Roşu de Siena

TIPĂREȘTE

Florenţa: Renaştere. Marmură.

Siena: Ev Mediu. Cărămidă.

Orice vizitator va remarca imediat aspectul diferit al celor două oraşe toscane, marile rivale de odinioară (şi poate şi de acum...) pe care multe lucruri le despart dar şi mai multe le apropie: o istorie comună, artişti de geniu, capodopere care şi astăzi ne încântă ochii şi sufletul, eleganţă şi rafinament. O eleganţă dată în egală măsură de irizaţiile marmurei florentine şi de roşul maroniu al cărămizii. De aceea ambele merită cu prisosinţă atenţia călătorului şi a „expedia” Siena într-un popas de numai câteva ore, aşa cum procedează cei mai mulţi vizitatori, este păcat, zic eu.

Câte ceva despre istoria Sienei v-am spus în reviewul anterior vezi impresii. Acum e cazul să ne ocupăm de prezent.

Siena azi

Dacă Florenţa este aşezată într-o căldare cu marginile uşor răsucite în sus spre Fiesole şi spre Piazzale Michelangelo, de unde se deschid panorame spectaculoase, Siena stă bine înfiptă pe coline şi văi ce suie şi coboară, un relief plăcut ochiului şi obositor pentru picioare, cu privelişti cuprinzătoare la tot pasul până hăt, în depărtare, către nesfârşitele podgorii din Chianti ori orăşelul fortificat Monteriggioni. Şi oriunde întorci capul, din Piazza Mateotti, de lângă San Domenico şi San Francesco ori de la sanctuarul Sf. Caterina de Siena, ai parte de imaginile superbe, de carte poştală ilustrată – raiul fotografilor –, ale celor două clădiri care domină majestuoase oraşul: catedrala şi Torre del Mangia. Tot relieful este însă „vinovat” de înghesuiala construcţiilor, de absenţa spaţiilor largi şi a pieţelor imense, atât de des întâlnite în oraşele italiene. Desigur, cu câteva excepţii notabile.

Geografia asta, specifică şi poate niţel cam ciudată şi sigur incomodă, dă în fapt tonul înfăţişării Sienei: străduţele pietonale pietruite sunt înguste, în pante uneori foarte abrupte şi în mare parte lipsite de trotuare, mărginite de clădiri nu foarte înalte din cărămidă care creează parcă o atmosferă mai caldă şi prietenoasă decât albul frumos dar rece al marmurei florentine. Dincolo de porţile seculare de intrare în oraş, adevărate „fortezze” solide şi impunătoare, dincolo de zidurile de apărare, centrul vechi, patrimoniu UNESCO, rămas aproape neschimbat de secole, pare să suporte cu stoicism avalanşa de turişti iar farmecul medieval al arcadelor, menourilor şi blazoanelor nobiliare este parcă şi mai bine pus în evidenţă de nenumăratele buticuri cu suvenire şi prodotti tipici, de pasticceriile, restaurantele şi barurile amenajate la parterul clădirilor. Şi chiar dacă oraşul s-a extins în afara zidurilor medievale, în zonele noi blocurile nu depăşesc 4-5 etaje, sunt bine îngrijite, cu peluze tunse, bănci, locuri de joacă pentru copii şi copaci umbroşi, semn că autorităţile locale se îngrijesc cu adevărat de nevoile oamenilor.

În aceeaşi idee, deşi de istorie te împiedici aici la tot pasul, prezentul îşi face şi el din plin simţită prezenţa, dar, Slavă Domnului!, nu prin zgârie-nori din betoane, sticlă şi aluminiu, ci prin studenţi, căci Siena este, printre altele, şi oraş universitar de mare tradiţie iar cei 52.000 de locuitori ai săi îşi câştigă existenţa nu numai din turism, dar şi lucrând în industrie, comerţ, şi finanţe şi mai de curând în biotehnologie... Da, noul a pătruns şi în această perlă a Toscanei, dar cu discreţia şi reverenţa cuvenite, fără a-i ştirbi cu nimic din vechea frumuseţe. Spre deosebire de francezi sau englezi, de pildă, care nu au probleme în a trânti clădiri futuriste în apropierea unor biserici din secolul al XV-lea, italienii au ştiut să-şi ocrotească monumentele, să le conserve şi să le pună în valoare, neascunzându-le în spatele unor construcţii moderne, şi acest lucru se poate observa cu ochiul liber în orice loc din „cizmă” iar pentru mine constituie unul dintre motivele pentru care revin de fiecare dată cu mare plăcere în această ţară.

Am stat destul de mult în cumpănă, gândindu-mă la modul în care aş putea prezenta mai bine oraşul. Deşi în cele două zile şi jumătate destinate exclusiv Sienei n-am reuşit să bifăm nici pe departe tot ce era de văzut, cantitatea de informaţii adunată s-a dovedit a fi mult prea mare pentru a fi cuprinsă într-un singur review. În plus, cele două atracţii majore – catedrala (cu Plazza del Duomo) şi Il Campo – sunt locuri atât de frumoase, atât de încărcate de istorie şi atât de importante pentru evoluţia ulterioară a artei şi culturii italiene şi europene în general, încât am considerat că merită fiecare un review separat. Aşa încât am ales să scriu trei articole despre Siena, iar în primul din ele – cel de faţă – să vă descriu traseele urmate de noi. Luaţi, vă rog, demersul meu drept o invitaţie de a nu ocoli Siena şi/sau a nu o trata cu superficialitate. Pentru că zău, nu merită!

Primul traseu

Punct de plecare: autogara, situată în partea de nord a centrului istoric, în Piazza Antonio Gramsci. Aici sosesc autocarele intercity, dar şi câteva autobuze locale care fac legătura cu suburbiile. Gara din Siena se află tot în nord, dar mai departe, către ieşirea din oraş. Înspre centru se ajunge acolo, din câte am citit, cu autobuze sau folosind o scară rulantă care (iarăşi, tot „pe surse”) am aflat că duce până în apropiere de San Domenico. Ce pot însă să afirm din proprie experienţă este că orarul afişat în staţii nu e întotdeauna respectat, aşa că sfatul meu este ca, în cazul în care vă ţin picioarele, să vă deplasaţi pe jos pentru a evita surprizele neplăcute. Adaug că în Siena circulă şi nişte microbuze electrice care ajung până în apropiere de centru. Detalii despre trasee, dar şi despre parcări găsiţi aici: aboutsiena.com/transporta ... #buses-in-Siena.

Peroanele din autogară nu sunt chiar bine delimitate, însă există panouri electronice pe care sunt afişate orele de sosire. Lucrurile nu mi s-au părut a fi prea bine puse la punct, dar întrebând şoferii ne-am lămurit de fiecare dată de unde trebuia să luăm autobuzul. În piazza există două baruri/pasticcerii şi o tabaccheria de unde vă sfătuiesc să vă cumpăraţi bilete. Noi am optat pentru carnete cu 10 călătorii la preţul de 11 euro; altfel, dacă îl cumpăraţi de la şofer, biletul costă 2 euro. În pasajul subteran se află casa de bilete pentru călătoriile intercity, unde, aşa cum am precizat în reviewul anterior, veţi primi şi orarul curselor care vă interesează. Personalul este vorbitor de limba engleză.

Din Piazza Gramsci am urcat voiniceşte spre Via Banchi di Sopra, parte a segmentului urban al vechii Via Francigena şi una dintre arterele pietonale comerciale importante, plină de magazine de lux. Şi prima oprire am făcut-o în Piazza Salimbeni, flancată pe trei laturi de palate impunătoare.

Cel din faţă este chiar Palazzo Salimbeni, după numele familiei aristocratice care a comandat construcţia sa în secolul al XIV-lea, pentru ca în anii 1880 să fie extins şi restaurat într-un stil neogotic impresionant, faţadei fiindu-i adăugate menouri ogivale triple la ferestre, merloane şi arcade oarbe. Dar nu numai pentru frumuseţea sa arhitecturală este palatul renumit, ci şi fiindcă adăposteşte sediul central al băncii Monte dei Paschi di Siena, considerată a fi cea mai veche bancă în funcţiune din lume, datând de la 1472!

Pe celelalte două laturi ale pieţei se înalţă Palazzo Santucci (secolul al XVI-lea) şi Palazzo Spannocchi, proiectat în 1470 de cunoscutul arhitect şi sculptor Giuliano da Maiano, care a lucrat şi la Domul din Florenţa, în timp ce în mijlocul scuarului tronează monumentul lui Sallustio Bandini (1677-1760), cleric, economist şi politician sienez, susţinător al comerţului liber şi relaxării fiscale. O alegere mai mult decât inspirată pentru a completa imaginea unei enclave financiar-bancare.

De pe Via Banchi di Sopra am cotit la stânga pe Via dei Rossi, nu înainte de a fotografia la intersecţie steagurile uneia dintre cele 17 contrade sieneze, denumire dată încă din Evul Mediu cartierelor care se întrec în celebra cursă Il Palio de pe Il Campo. Via dei Rossi coboară şi apoi urcă pieptiş şi proprietarii micilor localuri au reuşit cumva să scoată pe platforme din lemn câte 3-4 mese afară, toate pline cu turişti însetaţi. Înghiţim în sec şi ne continuăm drumul, căci nu ne „permitem” să zăbovim, avem o misiune!

Trecem pe sub o arcadă şi pătrundem în piaţa care adăposteşte Basilica di San Francesco, o construcţie din 1228-1255 iniţial romanică, dar transformată în secolele XIV-XV în stil gotic pentru a corespunde gusturilor epocii şi restaurată la începutul secolului al XX-lea în stil neogotic, însă păstrându-se clopotniţa din 1763. Dimensiunile uriaşe ale acestui edificiu în formă de cruce egipteană pot fi mai bine evaluate, după părerea mea, din spate, aşa cum am reuşit eu să le surprind în fotografiile făcute de pe dealul de vizavi, unde am avut cazarea, şi se datorează ordinelor religioase ale călugărilor cerşetori, cei care au contribuit prin colecte la ridicarea bisericii, ideea fiind aceea ca în spaţiile generoase să poată încăpea cât mai mulţi credincioşi.

Interiorul este destul de sobru, motivul fiind acela că la lucrările de restaurare întreprinse în anii 1885-1892 o parte din decoraţiunile baroce au fost înlăturate. Biserica deţine opere foarte valoroase ale unor artişti renumiţi, printre care Girolamo di Benvenuto, Il Sodoma, Pietro şi Ambrogio Lorenzetti, Jacopo Zucchi, Giuseppe Nasini Nicola, Pietro da Cortona sau Jacopo di Mino del Pellicciaio, pe care, din păcate, nu le-am putut admira în totalitate, cele mai multe capele fiind în renovare.

Tot în Piazza San Francesco se găseşte şi Oratorio di San Bernardino, închinat Sfântului Bernardino de Albizzeschi, unul dintre ocrotitorii oraşului. Clădirea a fost construită în secolul al XV-lea şi adăposteşte Museo Diocesano d’Arte Sacra, pe care l-am găsit închis. Aşa încât mă mărginesc la a spune că aici sunt expuse lucrări din secolele XIII-XVIII de Luca di Tommè, Andrea Vanni, Taddeo di Bartolo, Segna di Bonaventura, Bartolomeo Bulgarini, Ricccio, Ventura şi mulţi alţii, fresce ale fraţilor Lorenzetti, opere semnate de Jerome Pacchia, Il Sodoma şi Beccafumi, precum şi o colecţie de bijuterii.

Din întâmplare, vrând să dăm ocol bisericii, am zărit o arcadă pe sub care am pătruns într-o superbă curte interioară, claustrul fostei mănăstiri, care, spre mirarea noastră, forfotea de tineri: este unul din sediile Universităţii din Siena – Facultăţile de Economie şi Drept, cel central aflându-se în altă parte, lângă Palazzo Piccolomini. Pe zidurile cu arcade s-au păstrat fragmente din clădirea medievală. Intrarea se face printr-un portal sculptat de Agnolo di Ventura în 1336, după cum informează un panou, iar în imediata sa apropiere stă un banner din care aflu că aşezământul de studii superioare a fost fondat în 1240, fiind unul dintre cele mai vechi şi totodată printre primele publice din Italia. Ce ilustrare mai bună a îmbinării vechiului cu noul aş fi putut găsi?!! Şi ce explicaţie mai solidă a atmosferei vesele şi animate din Siena? De pe site-ul propriu am mai aflat că universitatea are peste 20.000 de studenţi – vă reamintesc că populaţia oraşului depăşeşte cu puţin 50.000 de suflete!

Ieşim din Piazza San Francesco şi revenim pe Via dei Rossi; alt drum nici nu există, pentru că basilica a fost ridicată „pe marginea prăpastiei” la modul cel mai propriu, adică pe malul unei râpe care, aşa cum v-am spus, dă în partea opusă spre dealul unde se găseşte Via di Valdambrino, unde ne-am avut reşedinţa temporară. Prin urmare, facem un mic ocol pe o stradă lăturalnică de unde, dintr-un punct belvedere, avem o panoramă frumoasă a părţii mai noi a oraşului.

Ne continuăm drumul pe Via Banchi di Sopra şi imediat ajungem în Piazza Tolomei. În stânga admirăm Palazzo Tolomei, o superbă clădire gotică din secolul al XIII-lea, cu ferestre ogivale decorate cu menouri, care a aparţinut familiei omonime amintită de Dante în cântul V din „Purgatoriul”. Printre duhurile celor morţi de moarte violentă şi care înainte de a se stinge se căiesc, Dante şi Virgiliu îl întâlnesc pe cel al Piei de’ Tolomei, soaţa infidelă a unui căpitan guelf care a ucis-o aruncând-o de pe meterezele castelului din Maremma. Pia îi cere lui Dante să o pomenească şi pe ea în versurile sale. Iată textul, în traducerea lui George Coşbuc:

Stihurile lui Dante l-au inspirat pe Donizetti în compunerea operei tragice „Pia de’ Tolomei” iar personajul (a cărui existenţă reală nu a putut fi dovedită) apare ilustrat de pictorul Eliseo Sala într-un tablou din 1846 aflat la Muzeul de Artă din Brescia.

În faţa Palatului Tolomei stă aşezată pe o coloană înaltă o statuie reprezentând Lupa Capitolina, faimoasa lupoaică hrănindu-i pe Romulus şi Remus pe care aveam să o regăsim şi în alte părţi ale oraşului, inclusiv în faţa Domului şi în curtea interioară de la intrarea în Palazzo Pubblico, dar şi imprimată pe te miri ce, de la tricouri şi şepci, la căni, brelocuri şi magneţi. Explicaţia este simplă: ea este simbolul oraşului.

Aici mă simt obligată să divaghez un pic spre un trecut îndepărtat. Potrivit legendei, Siena ar fi fost întemeiată de Senius şi Aschius, fiii lui Remus cel ucis de fratele său Romulus. După moartea tatălui, ei ar fi fugit din Roma pe cai negru pătaţi cu alb (de aici şi combinaţia alb cu negru din stema oraşului - Balzana), luând cu ei statuia lupoaicei, pe care au furat-o din Templul lui Apollo, însuşindu-şi astfel simbolul Cetăţii Eterne. De la Senius s-ar trage, potrivit unor specialişti, numele oraşului. Cum cei care au întemeiat aşezarea au fost însă etruscii, e însă posibil ca una dintre familiile lor de vază – Saina – să stea la originea denumirii oraşului. Alte variante de etimologii vehiculate fac trimitere la familia romană Saenii şi la cuvântul latinesc „senex” (bătrân, vechi) şi verbul „seneo” (a fi bătrân).

Să revenim însă în prezent – mă rog, este un fel de-a zice, căci Chiesa di San Cristoforo, aflată în Piazza Tolomei, vizavi de palat, este una dintre cele mai vechi biserici din oraş, datând din secolul al XII-lea, o perioadă de mare înflorire a Sienei, când a găzduit Consiglio della Campana – Consiliul Republicii sieneze. A fost refăcută la finele secolului al XVIII-lea, după un cutremur devastator, iar în veacul următor şi-a căpătat infăţişarea actuală, cu faţada din cărămidă înfrumuseţată de patru coloane şi două statui. În interiorul destul de sobru şi întunecat am admirat piesa de altar, un grup sculptural realizat în 1693 de Bartolomeo Mazzuoli. Pe treptele primitoare ale bisericii ne-am tras şi noi sufletul preţ de câteva minute şi o ţigară...

Suntem la o aruncătură de băţ de Il Campo, de care, vă amintesc, mă voi ocupa într-un review separat, aşa încât pentru moment revenim pe Via Banchi di Sopra pentru a ocoli prin stânga piaţa şi a admira Palazzo Piccolomini, considerat cea mai frumoasă construcţie în stil florentin renascentist din Siena, proiectată după modelul palatului Rucellai. A fost ridicată integral din piatră în a doua jumătate a secolului al XV-lea la comanda nepoţilor lui Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius II) şi în prezent aici se află arhivele statului. Spaţiul e tare strâmt şi nu-mi permite să fac o poză reuşită, dar remarc proporţiile armonioase şi cornişele împodobite cu blazonul familiei

Vizavi de palat este sediul central al Universităţii din Siena iar imediat după colţ ne întâmpină o altă bijuterie renascentisă, Loggia del Papa, cadou făcut de sus-numitul papă familiei sale. Este formată din trei arcade din travertin susţinute de capiteluri corintice. Studiem inscripţia de pe friză – „Pius II Max Gentilibus Piccolomineis” şi seria de blazoane ale familiei de pe latura ce dă spre Via Pantaneto.

Şi imediat în stânga loggiei, în capătul unui şir de trepte, dăm cu ochii de Chiesa di San Martino, de data aceasta o construcţie barocă, cu faţadă finalizată în 1613 şi clopotniţă datând din 1738. Din păcate, fiind trecut de ora prânzului, găsim biserica închisă şi nu pot să îmi satisfac curiozitatea de a vedea „Immacolata Concezione Protezione Siena durante la Battaglia di Camollia” de Giovanni di Lorenzo, comandată de autorităţile oraşului în 1528, şi nici operele lui Guido Reni, Domenico Beccafumi şi Giuseppe şi Giovanni Mazzuoli.

După acest efort prelungit merităm o pauză, pe care o facem luând masa pe terasa de la Ristorante & Bistrot Il Biondo de pe Via Banchi di Sopra.

Dar plimbările noastre prin Siena nu au luat sfârşit.

Al doilea traseu

Punct de plecare: Piazza Giovanni Matteotti, unul din scuarurile largi ale Sienei, mărginit de imensa clădire din cărămidă ce adăposteşte sediul Poştei Italiene. În partea opusă se află Oratorio di Santa Caterina del Paradiso, o mică biserică ridicat la 1479, refăcută în stil baroc între 1620-1626 şi aflată în prezent în administrarea uneia din contrade, cea a Dragonului. Prin spatele bisericii pătrundem într-un gang şi ajungem la o esplanadă de unde se deschide o frumoasă panoramă a oraşului, cu Torre del Mangia şi Catedrala în fundal.

Pe o străduţă coborâm spre Piazza de San Domenico, unde ne delectăm privirile cu un butic cu prodotti tipici, după care ne îndreptăm către un punct de informare turistică pentru a cumpăra, contra 1 euro, harta oraşului. În Siena există mai multe astfel de birouri, în Piazza del Campo, Piazza del Duomo şi vizavi de Porta Ovile.

Ţinta noastră este Basilica di San Domenico, o clădire imensă din cărămidă netencuită, cu un turn-clopotniţă înalt, la fel ca la San Francesco. Călugării dominicani au ridicat-o în 1226-1265 ca parte a fostei mănăstiri, însă aspectul gotic actual se datorează unor intervenţii ulterioare. Principiile austerităţii şi simplităţii, traduse în lipsa decoraţiunilor exterioare, au fost respectate şi aici, iar interiorul în formă de cruce egipteană asigură un spaţiu vast de rugăciune pentru credincioşi. Biserica adăposteşte Capella di Santa Caterina şi o parte din moaştele sfintei (capul şi un deget), restul relicvelor aflându-se la biserica Santa Maria sopra Minerva din Roma. Printre numeroasele opere de artă păstrate în acest lăcaş se numără „Sfânta fecioară cu pruncul şi sfinţii” a lui Matteo di Giovanni, precum şi lucrări de Il Sodoma, Mattia Preti, Sebastiano Folli, Francesco Vanni, Stefano Volpi, Pietro Lorenzetti, Alessandro Casolani, Giuseppe Nicola Nasini, Benedetto da Maiano sau Guido da Siena.

Este momentul acum să vă spun câte ceva despre Sfânta Caterina din Siena. A trăit între 1347-1380 şi şi-a petrecut viaţa mistică la biserica San Domenico. Provenea dintr-o familie săracă şi a avut 24 de fraţi şi surori. A refuzat să se căsătorească şi la 20 de ani s-a călugărit. A dus o viaţă de ascet, ajutând săracii şi orfanii şi îngrijindu-i pe leproşi şi ciumaţi. A primit viziuni ale Iadului, Purgatoriului şi Raiului iar în 1375 îi apar pe corp stigmatele pe care le va purta până la moarte. Iisus îi dă poruncă să renunţe la viaţa mistică pentru a se implica în cea publică, într-o perioadă de mari frământări sociale şi religioase. A purtat o corespondenţă de lungă durată cu Papa Grigore XI, rugându-l să revină de la Avignon la Roma şi să facă pace cu Statele Papale. Îşi asumă misiunea reformării vieţii spirituale a clericilor şi mirenilor şi dictează (fiind analfabetă) epistole nu numai papei, ci şi episcopilor, conducătorilor urbelor italiene, dar şi oamenilor simpli. Peste 700 de astfel de scrisori s-au păstrat şi, alături de „Dialogul Providenţei Divine”, lucrarea sa testament, l-au determinat pe Papa Paul VI să îi acorde în 1970 titlul de „Învăţător al Bisericii”, echivalent cu cel de doctor în teologie. Papa Pius II a canonizat-o în 1461, în 1866 a fost declarată patroana spirituală a Romei iar în 1939 ocrotitoarea Italiei, împreună cu Sfântul Francisc de Assisi. În 1999 Papa Ioan Paul II a numit-o ocrotitoarea Europei.

Învăţăturile Sfintei Caterina de Siena, un adevărat izvor de lumină şi încurajare pentru oamenii Bisericii şi deopotrivă pentru laici, sunt considerate capodopere ale literaturii toscane timpurii şi de actualitate şi în zilele noastre.

Veţi înţelege imediat de ce am zăbovit asupra acestei sfinte. Deocamdată să vă descriu drumul către un alt loc asociat cu Caterina de Siena. După vizita la San Domenico am văzut că în dreapta bisericii se deschid panorame extraordinare ale oraşului, evident dominate de Torre del Mangia şi Duomo. Am făcut poze şi am pornit alături de alţi turişti să coborâm pe Via Santa Caterina, pe nişte scări în capul cărora se aflau două terase care îşi aşteptau muşteriii, către Santuario di Santa Caterina, amenajat în anul 1464 în casa unde s-a născut şi a copilărit sfânta. Din curtea înconjurată pe trei laturi de clădiri din cărămidă cu un etaj pătrundem într-un vestibul cu coloane şi arcade, de unde se deschid două intrări: în dreapta se află Oratorio del Crocefisso, cu fresce de Giuseppe Nicola Nasini şi un crucifix din lemn lângă care legenda spune că sfânta ar fi primit stigmatele, iar în stânga Oratorio della Cucina, numit aşa deoarece se presupune că pe acest loc s-a aflat bucătăria familiei Caterinei –Benincasa. Tavanul a fost pictat de Riccio iar pardoseala din majolică datează din secolul al XVII-lea. Pereţii sunt împodobiţi cu 17 lucrări ale unor mari artişti, precum Francesco Vanni, Pomarancio şi Manetti. Biblioteca păstrează documente legate de viaţa sfintei.

Coborâm, pentru ca apoi să urcăm brusc pe Via Campaccio della Galuzza şi Via di Beccheria pentru a ajunge în spatele pieţei Il Campo pe Via di Città, una dintre cele mai elegante dar şi mai animate străzi din Siena, flancată de clădiri vechi austere înveselite de prezenţa a numeroase buticuri şic. La intersecţia cu Banchi di Sopra şi Banchi di Sotto, într-un punct cunoscut sub numele Croce del Travaglio, găsim Loggia della Mercanzia, Clădirea Negustorilor, ridicată între 1417-1428 în stil gotic târziu, tranziţia de la arhitectura medievală la cea de tip renascentist făcându-se mai lent în Siena. Cele trei arcade sunt susţinute de coloane bogat decorate. Statuile superbe care îi reprezintă pe Sfinţii Petru şi Pavel sunt opera lui Lorenzo di Pietro (Vecchietta) şi au fost realizate între 1458-1462, în timp ce celelalte trei statui, ale unor ocrotitori ai oraşului – San Savino, Sant’Ansano şi San Vittore – au fost sculptate în 1458-59 de Antonio Federighi. Frescele care împodobesc tavanul îi aparţin lui Pastorino de Pastorini.

Ocolim şi de această dată Il Campo şi ne continuăm plimbarea pe Via di Città către o altă clădire emblematică pentru arhitectura sieneză, o combinaţie de stiluri gotic şi renascentist – Palazzo Chigi-Saracini. Construcţia din piatră (spre Via di Città) şi cărămidă (în curtea interioară) are o formă rotunjită care urmează curbura străzii. Palatul a fost ridicat la jumătatea secolului al XII-lea din ordinul familiei Marescotti, al cărei blazon (un vultur cu aripile deschise) poate fi văzut şi acum deasupra ferestrelor trilobate. În 1506 a fost cumpărat de familia Piccolomini, care i-a adăugat logiile renascentiste cu tavane fumos pictate ce pot fi admirate în încântătoarea curte interioară. În 1770 palatul a intrat în posesia familiei Saracini, care de-a lungul a două secole a întreprins lucrări de restaurare şi extindere, adăugând la interior elemente baroce şi rococo. Contele Guido Chigi Saracini, ultimul proprietar, a fondat în 1932 Accademia Musicale Chigiana, pe care a lăsat-o moştenire oraşului la moartea sa, survenită în 1965. Clădirea adăposteşte şi colecţia de picturi, sculpturi, desene, stampe, mobilier şi artefacte adunată de familia Chigi Saracini.

De la palat am străbătut o străduţă şi am ajuns în spatele Palatului Public, într-un spaţiu foarte vast – Piazza del Mercato. Istoria sa este strâns împletită cu cea a pieţei Il Campo. Zona în care se află este una mai joasă şi mlăştinoasă la origini. Romanii au asanat-o, însă timp de secole ea a rămas în afara centrului Sienei, situat mai sus, şi era folosită ca loc de desfacere a mărfurilor de către negustori. În 1169 întregul teren a fost cumpărat de consiliul Sienei iar în 1193, într-un document, apar menţionate distinct cele două pieţe, ceea ce înseamnă că un zid fusese construit pentru a le separa.

Începând din secolul al XIII-lea, Piazza del Mercato şi-a urmat destinul de piaţă alimentară dar şi de loc pentru adunări şi execuţii publice. Abia în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia primelor reglementări privind desfăşurarea comerţului, în centrul pieţei s-a amenajat aşa-numita „tartarugone” („broască ţestoasă mare”), uriaşa construcţie deschisă tip baldachin sub al cărei acoperiş au loc diverse evenimente în aer liber: târguri de antichităţi, de carte, mici expoziţii cu vânzare, workshopuri etc., piaţa agro-alimentară fiind mutată de aici pe Via XXIV Aprile în 1954. Când am ajuns noi, în piaţă se desfăşura un simpozion pe teme muzicale, urmat, probabil, de un concert la care însă nu am asistat.

Aşa cum vă spuneam, spaţiul de formă dreptunghiulară este vast, dominat de partea din spate a Palazzo Pubblico şi Torre del Mangia. Pe o altă latură se înalţă clădiri administrative iar vizavi de acestea câteva blocuri de locuinţe cu restaurante la parter. Piaţa serveşte ca loc de parcare dar şi ca punct de belvedere, căci aici, la fel ca la San Francesco, deluşorul se termină brusc şi de pe marginea terasei naturale poţi admira panorama văii, cu bisericile San Girolamo în fundal în stânga şi San Giuseppe în dreapta.

Nu, la ele nu am ajuns, aşa cum n-am ajuns în multe alte locuri din Siena care ar fi meritat cu siguranţă vizitate. Dar cât ţi-ar lua să poţi vedea totul într-un oraş atât de încărcat de istorie şi totodată tânăr şi vibrant, dotat, în plus, de la mama natură cu peisaje splendide? O viaţă de om. Şi poate nu ar fi de ajuns.

Aşa că ne-am mulţumit cu ceea ce am reuşit să admirăm şi să simţim în acele zile. Puţine la număr, dar care m-au convins definitiv că dacă pe lume ar exista un Splendidville, atunci Siena ar fi acela.

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=7uel0yOIN30

---

VIZUALIZĂRI: 3714 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI