Mărturii din casa călăului

TIPĂREȘTE

Iau la pas Marele Stockholm Imperial. Intru din nou în Oraşul Vechi, de data asta pe Poarta Regală, o poartă triumfală de cetate masivă, cu o arhitectură gotică și barocă, ce inspiră durabilitate, dar şi teamă. Câtă măreţie, glorie şi deznădejde a trecerii timpului pot să ascundă aceste ziduri! Cu trei-patru sute de ani în urmă, când a fost construită această fortăreaţă, presupun că principala grijă a regilor suedezi era dacă este bine să-şi anexeze teritoriile vecine “de vorbă bună” sau cu vărsare de sânge…

Deodată, o muzică de fanfară întrerupe liniştea de piatră a cetăţii. O trupă de soldaţi de epocă, îmbrăcaţi în uniforme albastre, cizme negre din piele de urs, cu săbii şi coifuri ornate, din oţel alb şi sclipitor, se îndreaptă spre o cazarmă din apropiere. Grupurile de turişti de pe străzi par electrizate de spectacolul neaşteptat şi îşi deschid instantaneu focul aparatelor de filmat asupra unor soldaţi vinovaţi doar că-şi respectă propria istorie...

Străzile înguste te duc spre noi labirinturi, ca alte surprize. Tot ce ştii este că, la capătul lor dinspre nord, vei trece pe o altă insulă - cea a Oraşului Vechi, în care articolele de lux şi preţurile îşi fac pur şi simplu de cap. Sunt încă aproape de Palatul Regal, la intrarea pe Strada Marten Trotzigs. Această străduţă, cu lăţime de 1 m, atrage sute de turişti cu harta în mână şi cu aparatele de luat imagini pregătite pentru orice ar putea trezi interesul spontan. Identific numele străzii şi încep să dezleg misterul. Aici, îmi spune un suedez, sunt câteva pietre, căutate îndelung doar de către cei avizaţi. Ele vorbesc despre perioada vikingă şi sunt ţinute ca nişte toteme de cei responsabili de turismul local.

Îmi croiesc drum prin mulţime şi ajung, undeva, pe o străduţă ceva mai generoasă, cu lăţimea de 1.5 m. Sunt, în sfârşit, pe Strada Prastgatan, rămasă aproape intactă încă din secolul al 16-lea şi locuită odinioară doar de judecătorii clerici. Aceşti privilegiaţi ai regimului îl aveau vecin de casă pe cel mai temut personaj al timpului - călăul. Din motive de securitate, strada era, cândva, închisă la un capăt şi păzită de gărzi înarmate până-n dinţi, cu recuzita militară a timpului: platoşe, săbii, scuturi şi pumnale.

Înainte de a pătrunde în “camera de lucru” a sinistrului personaj, se aşteaptă cel puţin o jumătate de oră, doar pentru a vedea în amănunt până unde mergea imaginaţia omului specializat în materie. După ce vizitezi China, Japonia, Singapore sau Egiptul, înţelegi uşor insistenţa asiaticilor şi a orientalilor în a filma îndelung aparatele de sufocare, de întindere a oaselor, de scoatere a dinţilor, a unghiilor, de moarte subită sau lentă, după specificul clientului. Nu pot, în acelaşi timp, să nu mă întreb râzând ce carieră ar fi făcut Dracula al nostru în această parte a lumii. Sunt aproape convins că şi-ar fi depus actele de şomaj...

În magazinul de suveniruri de la ieşire, multe doamne îşi fac o poză de neuitat într-un aparat de tortură, avându-şi alături soţul, pe post de călău îndurerat. De asemenea, miniaturile aparatelor de reprimare se vând drept suveniruri de la o tortură pe cinste. În sfârşit, diploma de călău se acordă, din nou contra cost, celor care o merită.

La ieşirea din Casa Călăului, văd feţe pline de groază, dar şi de încântare, dublate de comentarii pe tonalităţi ridicate, care par a spune cam acelaşi lucru: “În sfârşit, am ajuns la un consum de adrenalină nesperat într-o ţară atât de liniştită cum este Suedia! Îşi merită “every single penny! ” (fiecare bănuţ).

---

VIZUALIZĂRI: 820 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI