sticlă de 500 ml de apă gazoasă (3 euro). Total 39 euro.

Alt exemplu, de data aceasta din Florenţa, un restaurant de lângă San Lorenzo: o porţie de lampredotto (8 euro), o pizza napoletana (6,50 euro), 1 litru de prosecco (vin spumant), apă minerală, un espresso – total 29 euro. Şi în fine, un mic popas la un local simpatic pe nume La Mangiatoia din Volterra: 2 felii de pizza, o grappa (un fel de ţuică) şi un pahar de Aperol spritz – 13,20 euro.

Ponturi: Evitaţi pe cât posibil zonele hiperturistice, unde preţurile ajung să fie aproape duble. De pildă, pe aceeaşi bere la 400 ml am plătit la o terasă de lângă catedrala din Siena 9 euro (!) iar la un bar de pe o străduţă lăturalnică, tot în Siena, 5 euro. Pentru a evita surprizele neplăcute, verificaţi întâi preţurile (de cele mai multe ori meniurile tipărite sunt aşezate pe o masă, la intrare, ori scrise cu creta pe tablă) şi dacă în preţ este inclus coperto (taxa de servire, 2-3 euro), care uneori apare pe nota de plată separat.

Adaug că peste tot puteţi plăti cu cardul şi că veţi primi bon fiscal.

Una peste alta, aş zice că Toscana nu este o destinaţie tocmai ieftină: prin comparaţie cu Puglia, unde am petrecut la începutul verii exact acelaşi număr de zile, acum am cheltuit în total cu aproape 25 la sută mai mult, în condiţiile în care biletele de avion şi cazarea ne-au costat aproximativ la fel.

Târguri, pieţe, festivaluri

Fiecare localitate toscană are, din câte ştiu, o zi de târg pe săptămână – mercato settimanale. La San Gimignano asta e joia, iar la Volterra sâmbăta. V-o spun cu precizie pentru că, absolut întâmplător, le-am „prins” pe amândouă (dar nu şi pe cea din Siena, miercurea, organizată lângă Fortezza Medicea).

Aceste pieţe sau mai degrabă talciocuri sunt o chestie haioasă în sine şi în principiu ar trebui să vă ofere posibilitatea de a socializa şi de a vă familiariza cu unele produse locale şi cu modul în care localnicii se târguiesc şi-şi fac cumpărăturile. Negustorii „fac turul” lor şi i-am remarcat pe aceiaşi în ambele oraşe. Dar... pentru că există şi un „dar”, şi încă unul foarte mare, în afară de faptul că tarabele ecranează obiectivele turistice, pe care nu le veţi mai putea admira şi fotografia în tihnă, în afară de aglomeraţia de nedescris pe care o generează şi de care turiştii sunt principalii responsabili, principala problemă, zic eu, o reprezintă mărfurile în sine.

La târgul din San Gimignano nu am văzut etalate niciun fel de salamuri, brânzeturi, legume şi fructe, dulciuri şi prototti tipici, ci numai haine şi încălţăminte, lenjerie de pat, feţe de masă şi prosoape, în mare majoritate (dacă nu toate) made in China. Adio specific local! Doar trăim în era globalizării... Să nu fiu (foarte) rea, totuşi: la Volterra ne-am regalat ochii cu cărnuri, peşti, struguri şi roşii iar stomacurile cu porchetta, un sandviş enorm cu felii de carne de porc bine asezonate, învelite într-o pâine crocantă nemaipomenit de gustoasă (ah, salivez!). Şi care a costat doar 3,50 euro şi ne-a ţinut de foame câteva ore bune.

Las la aprecierea voastră dacă merită sau nu să vizitaţi pieţele.

Cu totul altceva sunt însă festivalurile. Multe localităţi toscane se laudă cu astfel de evenimente organizate anual, în general legate de istoria lor şi, prin urmare, medievale prin excelenţă. În acest sejur nu ne-am întâlnit cu o asemenea ocazie, însă în urmă cu patru ani am asistat la San Gimignano la o parte din festivităţile patronate de asociaţia I Cavalieri di Santa Fina şi vă pot spune că mi-a făcut mare plăcere. Amănunte în reviewul pe care îl voi consacra oraşului.

Pont: Înaintea plecării, verificaţi pe net dacă sejurul vostru coincide cu asemenea festivaluri. Daţi search pe Google „events calendar in... ”, „seasonal events and festivals in... ” sau „annual events in... ”.

Sunt locuri despre care, atunci când eşti rugat să le descrii, mormăi: „Mda, AmFostAcolo şi mi s-a părut... interesant. ” Şi altele de care te îndrăgosteşti la prima vedere şi ţi se face dor chiar dinainte de a le părăsi, pentru că ştii că ai lăsat în urmă o părticică din inima ta şi ai câştigat în schimb momente de magie.

Unul din aceste locuri este pentru mine Toscana.

Cât despre Siena şi „surorile” sale mai mici San Gimignano, Volterra şi Colle, ei bine, vă declar că m-au vrăjit. Această parte a Toscanei îmbină la modul cel mai fericit priveliştile rurale încântătoare cu arhitectura medievală a oraşelor, şi trecutul milenar cu un prezent viu, surprinzător pe alocuri, fermecător şi trepidant.

Ce altceva ţi-ai mai putea dori?

Şi dacă acest review (cam lung, recunosc) nu v-a plictisit peste măsură, dacă credeţi că o parte din informaţii vă pot fi de folos, dacă AţiFostAcolo şi vreţi să redescoperiţi acele locuri prin ochii mei sau – pur şi simplu – sunteţi curioşi să vedeţi cum voi bate câmpii în continuare, atunci vă invit să păşiţi alături de mine în Toscana şi împreună să îi trecem pragul.

Toscana, casa frumuseţii!

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip al Giannei Nannini, o cantautoare pe care o admir, născută la Siena în acelaşi an (şi aceeaşi lună) cu mine: https://www.youtube.com/watch?v=wnUL4h9bT7s

---

VIZUALIZĂRI: 6619 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI