Il Campo, simbol al puterii laice

TIPĂREȘTE

Un scuar imens, înclinat, în formă de evantai, cu suprafaţa pavată din cărămidă întreruptă de benzi de travertin alb. În semicercul creat de curbura unui palat, clădiri cu trei etaje, în majoritate în aceeaşi nuanţă roşiatică, toate cu câte un spaţiu comercial la parter, într-o secvenţă repetitivă: ristorante, bar, gelateria. Meniuri la vedere, preţuri mari, păcăleală cu supa minestrone - la cutie, cum aveam să descopăr în ziua următoare la supermarket. În faţă, o construcţie masivă din cărămidă şi piatră de care stă lipit un turn înalt. Vizavi de el, o fântână.

Oameni care stau pe jos, în fund, în mijlocul pieţei, întinşi şi sprijiniţi în coate ori pur şi simplu culcaţi, cu rucsacurile aşezate sub cap, pe post de perne. Şi holbându-se în sus, spre turn. Mulţimi de turişti care fotografiază turnul şi fântâna din toate unghiurile posibile. În jur, zumzet de Turn Babel în toate limbile pământului, dar nu şi cea a cerşetoriei, fie ea pe faţă ori mascată sub forma unor „cântări” jalnice sau a vânzării de iconiţe, chipurile sfinţite. Jandarmi patrulând neîncetat în grupuri de câte doi (sau două). O atmosferă nemaipomenit de relaxată şi plăcută.

Locul de întâlnire preferat de localnici şi numero uno pe lista „must see Siena” a oricărui vizitator ce se respectă este aproape neschimbat de şapte sute de ani!

Suntem în Piazza del Campo sau, mai pe scurt, Il Campo.

Stăm aşezaţi la ristorante-bar Il Palio, unde am poposit în prima zi a şederii noastre în Siena pentru o necesară odihnă şi alimentare după călătoriile destul de obositoare din cursul dimineţii – mai întâi zbor cu avionul la Florenţa, apoi deplasarea cu shuttle busul de la aeroport la gara florentină şi de acolo la autogara din Siena şi, în fine, de la autogară la apartamentul închiriat pentru cinci nopţi şi după aceea în centrul istoric.

N-am prins un „loc în faţă”, mesele cele mai bune fiind ocupate, dar şi aşa, din rândul doi, avem o perspectivă excelentă asupra celei mai mari pieţe sieneze şi una dintre cele mai frumoase din Europa. Multe elemente concură la plasarea sa în acest top prestigios: dimensiunea (circumferinţa de 333 m), aspectul inedit, cu suprafaţa înclinată în forma de evantai sau scoică şi, nu în ultimul rând, omogenitatea arhitecturală.

Din piaţă se desprind radial 11 străduţe: cele care dau în Via di Città urcă nişte trepte pe care stau instalate unicele tarabe cu suvenire, în timp ce către Piazza del Mercato se coboară.

Il Campo („Câmpul”) a fost construit pe panta unui deal, aproape de intersecţia drumurilor ce făceau legătura între trei comunităţi antice care aveau să fuzioneze în epoca romană pentru a crea oraşul. Nu se ştie dacă pe acest loc se afla la acea vreme Agora sau Forumul roman, dar având în vedere modul în care romanii îşi proiectau aşezările, grupând casele în jurul unei pieţe largi, considerată „inima” oraşului, acest fapt este perfect posibil.

Ceea ce se cunoaşte cu certitudine este că până în secolul al XIII zona (cu tot cu spaţiul ocupat acum de Piazza del Mercato, în spatele Palazzo Pubblico) era folosită ca piaţă agro-alimentară, centrul urbei aflându-se într-un loc mai înalt, şi că forma actuală şi-a căpătat-o în perioada de maximă înflorire a Sienei. După întemeierea Republicii Sieneze în 1125 şi declararea independenţei faţă de controlul episcopal în 1167, între 1287 şi 1355 oraşul a fost condus de Governo dei Nove, Noveschi sau Nova, un consiliu orăşenesc format din membri ai familiilor nobiliare şi reprezentanţi ai negustorilor şi bancherilor. Ei au fost cei care au decis construirea acestei pieţe ca spaţiu destinat atât pentru a găzdui administraţia locală, cât şi ca loc de adunare a tuturor cetăţenilor oraşului la sărbători publice şi simbol al puterii laice, în contrapondere la Piazza del Duomo, centrul spiritual-cultural al Sienei.

Aspectul omogen al pieţei nu e deloc întâmplător: în 1297, consiliul a emis dispoziţii privind construcţiile din piaţă, care trebuiau să fie aliniate, să fie de aceeaşi înălţime „pentru frumuseţe şi spre satisfacţia locuitorilor”, şi să fie din cărămidă, fabricarea şi comercializarea acestui material fiind monopol al administraţiei. Dacă o clădire nu corespundea normelor era imediat demolată, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu fosta Biserică Sf. Petru şi Pavel. Pavajul înclinat din cărămidă avea rol de scurgere a apei iar cele 10 benzi de travertin alb care îl secţionau creau 9 segmente egale (simbol al celor Nouă), cu vârful îndreptat către Palazzo Pubblico.

Având la dispoziţie un spaţiu gol pe care îl putea utiliza aşa cum îşi dorea, fără a se supune unor constrângeri de ordin religios, consiliul a conceput şi pus în practică un proiect civic ambiţios care i-ar face să pălească de invidie şi pe edilii de azi ai marilor oraşe. Ce mult mi-aş dori ca să avem în Bucureşti o astfel de piaţă pietonală înconjurată de clădiri frumoase, cu baruri şi restaurante la parter, de unde, de la mesele scoase pe terase, să putem privi (şi bârfi) trecătorii în timp ce savurăm o cafea, o bere, ceva şi o măslină... Las însă asemenea dorinţe absurde deoparte şi, revenind la lucruri mai palpabile, remarc că nu este deloc surprinzător că UNESCO a inclus centrul istoric al Sienei în Patrimoniul Mondial, considerându-l o „capodoperă de planificare medievală urbană”.

După indicaţiile consiliului, în piaţă au fost înălţate mai multe palazzi signorili cu acoperişurile unite, întruchipare a ideii de unitate şi pace, în contrast cu turnurile din San Gimignano, simbol al puterii familiilor nobiliare şi al rivalităţilor dintre ele.

Cel dintâi în ordine cronologică (începutul secolului al XIV-lea) a fost Palazzo Sansedoni, de formă concavă, al cărui stil gotic elegant a dat tonul arhitecturii întregii pieţe. În 1466, proprietarul, Toto di Cecco Sansedoni, a finalizat lucrările decorative la numeroasele ferestre cu menouri ce decorează faţada dinspre piaţă, dându-i aspectul actual. Au urmat celelalte palate: Palazzo Petroni, în dreapta turnului Mangia, în continuarea sa Palazzo Ragnoni, iar lângă Sansedoni Palazzo Chigi Zondadari; în imediata apropiere, alte două palate: Piccolomini şi Chigi-Saracini şi pe latura din stânga clădirii principale Palazzo d’Elci, încununat de creneluri.

În partea de sus a pieţei a fost amplasată Fonte Gaia (Fântâna bucuriei). Numele său evocă satisfacţia resimţită de locuitorii Sienei în 1342, când Consiliul celor Nouă a reuşit să termine construcţia apeductelor care aduceau apa dinspre nord în prima fântână a oraşului. Ea a fost înlocuită în 1419 cu cea actuală, din marmură albă, de formă dreptunghiulară. Proiectul i-a aparţinut renumitului sculptor sienez Jacopo della Quercia, care a creat şi basoreliefurile decorative înfăţişând-o pe Madonna înconjurată de figuri clasice şi ale virtuţilor creştine. În 1866 originalele au fost mutate la Santa Maria della Scala, fiind înlocuite cu cópii. Două statui – vestala Rhea Silva şi zeiţa Acca Larentia –, primele nuduri feminine altele decât Eva sau sfintele penetente, nu au fost reproduse de Tito Sarrochi, sculptorul însărcinat cu copierea originalelor, conducătorii de atunci ai urbei, mult prea pudici, considerându-le a fi nepotrivite pentru amplasarea într-o piaţă publică.

Astăzi fântâna reprezintă unul dintre punctele de atracţii ale pieţei şi în faţa ei se înghesuie, pe lângă porumbeii însetaţi, mulţimi de oameni nerăbdători să facă poze şi să arunce un bănuţ în apă. Asta cu toate că aici nicio legendă nu spune că astfel îţi creşti şansele de a reveni la Siena.

Edificiul care domină însă Piazza del Compo este însă, fără îndoială, Palazzo Pubblico, simbol al puterii crescânde a breslelor meşteşugăreşti şi burgheziei sieneze şi de sute de ani primăria oraşului. A fost construit în stil gotic între 1297-1310, din piatră – parterul, iar restul din cărămidă, şi este aşezat în partea cea mai joasă a scuarului, fapt mai puţin obişnuit. Ferestrele cu arce ascuţite în ogivă împodobite cu stema oraşului („Balzana”) sunt simple la parter iar la etaje triple şi despărţite de coloane zvelte care adaugă eleganţă clădirii. Crenelurile şi deschizăturile pentru proiectile au şi ele tot rol decorativ, nu de apărare. La ultimul etaj se remarcă rozeta cu monograma lui Hristos şi o statuie a lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi Remus, simbolul Sienei, adăugată în 1429. În 1325 au fost întreprinse lucrări de extindere iar încăperile adăugate la parter au servit drept închisoare.

Frumuseţea sobră a palatului este completată de Torre del Mangia, proiectat de fraţii Muccio şi Francesco di Rinaldo, originari din Perugia sau Arezzo, după alte surse, şi construit între 1338-1348. În mod deliberat a fost gândit pentru a avea 88 m înălţime, exact cât are şi catedrala din Siena, ca semn al egalităţii dintre puterea laică şi cea religioasă. Din punct de vedere al înălţimii, este al treilea turn medieval din Italia, după Torrazzo din Cremona (112 m) şi Asinelli din Bologna (97 m). Cu tot cu paratrăsnetul măsoară 102 m, compensând astfel aşezarea în zona cea mai joasă a pieţei.

Numele turnului provine de la cel al primului clopotar, un individ cheltuitor, leneş şi foarte probabil excesiv de mâncăcios pe nume Giovanni di Duccio, poreclit Mangiaguadagni („mâncătorul de simbrie”). Ca materiale s-a folosit preponderent cărămida, doar vârful fiind din piatră. Silueta subţire şi elegantă a construcţiei, vizibilă din multe puncte ale Sienei, precum şi ceasul mecanic încastrat în zidărie au servit ulterior ca model pentru alte turnuri din Europa, printre care cel al primăriei din Copenhaga sau Grimsby Dock Tower, Anglia. Urcând 503 trepte se ajunge în vârf, la clopotniţă. Cel mai mare din cele trei clopote se numeşte Sunto, cântăreşte 6,7 tone şi nu e folosit decât o dată pe an, în ziua cursei Il Palio din iulie.

La parterul turnului se află Cappella di Piazza, construită din marmură între 1352-1376 în semn de mulţumire adusă Sfintei Fecioare după încheierea epidemiei de ciumă din 1348. Capela evidenţiază trecerea de la stilul gotic la cel renascentist, cu tavanul boltit susţinut de patru coloane împodobite cu sculpturi executate între 1378-1382 de Mariano d'Angelo Romanelli şi Bartolomeo di Tommé. Fresca de deasupra altarului a fost pictată în 1537-1539 de Il Sodoma; originalul este expus în Museo Civico. În zilele când au loc cursele Il Palio în capelă se oficiază slujba pentru jochei.

Palazzo Pubblico adăposteşte două instituţii cu rol însemnat.

Teatro Communale dei Rinnovati, cel mai important teatru din Siena, este găzduit din secolul al XIV-lea de Sala del Consiglio.

La primele două etaje ale Palazzo Pubblico a fost amenajat Museo Civico. Orar: 1.11-15.03:10-18; 16.03-30.10:10-19. Biletul costă 9 euro; copiii până în 11 ani au acces gratuit; se practică reduceri (4,50 euro) pentru tineri între 11-19 ani, studenţi, militari şi persoane de peste 65 de ani, ca şi pentru grupuri de minim 15 persoane. Există bilete „de familie” (2 adulţi + 2 copii de 11-19 ani): 20 euro. Biletul de acces în Torre de Mangia costă 10 euro (20 euro pentru familii). De asemenea, se pot lua bilete combinate („biglietti cumulativi”): Museo Civico + Santa Maria della Scala 13 euro; Museo Civico + Santa Maria della Scala + Torre del Mangia 20 euro.

Intrarea în muzeu se face printr-o elegantă curte interioară cu coloane poligonale din cărămidă şi în ea vom regăsi nelipsita Lupa Capitolina, simbolul oraşul.

Din păcate, fotografiatul este interzis în muzeu iar supraveghetorii s-au arătat foarte vigilenţi, aşa că nu am reuşit să fac decât foarte puţine poze, pe furiş. Mult mai multe fotografii şi informaţii despre operele expuse puteţi afla de pe acest site: it.wikipedia.org/wiki/Pal ... Il_Museo_civico.

La Museo Civico am avut prima întâlnire cu şcoala artistică sieneză, care a jucat un rol extrem de important în trecerea de la gotic la renascentism. În secolul al XIII-lea pictorul Duccio di Buoninsegna şi sculptorul Jacopo della Quercia au revoluţionat stilul gotic rigid şi static, cu influenţe bizantine, prin introducerea unor tuşe mai expresive iar un veac mai târziu opera le-a fost continuată de Simone Martini şi fraţii Ambrogio şi Pietro Lorenzetti.

Ambrogio Lorenzetti este prezent în muzeu, printre altele, cu cel mai vast ciclu de fresce medievale cu subiect laic din lume: „Alegoria bunei şi proastei guvernări” (1338-1340) din Sala della Pace. Buna guvernare a Consiliului celor Nouă, fresca amplasată în partea opusă ferestrei, transmite un mesaj neechivoc prin atmosfera utopică şi expresiile blânde şi mulţumite ale personajelor care populează compoziţia: păstrarea balanţei între putere şi justiţie asigură o cârmuire corectă şi bunăstarea cetăţenilor. Prin contrast, proasta guvernare, ilustrată în fresca din stânga ferestrei, duce la sărăcie, violenţă, foamete şi distrugere. Fapt interesant, această frescă nu s-a păstrat la fel de bine ca cea a bunei guvernări.

În Sala del Mappamondo, cea mai vastă încăpere din Palazzo Pubblico, destinată să găzduiască întrunirile Consiliului, găsim faimoasa „Maestà”, pictată de Simone Martini între 1315-1321, considerată una dintre capodoperele stilului gotic. Pe perete de vizavi se află o altă lucrare a lui Martini, „Guidoriccio da Fogliano all'assedio di Montemassi” (1328), care reflectă politica expansionistă sieneză.

În Anticappella şi Cappella pot fi admirate frescele lui Taddeo di Bartolo iar în Sala di Balia lucrările lui Spinello Aretino înfăţişând viaţa Papei Alexandru III. În Loggia sunt expuse sculpturile originale ale lui Jacopo della Quercia pentru Fonte Gaia iar în Sala del Concistoro frescele lui Beccafumi.

Piazza del Campo găzduieşte vara numeroase spectacole în aer liber; în ultima seară petrecută de noi la Siena era anunţat un concert care nu ştiu dacă s-a mai ţinut, pentru că a plouat torenţial. Dar cel mai important eveniment este desigur Il Palio, cursa de cai desfăşurată de două ori pe ani, pe 2 iulie şi 16 august. Trei tururi de pistă şi 3-4 minute de întrecere „acerbă” – la asta se reduce totul, însă turiştii se înghesuie cu miile ca să asiste.

Il Palio înseamnă mai mult tradiţie, şi nu un derby propriu-zis, motiv pentru care toate tacticile „necurate” sunt permise: mituiri, răpirea jocheilor, drogarea cailor, totul în numele distracţiei (şi al câştigurilor grase obţinute pe seama vizitatorilor). Prima s-a ţinut în 1310 şi de pe la jumătatea veacului al XVII-lea ea se desfăşoară pe Il Campo. Participă cele 17 contrade – cartierele în care oraşul este împărţit încă din Evul Mediu. Contradele au propriile steaguri şi sedii iar numele pe care le poartă majoritatea sunt de animale şi păsări: Aquila, Bruco („Omida”), Chiocciola („Melcul”), Giraffa, Oca („Gâsca”). Fiecare locuitor al oraşului face parte – pe toată viaţa – din contrada unde s-a născut, indiferent dacă se mută din cartier sau din oraş.

Cursa din luna iulie se dispută între zece contrade trase la sorţi iar cea din august între celelalte şapte. Evident, ele reprezintă un bun prilej de pariuri şi petreceri, ca şi de parade pe străzile oraşului. Caii sunt aleşi prin tragere la sorţi iar jocheii, care călăresc fără şa, sunt aduşi de prin oraşele învecinate. Caii sunt însă în prim-plan: toată lumea stă cu ochii pe ei şi în ziua cursei sunt duşi la biserica de care aparţine contrada pentru a fi binecuvântaţi, în timp ce slujba pentru jochei se ţine, aşa cum am menţionat deja, în Cappella di Piazza. Cu trei zile înainte de cursă peste pistă se aşterne un strat de nisip şi încep alergările de probă.

Cursele sunt precedate de ceremonii fastuoase, cu defilări ale stegarilor, şi se încheie târziu în noapte prin banchete oferite de contrada câştigătoare.

Sună bine, nu-i aşa? Deşi, bineînţeles, pentru a asista la o astfel de cursă trebuie să faci rezervare cu multe luni înainte la hotel şi să te aştepţi la tarife cu mult mai mari decât în restul anului... Dar, ce Dumnezeu, doar e Il Palio!!!

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=jfNawYs0QDc

---

VIZUALIZĂRI: 2778 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI