Roma – Tivoli, andata e ritorno

TIPĂREȘTE

Periplul roman nu putea ocoli o vizită la Tivoli, unde aşa cum se ştie, sunt două obiective turistice majore, Villa Adriana şi Villa d’Este. Deşi în numele lor apare cuvântul "villa", sunt total diferite ca epocă, caracteristici şi scop al vizitei. Dar ambele au fost considerate demne de a fi adăugate pe lista cuprinzând patrimoniul protejat de UNESCO. Şi Tivoli nu reprezintă doar atât. După umila mea părere de turist, o excursie de măcar o jumătate de zi aici este şi plăcută şi instructivă.

Cum să ajungi la Tivoli puteți afla simplu, deoarece sunt multe review-uri pe AFA, cu multe amănunte, sau căutați pe site-ul lui Ron, roninrome.com, pe care-l foloseşte multă lume. Site-ul lui este ceva gen "Rome for dummies", fără nici o aluzie ofensatoare la adresa cuiva.

După introducerea cam lungă, să deschid jurnalul cu amintiri. Aşa cum aflasem, autobuzele către Tivoli şi Villa Adriana plecau de la peronul 3 al autogării Ponte Mammolo, unde ajunsesem cu metroul (şase stații de la Piazza Bologna). Biletul era vreo 2 euro, aşa că am luat dus-întors. Autobuzul (COTRAL – Via Tiburtina, Tivoli) era la 8.45 şi trebuia să oprească la 250-300 m de intrarea în zona vilei. Am rugat şoferul să ne arate unde să coborâm şi ne-am ocupat locurle. Periferiile Romei mi s-au părut mult mai murdare decât zonele turistice pe care pe bătusem până atunci, hârtiile aruncate pe jos aducându-mi aminte de meleagurile natale, unde mulți pornesc în viață direct de la şapte ani. În autogară am remarcat că mulți conaționali sunt stabiliți în zonă, datorită multitudinii de afişe lipite, ca la noi acasă, pe stâlpi, pe pereți. Am aflat că Dan Diaconescu urma să se întâlnească cu viitorii votanți, că diverşi manelişti îşi continuau cu succes turneele, că existau multe oferte de montat antene satelit, etc. Şoseaua spre Tivoli a părut a fi în aceeaşi notă, cu praf ca-n Sahara şi gunoaie ca-n Călăraşi.

Din locul unde ne-a lăsat şoferul am început să mergem încet, dar după vreun kilometru am cerut noi indicații. Le-am primit, oamenii fiind foarte amabili, şi într-un târziu am găsit şi Villa Adriana, unde am constatat că multa lume îşi făcuse acelaşi plan ca şi noi. Pentru cei care nu-s la curent, Villa Adriana a fost creată ca un loc de recreere pentru împăratul Hadrian, în sec. 2 dH, şi nu este o simplă vila, ci un uriaş complex cu palate, lacuri artificiale, temple, teatru, bibliotecă, spații pentru sclavi, gărzi, servitori. Lui Hadrian îi plăcea atât de mult, că îşi conducea imperiul de aici. Şi cum el umblase mult ca soldat prin lume şi văzuse multe, în teritoriul său personal a încercat să aducă câte ceva din ceea ce admirase. Un privitor avizat va remarca imagini din Grecia (ex. Teatrul maritim) sau Egipt (bazinul numit Canopus si Serapeum). Wikipedia susține că ar fi vorba de o suprafață de 1km2, dar la cât am mers cred că este vorba de mai mult. De altfel arheologii încă lucrează şi probabil mai au ani mulți de cercetat, deoarece există şi o rețea de tunele pentru transportat mărfuri şi pentru circulația sclavilor. Multe statui şi piese valoroase au fost adunate într-un spațiu protejat şi astfel pot fi admirate fără să fii nevoit să străbați câțiva kilometri. Când Şefa a obosit de colindat printre ruine, prin praf, am hotărât să încheim vizita, dar momentul a fost ales greşit, pentru că la poartă am aşteptat vreo trei sferturi de oră autobuzul către oraş. Dar pentru ce a urmat sacrificiul nu a fost mare.

Ajunşi în oraş am apelat la şofer să ne îndrume spre Villa d'Este şi în scurt timp eram la casa de bilete. Aceasta cuprinde un palazzo şi o grădină, o capodoperă a grădinarilor italieni, care de fapt îi aduce şi faima. Inițiatorul acestei bijuterii peisagistice a fost cardinalul Ippolito II d’Este, fiu al Lucreziei Borgia şi nepot al papei Alexandru VI Borgia, bine-cunoscut prin fapte reprobabile, dar şi prin admirația față de artă. Învins în cursa pentru scaunul papal, el devine, în 1550, guvernator în Tivoli, primind ca dar o vilă pe care o va remodela şi o va împododi cu una din cele mai spectaculoase grădini.

Palazzo-ul inițial a fost reclădit de arhitectul ferrarez Alberto Galvani, după proiectele lui Pirro Ligorio. Astăzi lipsit de mobilier, covoare sau tablouri, atrage atenția prin decorațiunile executate, în special prin frescele de pe tavan. Artişti romani, celebrii în acele timpuri, ca Livio Agresti, Federico Zuccari, Durante Alberti, Girolamo Muziano, Cesare Nebbia sau Antonio Tempesta au terminat lurarea înainte de moartea cardinalului (1572).

Pentru crearea grădinii s-a modelat relieful accidentat al terenului alăturat şi s-au creat bazine, cascade, fântani, iar realizarea artistică este egalată doar de ingeniozitatea inginerească. Villa Adriana, aflată în apropiere, a constituit un ideal loc pentru aprovizionarea cu marmură pentru construcții, dar şi cu opere de artă.

În anul 1605 cardinalul Alessandro d'Este porneşte în extinderea grădinii, dar proprietarii din secolul următor neglijează domeniul. Abia la mijlocul sec. al XIX-lea, când cardinal Gustav Adolf Hohenlohe intră în posesia lui, starea grădinii se îmbunătațeşte. Franz Liszt este unul din invitați şi în amintirea vizitei făcute compune Les Jeux d'Eaux à la Villa d'Este. După primul război mondial Villa d'Este intră în proprietatea statului italian.

Prima dată am privit de sus La fontana del Bicchierone, una dintre cele două fântani proiectate aici de Gian Lorenzo Bernini. Ne plimbăm pe numeroasele alei, prin fața sau prin spate fântanilor, neavând cuvinte să ne arătăm încântarea, uluirea în fața acestor bijuterii din care apa țaşneşte cu iuțeală sau se plimbă domol, de unde erupe cu putere sau susură lin. Sunt sute de locuri de unde apa, fluidul vieții, îşi arată frumusețea prin ghirlande lichide, prin jeturi virile sau prin perdele înspumate. Şi dacă la Alhambra apa cântă, la Villa d'Este ea recită. Se aud sacadatele ode antice, se aud duioase rondeluri, se aud imnuri răscolind precum tunetul furtunii.

Lo cento fonatane se prezintă precum un cor antic, toți intonând într-un glas, evocând frumusețea locului unde ne-am întâlnit, pe pantele unui deal din Tivoli. Rometta, fără îndoială, arată spre Roma, aminteşte de Fontana della Barcaccia, acostată la malul "treptelor spaniole". Fontana dell'Ovato, cu grote şi vegetație luxuriantă şi cu cortina curgătoare semicirculară păzită de personaje împietrite mă trimite cu gândul la o poveste dintr-o țară exotică, pe unde poate nu voi ajunge niciodată.

La fontana dei draghi a fost construită în onoarea papei Gregorio XIII, dragonii cu patru aripi fiind simbolul familiei sale. Ne învârtim în jurul bazinelor dreptunghiulare, Le Peschiere, parcă stinghere în mijlocul acestei beții de forme alambicate, şi ne fotografiem având pe fundal Fontana dei Nettuno şi zvăpăiata "orgă acvatică".

Întoarcerea la Roma, pentru că am grijă de odihna Şefei, este pe acelaşi traseu. Şi mă grabesc căci voi deschide la o noua pagină din istoria Romei, via Appia. Construită cu mai mult de două milenii în urmă, pe la 312 iH, de către cenzorul roman Appius Claudius Caecus, ea lega Cetatea eternă de portul Brindisi, din sudul Italiei. Nu intentionez să o văd pe toată, deşi mi-ar plăcea, dar măcar vreo câțiva kilometri tot voi parcurge. Inițial Via Apia pornea de la Circus Maximus, continua pe lângă Termele lui Caracalla, apoi urmărea coasta de vest până la Capua. În timp a fost prelungită până in Brindisi.

Eu am pornit de la Porta San Sebastiano, altădată parte a zidului aurelian, mai întâi apostoleşte. Dar mulțumită unui şofer de autobuz care m-a aşteptat să urc în vehiculul lui prăfuit, dar tare folositor, am ajuns repede la San Sebastiano fuori le mura. "Fuori le mura" se referea la faptul că biserica era construită în afara mai sus-menționatului zid aurelian. Am ratat vizitarea bisericii Domine Quo Vadis, dar considerând că este „doar” o biserică din 1637 şi că locul ei pe harta este datorat mai ales unei tradiții, unei legende, poate că nu am pierdut prea mult. Am vizitat San Sebastian, dar nu am intrat şi la catacombe, ci am continuat spre Mausoleo di Cecilia Metella. Acesta este un monument funerar închinat soției fiului celebrului Crassus, simbolul bogăției, un adevărat mausoleu, uriaş, impresionant, plin cu inscriptii, statui, fragmente din cea a fost odată un omagiu adus ființei iubite.

Am citit pe un site că după acest monument funerar, drumul este pavat cu pietrele originale. Se spune că la vremea construcției sale pietrele erau fixate atât de bine că nu puteai să bagi cuțitul între ele. Ce-i drept vremurile de glorie s-au dus şi astăzi, rotunjite de timp şi utilizare, pietrele alcătuiesc un covor cam incomod la mers. Dar nu eram singurul nebun care se ambiționa să-l utilizeze. După vreun kilometru, doi, peisajul fiind cam şters, m-am întors. Am alergat după un autobuz ca în anii când eram licean şi am reuşit să-mi găsesc Şefa înainte de a da în clocot.

Plecăm împreună spre Quirinal şi ne oprim repede la San Carlino alle Quattro Fontane, prima biserică executată de Borromini. Din păcate era închisă (dacă am umblat aiurea de capul meu două ore), aşa că ne îndreptăm spre altă capodoperă, proiectată de aceasta dată de Bernini, Sant’Andrea al Quirinale. Acestă bijuterie arhitectonică a fost ridicată pentru novicii Societații lui Isus, ordin creat de Ignatius de Loyola. Şi dacă pentru un arhitect obişnuit locul de amplasare ar fi fost un real dezavantaj, pentru inventivul Bernini a fost doar o provocare. El sfărâmă regulile impuse de arta renascentistă, el încalcă fără grijă normele clasicismului, şi cum a spus cineva „l-ar fi făcut şi pe Vitruvius să se întoarcă în mormântul său”, dar totul pentru a crea ceva nou, ceva ce va uimi atât contemporanii, cât şi generațiile viitoare. Intrând în biserică eşti surprins cât de aproape este situat altarul, distanța dintre intrare şi acesta fiind poate cea mai mică pe care am văzut-o într-o biserică. Dar bogația ornamentatiilor, dramatismul picturii lui Guillaume Courtois, înfățişând martiriul Sf. Andrei, domul care risipeşte aparentul întuneric din biserică, fac din aceasta „un loc obligatoriu de vizitat de către turiştii cu educație”. Se spune că Bernini, un devotat catolic, nu a cerut bani pentru această lucrare, o bucată de pâine din cuptorul novicilor considerând a fi de ajuns.

Nu avem mult de mers până la Palazzo del Quirinale, pe care-l găsesc „nemuritor şi rece”. Este reşedința preşedintelui Italiei, un palat imens, construit la sfârşitul sec. al XVI-lea de către papa Gregoriu al XIII-lea. În față vedem un gigantic obelisc, păzit cu străşnicie de împietriții Castor şi Pollux, înfățişați ca „îmblânzitori de cai”. Coborâm pe Via della Dataria, apoi o luam la dreapta pe Via di San Vincenzo, spre Fontana di Trevi. Suntem deja ca acasă. Una tavola per due, amico.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3314 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI