La munte și la mare în insula Tinos (1)

TIPĂREȘTE

Insula Tinos se află în sudul insulei Andros, țărmurile lor vestice sunt perfect aliniate, probabil că la un moment dat, long, long time ago, a existat continuitate între ele. Relieful este predominant muntos în cazul amândurora, ambele sunt înconjurate de plaje nisipoase și pietroase, dar asemănările se cam opresc aici. Andros are plaje faine și este un vechi leagăn al ortodoxiei, cu câteva mănăstiri istorice minunat conservate; Tinos are, în plus, numeroase edificii de confesiune catolică. Despre Tinos aș sumariza astfel (ordinea fiind aleatorie): biserici, sate medievale, hulubării, plaje.

Ziua 1

Am ajuns un pic după prânz, ne-am cazat și ne-am dus să mâncăm – nu departe, la restaurantul unui complex din apropiere. Pe urmă am coborât pe plajă (Agios Sostis) . Lungă de vreun km jumate, nisipoasă doar în capătul său sudic, nu-i chiar cea mai grozavă variantă de pe insulă, sunt altele mai frumoase. Dar nici cea mai rea.  

La ora când am ajuns noi, zona cu nisip era deja ocupată, desigur, așa că am înaintat un pic, până am găsit un tamarin care să ne ofere umbră. Aici nisipul este amestecat cu pietre mari, dar – cel mai nașpa – pietre sunt și în apă, ar cam trebui papuci speciali. Nu știu cum se face, că de câte ori ne trebuie papuci speciali, de atâtea ori îi avem, dar nu chiar la îndemână! 😊 Așa și acum, ne-a fost lene să ne întoarcem la mașină, așa că am renunțat la bălăceală, doar am șezut și-am admirat peisajul. Un lucru curios (l-am întâlnit și pe alte plaje din Tinos și Andros): din când în când (la câteva zeci de minute) venea câte un val uriaș care mătura aproape toată lățimea plajei. N-aș ști motivul... Cert e că starea noastră de visare a fost brusc întreruptă de un astfel de fenomen, care ne-a udat fleașcă prosoapele; gata-gata să ne măture și pe noi! 😊 Prilej să strângem calabalâcul și să ne retragem.

Mai pe seară ne-am urcat în mașină și ne-am dus în Chora (cam 10 km de pensiunea noastră). Am parcat inițial în parcarea publică din centru, de unde am fost imediat ușuiți de un polițist care ne-a zis să mergem în altă parte, n-am prea înțeles de ce. Am continuat tot înainte și am găsit, cu greu, loc abia aproape de portul de ferry. (Aveam să înțelegem mai târziu: zona din dreptul portului pescăresc se închide circulației în fiecare seară, devenind o imensă estradă pietonală.)

Spre deosebire de Chora-Andros, care are un aer mai degrabă venețian, Chora-Tinos e cu adevărat cicladică; cel puțin nucleul central. Am regăsit aici, cu bucurie, alei pavate cu pietre rotunjite, mărginite de mici taverne romantice sau de magazinașe cochete, decorate cu arcuri de bougainvillea, am regăsit ici-colo discrete bisericuțe albe, dar și secate fântâni otomane, am regăsit forfota, mirosul de condimente grecești și muzicile întretăiate...  

Punctul fierbinte al capitalei este, desigur, Biserica Maicii Domnului Evangelistria, loc sfânt de pelerinaj pentru ortodocșii din toată lumea. Am identificat cu ușurință strada ce urcă perpendicular pe faleză, sunt cam 7-800 m până la sfântul lăcaș. Strada este circulată de mașini, are trotuare normale, dar mai are, pe partea dreaptă, un coridor delimitat, acoperit cu mochetă, pentru credincioșii ce aleg să câștige un plus de bunăvoință divină urcând acest drum (oricum anevoios) în genunchi. Pe la jumătatea distanței, pe stânga, se află Muzeul Arheologic al Tinosului, pe care l-am găsit închis.

Biserica se află într-o piață uriașă pavată cu marmură și de fapt e un adevărat complex religios, înconjurat de ziduri. Am pătruns în incintă, biserica ni s-a prezentat în toată măreția sa, frumos pusă în valoare de spoturi luminoase. Până la ea se urcă încă 2 rânduri de (multe) trepte, am dibuit intrarea, dar... n-am avut noroc, fix atunci se închidea!... Ne-am mulțumit să vizionăm și chiar să pozăm interiorul printr-o ferestruică, pe urmă am făcut calea întoarsă, gândindu-ne că om reveni în altă zi, pe lumină. Cumva, n-avea să se mai întâmple...  

Am coborât pe altă stradă, paralelă cu prima, aceasta doar pietonală, plină de tarabe și magazine ce vând tot felul de artefacte bisericești. Ne-am mai foit o vreme pe aleile din centrul vechi, fără rost, doar pentru atmosferă... Am estimat că mai târziu probabil o să ni se facă foame și am decis să luăm cu noi ceva, să mâncăm la pensiune; am stat la coadă la pizza, am zis că trebuie să fie grozavă dacă se stă la coadă. Într-adevăr, când ne-am trezit în posesia ei mirosea atât de bine, că ni s-a făcut foame instant și n-am mai așteptat până „acasă” , am devorat-o felie cu felie pe o băncuță, pe faleză, lângă monumentul dedicat eroilor mării.

Ziua 2

Ne-am trezit și am zis: azi vizităm niște sate de munte (3-4-5, câte om putea) și mergem la cea mai cea plajă, în partea cealaltă a insulei. Să vedem ce-a ieșit.  

Satele medievale ale Tinosului sunt oarecum aglutinate în zona central-sudică, dar mai sunt câteva și în capătul nord-vestic, printre care celebrul Pirgos. Pentru prima zi, am zis să ne concentrăm pe primele, adică zona cea mai apropiată de noi. Din fericire, distanțele sunt scurte.  

Am început cu Dio Choria, șoseaua ne-a purtat unduitoare, în urcuș lin, nici n-am realizat cât de sus am ajuns decât atunci când, de la intrarea în sat, Chora ni s-a înfățișat jos, departe, în buza mării – o aglomerare fermecătoare de sute de cubulețe de zahăr alb! Am lăsat mașina într-o mică parcare, pe marginea drumului. Satul se desfășoară pe un nivel superior, am urmat un indicator și niște trepte ce ne-au scos pe o alee, undeva în spatele bisericii. Aleea ne-a scos mintenaș în piața satului, umbrită de platani și acoperită, în mare parte, de terasele a 2-3 cafenele/taverne.  

Încă devreme fiind, locul era aproape pustiu, doar câțiva angajați prin praguri și 2-3 cupluri de turiști. Tati s-a plantat direct la o masă, eu m-am mai foit prin zonă. Prea mult n-am avut pe unde mă foi, satul cam atâta e, plus un pasaj cicladic, sprijinit pe bârne de lemn, în care am descoperit ceva camere de închiriat, chiar și o mică piscină în spatele unor gratii metalice. Căutam de fapt „the spring” , izvorul pe care mi-l promisese indicatorul din șosea, dar nema izvor. Când m-am întors la Tati, băuturile deja sosiseră (câte un pahar brumat cu suc proaspăt stors de portocale), iar Tati – fără să facă un pas, cu proverbialu-i spirit de observație – identificase deja izvorul: uite-l colo, la capătul scărilor!  

Într-adevăr, am urcat treptele largi (transformate tot în terasă de cafenea, o parte din ele fiind acoperite cu pernuțe și un soi de măsuțe) și – da, iată-l! Cu totul altfel de cum mi-l imaginam, adică un izvoraș sprințar sărind din piatră-n piatră. E vorba despre vechile surse de apă ale comunității, captate, în jurul lor amenajându-se mici vane. Totul acoperit și protejat de o icoană-mulțumire către Divinitatea ce mijlocește miracolul vieții (și) prin puterea apei. Mi-am amintit brusc că am mai întâlnit așa ceva și prin alte insule; prima dată în Naxos, pare-mi-se. Aici se strângeau femeile spre a spăla rufele, de aici se adăpau animalele și se alimenta cu apă întreaga comunitate. Aveam să coborâm mai apoi prin altă parte, pe niște trepte ce înconjoară biserica prin partea opusă și, la baza lor, chiar la șosea, să descoperim un alt „izvor” (lângă o tavernă).

Ne-am continuat drumul, jumătate ajutați de indicatoare, jumătate de GPS. Deja începuseră să apară, ici-colo, hulubăriile, cu dantelăriile lor de piatră, mai mult sau mai puțin conservate (voi detalia). În Arnados n-am mai oprit, nu ni s-a părut interesant, am oprit însă la intrarea în Falatados, unde este organizată o parcare destul de spațioasă. Vizitarea satului se face numai și numai servindu-te de propriile piciorușe! Și ce sat!... Ne-am preumblat cu maximă încântare pe aleile pietruite, printre casele cochete, punctate cu flori și verdeață și păzite de pisici planturoase, ne-am strecurat prin pasaje văruite în alb-orbitor, am făcut zeci de fotografii, 2-3-4 cu același „obiectiv” văzut din perspective diferite; eu, una, n-aș mai fi plecat!...  

Veți remarca în poze un amănunt: în Tinos, majoritatea caselor au deasupra intrării (unele și deasupra ferestrelor) câte un mic fronton semicircular, mai rar triunghiular, alcătuit din marmură, perforat (pentru a facilita circulația curenților de aer în zilele caniculare de vară) și decorat (cu imagini sugerând statutul social al proprietarului). De ce marmură? Pentru că se găsește din abundență pe această insulă.  

Cu regret, a trebuit să spunem pas celor 2-3 cafenele cochete din piața bisericii (deh, câte sucuri poți să bei?!) și să mergem mai departe. Mai departe urcarăm și tot urcarăm, pe o șosea îngustă, dar bine asfaltată, având pe fundal muntele Exomvourgo, cu rămășițele cetății venețiene și ceva mănăstire catolică nu departe.

Ne-am abătut însă cumva în dreapta, spre bolovănișul uriaș de granit în care se cuibărește satul Volax. La fel – mare parcare la intrarea în sat, chiar mare, separat pentru autocare, căci se pare că Volax se găsește pe traseul excursiilor organizate. N-am avut parte să ne intersectăm, din fericire.  

Am luat localitatea la pas, admirând casele construite în stil cicladic, treptele semețe decorate cu flori multicolore, aleile șerpuitoare. Particularitatea Volaxului sunt înscrisurile „de mână” de pe ușile vechi, ferestre sau porțiuni de ziduri – versuri din poezii sau cântece, o adevărată culegere de poezie în aer liber! Ar fi fost frumos să și pricepem ce scrie acolo, asta dacă am avea vreo idee despre limba greacă... Poate într-o altă viață...

„Izvorul” l-am descoperit coborând niște alei și oarece trepte, undeva, în capătul de jos al satului. Pe urmă am urcat la loc și, ajutați din nou de indicatoare, am dat de un mic muzeu ce se vizitează gratuit – practic, o încăpere de piatră destinată cândva producerii vinului. Alături e magazinul cu suveniruri. Există și un muzeu folcloric în Volax, pe care noi – nu știu cum – l-am ratat ☹.

Dimineața era spre final și am zis gata cu satele tradiționale, hai la plajă! Plaja Kolympithtra (Kolymvithra) se află pe la jumătatea țărmului nordic al insulei și, din ce poze văzuserăm, chiar merita o vizită, mai ales că nu ne aflam prea departe de ea. Planul era să ne răcorim cu câteva băi în mare, să mâncăm la una din tavernele din preajmă și pe urmă om vedea, în funcție de inspirație, ori ne întoarcem pe plajă până la apus, ori mai vizităm ceva.

Sunt de fapt 2 plaje despărțite de un mic promontoriu. O mare de mașini pe marginea drumului, n-am găsit loc decât la parcarea din deal, de unde a trebuit să coborâm voinicește (și să urcăm la plecare și mai voinicește). Desigur, ne-am oprit la plaja cea mai apropiată, cea din dreapta (est). Ambele au zone organizate, cu umbrele și șezlonguri și vaste zone libere. Ambele au nisip din abundență, dar umbră de tamarini doar asta „a noastră” , cealaltă e în plin soare. Ambele beneficiază de câte un post de prim ajutor, de toalete și de câte o mâncătorie.

Deci ne-am găsit un pic de umbră și ne-am stabilit tabăra temporară, dezavantajul fiind distanța destul de mare până la apă. Apa – o minune! Caldă, limpede, plină de peștișori. Țărmul se adâncește lent, tălpile sunt mângâiate de cel mai fin nisip. Am mâncat la taverna aferentă, desigur (voi povesti).  

Pe urmă... Locul nostru la umbră se ocupase și era prea cald să stăm în plin soare. Deci hai și-om mai umbla, dar pe unde anume?!... Tati a propus să fie Pirgos, eu îl programasem în mintea mea pentru ziua următoare, dar... până la urmă, de ce nu?! Pirgos să fie, cică e satul cel mai cel din Tinos, primul pe lista agențiilor turistice!  

Sunt 2 șosele care taie insula de la est (din zona satelor aglutinate) la vest, la oarece înălțime; noi am luat-o pe cea sudică. Am întâlnit din loc în loc hulubării, mori de vânt, bisericuțe; satul Kardiani l-am lăsat în stânga, în valea de sub noi, dar am identificat cele 2 căi de intrare, satul Isternia l-am străbătut scurt, prin capătul lui inferior. Când s-a făcut vremea, am cotit-o scurt spre dreapta și de-acolo n-a mai fost mult.  

Întâi și întâi ne-am dus să vizităm Muzeul Prelucrării Marmurei (Museum of Marble Craft) – 8 euro/adult, deschis 10-17. Este primul de acest gen din Grecia, parte a rețelei de muzee tematice create și finanțate de Piraeus Bank Group Cultural Fundation, ce cuprinde 9 entități împrăștiate prin întreaga Grecie (am recunoscut printre ele Muzeul Prelucrării Argintului, din Ioannina, pe care l-am vizitat și noi cândva).  

Muzeul Marmurei este adăpostit de o clădire modernă, climatizată (ah, ce bine ne-a prins răcoarea dinăuntru!) și cuprinde o expoziție permanentă ce prezintă întregul traseu al acestui prețios material, de la extragere și până la produsele finite, atât în prezent, cât – mai ales – în trecut. Este foarte, foarte interesant și, dacă timpul vă permite (alocați 30-45 de minute), vă invit să nu-l ocoliți!  

Pe urmă ne-am „mutat” în sat. N-am nimerit parcarea publică (abia la plecare urma să trecem pe lângă ea), am lăsat mașina lângă o biserică și-am pornit la pas. Vă spuneam că Pirgos este considerat satul tradițional cel mai mare și mai reprezentativ al insulei și doar ajungând acolo și văzând cu propriii-ți ochi poți să înțelegi de ce! Fiecare colțișor are un farmec aparte, aleile (pavate cu marmură) sunt mai largi, casele mai dichisite (unele foarte vechi, după anii înscriși pe frontoanele de marmură), pasajele mai misterioase, bougainvillea mai bogată și mai ciclam, ușile mai viu și divers colorate, pisicile mai... pisicoase 😊... Ne-am plimbat și ne-am tot plimbat; la fel, greu ne-a venit să ne rupem din acest mirific tablou.

Am citit că Pirgos nu e doar un sat fermecător, ci și locul care a dăruit Greciei numeroși artiști. Printre ei, cel mai cunoscut este sculptorul Gianoullis Halepas, care are și un muzeu dedicat. L-am dibuit, dar l-am găsit închis. Ar fi și un muzeu al artiștilor, așa, la modul general, dar de el n-am prea dat. Ar fi existat cândva și o școală de cioplitori în marmură în Pirgos. În piața centrală am admirat însă o superbă loggie de tip venețian ascunzând „izvoarele” satului.

Panormos este corespondentul lui Pirgos la mare, doar 4-5 km îi despart. Evident că am dat o raită și pe-acolo, nu se putea altfel! Panormos e mai degrabă o mică stațiune, cu câteva studiouri și o salbă de taverne ce se înșiră pe latura sudică a golfului, cea nordică fiind ocupată de plaja Stafida. Mai e o plajă, Rohari, nu departe, după care am văzut pe hartă că drumul continuă până la o veche carieră de marmură. Nu ne-am mai dus până acolo.  

Plajele din nord fiind deja în umbră, am decis să ne încheiem ziua turistică pe vreo plajă din sud. Am ales Agios Fokas, dispusă fix între Chora și „casa noastră” . O plajă lungă de 2-3 km, alternând zone organizate cu zone „la liber” , zone de pietricele cu zone nisipoase, punctată de numeroase baruri și taverne. Noi ne-am nimerit spre capătul sudic și, unde inițial am dat cu nasul în pietricele, am observat că un pic mai încolo începea nisipul și acolo ne-am dus. Un nisip fin, care continuă și pe fundul mării, apa a fost caldă și curată, numai bună pentru o ultimă scaldă înainte de apus...  

(va continua)

---

VIZUALIZĂRI: 379 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI