Shanghai, Dubai-ul extremului Orient

TIPĂREȘTE

Am ajuns la sfârșitul lui septembrie 2013 la Shanghai (China) pentru o întâlnire de lucru. Nu am stat decât o săptămână dar activitatea la care trebuia să participăm și care era programată inițial pentru patru zile s-a terminat după două zile. Ca urmare mi-au rămas aproape trei zile (avionul meu pleca la ora 23.30 din Shanghai) pentru activități turistice.

In primele două zile ne-au plimbat colegii noștri chinezi iar în ultima zi am ieșit singur în oraș. Cred că nu m-aș fi apucat să scriu aceste rânduri dacă nu mi-ar fi plăcut și intrigat în același timp ce am văzut.

Am mai fost o dată în China în 2004 dar atunci am fost în nordul Chinei la Dalian, oraș situat în nordul Chinei, aproape de granița cu Corea de Nord și care la sfârșitul secolului XIX făcea parte din Imperiul Rus.

De asemenea trebuie să vă spun că nu sunt un fan al Chinei moderne pentru că cine a apucat să trăiască suficient de mult în socialismul est european înțelege mult mai bine struțo-cămila politico-economică pe care o reprezintă China actuală. Si spre deosebire de foarte mulți occidentali putem mult mai bine să “citim printre rânduri” și să observăm mult mai ușor “gardul vopsit care ascunde leopardul”. Marea întrebare pe care mi-o pun mereu când este vorba de marile realizări ale Chinei așa zis comuniste este “Cât timp partidul unic va mai reuși să țină lucrurile sub control? ”

De aceste aspect mă convinsesem pe deplin pe parcursul vizitei la Dalian și eram chiar curios care este realitatea la Shanghai și ca urmare am încercat să privesc totul cu un ochi cât mai critic.

Pentru oricine merge prima data în China și ajune numai la Shanghai trebuie să fie conștient de faptul că Shanghai (și coasta de est în general) nu reprezintă decât o parte infimă din marea RPC. Nu degeaba un gard aproape fizic înconjoară zona litorală estică a Chinei limitând drastic accesul cetățeanului chinez obișnuit către această regiune superprosperă și în care viața cotidiană nu mai are cum să respecte moștenirea ideological lăsată de Mao. Ca urmare s-a creat o “falie foarte adâncă și lată” între China continentală și zona cu ieșire la Marea Chinei de est.

Comparația care cred că poate caracteriza cel mai bine orașul Shanghai ar fi cea cu Dubai-ul. Intr-unul din obiectivele vizitate se rula o prezentare (la care erai obligat să stai să o vezi) care făcea o paralelă animată între dezvoltarea urbanistică a Shanghai-ului, New-York și Tokio în ultimii 50 de ani. Timp de 30 de ani New-York-ul și Tokio au tot crescut timp în care Shanghai a staționat la nivelul începutului de secol XX, după care în ultimii 15-20 de ani a crescut ca o gigantică ciupercă după ploaie depășind celelate două orașe din punct de vedere al numărului de locuitori, lungime traseu metro, număr de clădiri foarte înalte, etc. De aceea spun că din punct al acestei dinamici a dezvoltării moderne, Shanghai-ul ar trebui comparat cu Dubai-ul, mai ales că și într-un caz și în celălalt dezvoltarea s-a făcut exclusive pe banii contributorilor occidentali: în cazul Dubai-ului cumpărându-se țiței, iar în cazul Chinei cumpărându-se mărfuri ieftine.

Mai există o asemănare izbitoare între Shanghai și Dubai. De data asta de ordin peisagistic. Ambele orașe se află în mijlocul “deșertului”, adică cît poți vedea cu ochii până la orizont (aflându-te în vârful unei clădiri foarte farte înalte) nu vezi nici o formă de relief mai înaltă. Dacă Dubai-ul chiar este construit în deșert (pentru că așa este întreaga regiune), în cazul Shanghai-ului e vorba de câmpie și zonă mlăștinoasă care a fost asanată. Totuși prin mijlocul Shanghai-ului trece râu (Huangpu) iar toată latura nord estică a metropolei se află pe malul fluviului Yangtze. Asta nu înseamnă că cei din Dubai dacă își încordează mușchii nu pot săpa prin mijlocul orașului un canal la fel de lat ca Huangpu dar nu vor putea să-l umple decît cu apă de mare.

Statisticile spun că Shanghai-ul ar avea 23 milioane de locuitori, adică populația României înainte de marea migrație către Spania și Italia. Si aici apare un alt mare miracol al Chinei alături de Marele Zid chinezesc (care am aflat cu acest prilej că în chineză se cheamă de fapt “palatal lung de 10.000 de mile”) și mormântul împăratului Qin Shi Huang cu armata lui de lut îngropată. Unde stau ascunși atâția chinezi pentru că nu-i vezi în jurul tău?

Dalianul avea în 2004 peste 3 mililoane locuitori deci mai mult decât Bucureștiul și din punct al lumii de pe stradă era ca un orășel de provincie. Pe bulevardul cu 6 benzi trecea o mașină la 3-4 minute iar în autogară era la fel de aglomerat ca în piața Obor. Același sentiment l-am avut și la Shanghai. Unde sunt cei 23 milioane de locuitori? In poze veți vedea zonele cele mai aglomerate pe care le-am întâlnit. Am fost inclusiv cu metroul și dacă aș fi vrut aș fi putut chiar să stau și pe scaun (în metrou).

Un alt lucru pe care nu-l remarcasem la Dalian, dar probabil din cauză că nu am întâlnit grupuri suficient de mari de persoane. La Shanghai stând de cîteva ori la coadă (3-4 persoane în față) am constatat în special la cei mai tineri faptul că nu suportă să aibă pe cineva în față. Dacă au loc trec pe lângă tine și se bagă în față ca și cum nici nu te-ar fi văzut. Acest lucru îl fac în mod spontan și fără ca în prealabil să se așeze undeva la coadă sau alături ca să studieze situația. Pur și simplu vin direct și intră cât mai în față este posibil. Nu am putut să-mi dau seama dacă e lipsă de educație, nesimțire sau ține pur și simplu de cultura lor. Am reacționat de fiecare data când a intrat cineva în fața mea sau chiar mai în față și de fiecare data “grăbitul” a reacționat la fel: cu zâmbetul pe buze a spus ceva ce poate or fi fost scuze și a trecut la capătul cozii.

Spun că poate este ceva care ține de cultura lor deoarece și de condus conduc la fel. Pe bulevarde, șosele, autostrăzi cu 3-4 benzi pe sens, sunt într-un continuu slalom, în proporție de 80% din situații fără a semnaliza intenția de a schimba banda de mers. E adevărat că și camioanele sau autobuzele merg fără problem pe banda 2 sau 3 chiar dacă au evident viteză mai mica decât cei din jur. Drumul de la aeroport în oraș durează cel puțin 45-60 minute și e un spectacol să observe această strădanie continuă de a fi primul pe șosea măcar penru cîteva zeci de metri.

Ceea ce m-a impresionat însă cu adevărat este arhitectura modernă. Au construit foarte frumos, chiar elegant. Clădirile foarte înalte sunt elegante și plăcute vederii. Chiar dacă apar tot timpul clădiri noi printer cele mai vechi, ele se încadrează armonios în contextual existent. Tot ce este nou construit este estetic, chiar și blocurile care par a fi cu apartamente de locuit. Asta nu poate să însemne decât că au plătit arhitecți foarte buni să realizeze proiecte foarte bine gândite. In mod cert la toate proiectele mari au fost arhitecți străini iar resursele alocate au fost probabil pe măsura grandorii proiectelor.

Ce am vizitat:

-Shanghai World Financial Center – a treia clădire ca înălțime din lume în anul 2009. La etajul 100 care se cheamă “observation deck” înălțimea este de 474 metri. De acolo am putut vedea întinderea nesfârșită de blocuri așezate pe un teren absolut plat până la limita orzontului vizibil;

-Muzeul Național Maritim, o clădire cu o arhitectură deosebită și care în ciuda aspectului absolut pustiu al explanadei era plină de copii de școală primară, marea majoritate cu cravated epionier la gât;

-Muzeul orașului Shanghai care cuprinde perioada antebelică de glorie cosmopolită a orașului până la războiul civil. Foarte multe diorame cu statui de ceară în mărime naturală, bine realizate. Sincer nu am putut să-mi dau seama dacă descrierea exponatelor trăda mânia proletară asupra capitalismului colonialist sau admira stadiul la care ajunsese societatea chineză urbană din Shanghai în acea perioadă (1800 – 1940). Cert este că la ora actuală în Shanghai se construiește exact același tip de societate superstratificată cu oameni foarte bogați și alții mult mai săraci în care bunurile de consum occidentale sunt la mare căutare. Diferența este că dacă atunci a pornit un război civil pentru răsturnarea acelui imperialism capitalist, acum același tip de societate se află sub oblăduirea unui partid de tip comunist care încearcă să o țină cât mai ferită de ochii sutelor de milioane de chinezi care trăiesc în partea continentală a țării și care încă se bucură că au în fiecare zi pe masă un castron de orez.

-Ne-am plimbat pe Bund, faleza pietonală de promedată care mărginește râul Huangpu în partea veche a orașului, vis-a-vis de Pudong. Pudong-ul este cea mai nouă parte a orașului, construită pe un teren mlăștinos care a fost asanat treptat și transformat în zonă construibilă, devenind noua zonă rezidențială;

-Yuyuan Garden, dovada vie că fengshui-ul (vânt & apă) a fost inventat de chinezi. O proprietate privată construită acum 400 de ani și formată dintr- combinație de mici pagode din lemn, piatră, vegetație, ochiuri de apă, totul gândit pentru a fi plăcut privirii și ca oază de relaxare. Un pic cam mare înghesuială pentru gustul meu, dar probabil că dacă nimerești într-o perioadă în care fluxul de turiști este minim vei regăsi și atmosfera de relaxare dată de peisajul modelat în întregime de om pentru acest scop;

-Un spectacol de acrobație în care punctul forte îl constituie cușca sferică din plasă metalică cu un diametru de circa 20 metri în care la un moment dat intră până la 7 motocicliști care reușesc să se rotească și intersecteze în interiorul cuștii fără să se ciocnească;

-Nanjing Road - strada comercială principală a Shanghai-ului, lungă de circa 7 km unde se concentrează toată floarea marilor firme de modă și lux, cu magazine care de care mai mare și cu prețuri peste cele de la Paris sau Milano. Taximetristul cu care am avut senzația că m-am înțeles asupra destinației m-a lăsat în extremitatea vestică a străzii, adică la vreo 6-7 km de punctul în care vroiam să-mi închei plimbarea, așa că la un moment dat m-am plictisit să tot merg pe lângă vitrine de magazine în care nu are rost să intri dacă nu faci parte din noua burghezie socialistă chineză și ca urmare am luat metroul vreo două stații pentru a ajunge mai aproape The Bund;

-Campusul nou al Universității de Marină din Shanghai care se află în Pudong, întins pe câteva zeci de hectare și care găzduiește 40.000 studenți. Nici pe aceștia nu i-am observat ca fiind mai mulți decât studenții noștri care în total sunt ei circa 4000 dar vin la universitate într-o zi normală maxim 30% din ei.

Ce aș mai putea adăuga?

Shanghaiul cred că este cel mai scump oraș din China. Gazdele noastre au afirmat că salariul mediu pentru Shanghai este declarat ca fiind de 800-900 USD ($). Am un prieten care a lucrat 12 ani în China (ca angajat al unor companii străine) și care confirma faptul că muncitorii chinezi dintr-un șantier naval pot ajunge să ia salarii de 1000-1300 USD în funcție de calificare. Așa cum spuneam, nu există marcă de haute couture sau de ceasuri elvețiene celebre care să nu aibă un magazine impozant pe Nanjing Road și nu numai acolo. Reclamele cu “Gucci & friends” cum denumesc eu generic aceste brand-uri sunt la tot pasul. Nu cred că aceste firme ar investi atât de mult în China dacă nu ar exista o piață sigură pentru ele aici. Recunosc că nu am ajuns în zonele în care-și fac cumpărăturile chinezii de rând pentru că în mod evident trebuie să existe și acestea undeva. Mergând cu taxi-ul am intrat pe o străduță unde erau multe ateliere în care am avut impresia că se produceau confecții și încălțăminte.

Eu nu am cumpărat nimic import din Shanghai dar am făcut mici cumpărături din alimentare de cartier (sucuri, inghetată, ceva de ronțăit seara, etc.) și prețurile au fost similar cu cele din România.

Autoturismele care circulă sunt 100% mărci consacrate. Nu am văzut nici un autoturism chinezesc. Asta înseamnă că există locuitori din Shanghai care își permit cumpărarea unei mașini occidentale, lucru de inimaginat acum 20-25 de ani și încă valabil pentru majoritatea covârșitoare a chinezilor.

Nu schimbați bani la aeroport. Comisionul de schimb a fost de 20%. Nu am intrat în detalii, dar e posibil să fie un commission fix care să te determine să schimbi sume mari. Cert este că la 50 $ schimbați comisionul a fost de 10$. Am mai schimbat o dată dar de data aceasta am fost la o bancă iar comisionul a fost zero. Atâta doar că formalitățile au durat 20 minute, cu completat vreo 3 formulare, făcut copie de pe pașaport, declarant numele și adresa hotelului unde stai, etc.

Am stat la “LDF all suits hotel” având o cameră la etajul 26. Spre deosebire de hotelurile din SUA, aici chiar dacă stai la etajul 26 se (între) deschid geamurile de la camera sau balcon. Camera și baia au fost deosebite. Aici am reîntâlnit scaunul de toaletă cu tastatură pe care-l văzusem prima data în 2001 la un super hotel de lângă Kobe. Am fost atât de încântat atunci de respectivul gadget încât m-am uitat special să văd cât poate să coste o astfel de dotare. Intr-un magazine de obiecte sanitare din Osaka am văzut capace similare cu prețuri de 2000-3000 USD (anul 2001). Bănuiesc că acum fiind produse în China prețul actual ar putea fi de vreo 10 ori mai mic.

Respectul pentru pietoni nu există în China, indiferent cât de occidental arată orașul. Remarcasem din 2004 din Dalian că cine era la volan se considera un mic Dumnezeu pe pământ și cu toate că trecea o mașină la 3-4 minute pe ditamai bulevardul, zebra pentru pietoni sau culoarea roșie a semaforului nu-l făcea pe șofer nici măcar să reducă viteza. In Shanghai-ul anului 2013 pentru că sunt (teoretic) sute de mii de mașini culorile semaforului se respectă, dar nu și pietonii care trec pe zebră în locuri fără semafor. Ca urmare am aplicat ori de câte ori a fost necesar tactica exersată la Dalian: dacă ești pe trecerea de pietoni și vezi o mașină care se apropie amenințător, te oprești, te uiți în ochii șoferului și întinzi brațul cu palma ridicată (semnul clasic de stop al polițistului de circulație). Soferul de înjură (probabil) dar văzând că nu ești chinez frânează și te lasă să treci. Trebuie să fiți însă atenți pentru că sunt șoferi care nu sunt atenți la ce fac pietonii pe zebră ci se concentrează să găsească spațiul necesar pentru a trece cu mașina fără să încetinească printre oamenii care traversează regulamentar.

Mincarea si ceaiul verde chinezesc par să fie foarte bune pentru diabetici. In cele 7 zile petrecute în China aproape că am renunțat la tratamentul obișnuit pentru că aveam o glicemie cu valori normale, lucru care nu se întâmplă sub nici o formă acasă.

Având în vedere că cel puțin 10% din personalul ambasadei și consulatelor chinezești din România cunosc foarte bine limba română, sper ca și în cazul în care ajung să citească acest articol să-mi acorde viză de China cu proxima ocazie.

---

VIZUALIZĂRI: 3740 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI