ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 07.03.2015
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: 40-50 ani
DIN: Galați
ÎNSCRIS: 27.07.12
STATUS: POSEIDON
DATE SEJUR
FEB-2015
DURATA: 3 zile
familie cu copii

GRAD SATISFACȚIE
CADRUL NATURAL:
100.00%
Încântat, fără reproș
DISTRACŢ. / RELAXARE:
100.00%
Încântat, fără reproș

NOTARE MEDIE REZULTATĂ
100.00%

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut
TIMP CITIRE: 13 MIN

O călătorie de suflet, Sevilla - Episodul 3

TIPĂREȘTE URM de aici

A treia şi ultima zi in Sevilla! Tema zilei s-ar putea chema „Câteva biserici… altfel”, o sa vedeţi de ce. Pornim nu foarte de dimineaţa (dar destul) din frumosul hotel in care ne-am cazat, „Casa Imperial” (o sa va povestesc în curând, ah, abia aştept!), străbatem străduţe labirintice, care ne scot în câteva minute la „Metropol Parasol”, „ciupercile” pe pălăriile cărora ne-am plimbat ieri. Vedem oarece rumoare vis-a-vis, la intrarea în Iglesia de la Encarnacion, ne uităm mai atent şi constatăm că uşa e deschisă: hai să băgăm şi noi un cap, să vedem cum e înăuntru! (În cea mai mare parte a timpului, am găsit bisericile închise, am mai intrat doar în prima seară într-una, aproape de casă, nu mai ştiu cum se cheamă, iar ieri dimineaţă am poposit câteva minute în Iglesia de San Pedro; presupun că deschise le găseşti vreo oră-două dimineaţa şi la fel seara, din motive de slujbă). Înăuntru se pregăteşte să înceapă o festivitate, altarul e decorat cu aranjamente florale imense, iar doi băieţi de 10-11 ani, îmbrăcaţi la ţol festiv, aşteaptă de-o parte şi de alta a unei statui impunătoare. Biserica e o bijuterie in sine, dar la câte am văzut în ultimele zile, greu ne mai zguduie câte ceva!

O luăm către râu, pe traiectoria arhicunoscută de-acum, Larana, Martin Villa, apoi lăsăm pe dreapta Plaza Duque de la Victoria şi urmăm romanticul Bulevard Alfonso XIII. În micuţa Plaza del Museo, adumbrită de portocali încărcaţi de roade, ca mai toată Sevilla, ne oprim în loc cu gurile căscate: o frumoasă clădire în roz şi crem, cu 2 niveluri, cu o intrare monumentală in stil renascentist! Da, el trebuie să fie, Museo de Bellas Artes de Sevilla! Acesta este găzduit într-o fostă mănăstire, Convento de la Merced Calzada, construită în prima jumătate a sec. 17, având ca prim ţel în viaţă eliberarea creştinilor ţinuţi captivi de musulmani; treaba asta implica, evident, multă dăruire şi drag de semeni, dar nici semenii nu se lăsau mai prejos, astfel că mănăstirea a devenit în curând una din cele mai bogate din ţinut. Dar… cum „tot ce-i frumos se termină repede”, nu ştiu exact care au fost motivele (dar m-aş putea gândi la un scenariu daca cineva de la Studiourile Buftea – chiar, mai există? - m-ar ruga), însă călugării au fost alungaţi din mănăstire in sec. 19, iar din 1835 frumoasa construcţie a devenit întâi „Muzeu de Picturi”, mai apoi „Muzeu de Arte Fine”. Oricum, călugării din întreaga Spanie se pare că au comis-o rău de tot, caci majoritatea operelor expuse provin prin rechiziţionarea lor din biserici şi mănăstiri, de la Santander până la Malaga si de la Badajos până la A-li-can-te (salut, zuftim!) (sau, mai pe româneşte, de la nord la sud şi de la vest la est).

Dăm bineţe casieriţei, căreia începem să-i turuim poezia exersată in ultimele 3 zile: „Săru’ măna, vrem şi noi 4 bilete, suntem 2 adulţi şi 2 copii, estudiantes, dacă mă-nţelegeţi! ” „De unde veniţi? ” „Din România, ştiţi, aia cu ginta nobila, latină, adună poeţii săi. ” Răspunsul veni dezarmant: „Nu prea-mi pasă! Oricum, intrarea e free pentru cetăţenii UE! ” (asta în timp ce doamna cu pricina încasa cei 2 euro de la un tânăr asiatic). „Gracias, signora, ce e moacă nouă ne place cel mai mult! ” Şi pornirăm…

Clădirea e un spectacol andaluz autentic, am vizionat câteva in ultimele zile, dar… cu genul acesta de frumos nu m-aş putea obişnui niciodată! Cred că dacă ar fi ca, printr-o minune, să mă mut de mâine în Sevilla, aş sta cel puţin 2 ore pe zi cu gura căscată! Corpuri de clădiri grupate în jurul a 3 patio, una mai frumoasă ca cealaltă („una” şi „cealaltă” se referă atât la clădiri, cât şi la patio) ! Expoziţia cuprinde 90% artă spaniolă, în principal picturi, dar si statuete, gravuri şi obiecte de decor, pe parcursul a 14 săli. Nu am nici un fel de cunoştinţe de specialitate, dar simt de la prima privire că mă aflu într-unul din cele mai bune muzee de artă pe care le-am vizitat până acum! Prima privire vede artă gotică de sec. 15-16, dintre care se remarcă un superb studiu anatomic aparţinând lui Pietro Torrigiano, unul din rivalii consacraţi ai lui Michelangelo, întruchipându-l pe Sf. Jerome pocăindu-se în faţa sfintei cruci, dar şi 2 statuete cu Pruncul Iisus. Camera nr. 5 îmi taie literalmente respiraţia: esenţa şcolii sevillene de pictură a sec. 17 se etalează în fosta biserică a mănăstirii; nu ştii la ce să te uiţi mai întâi, la tavanul boltit, minunat decorat, la extravagantul dom pictat în culori regale sau la madonele monştrilor sacri Roelas, Murillo sau Zurbaran?!

Etajul superior ne conduce în fosta bibliotecă şi spectacolul continuă cu barocul sevillan şi european, cu Murillo si discipolii săi, cu Juan de Valdes Leal şi maestrul Zurbaran (şi acum îi visez Christ-ul în alb şi negru, atât de atemporal!). Sec. 20 nu întârzie să vină, El Greco ne trimite în dar un frumos portret al fiului său, întrecându-se în măiestrie cu mai puţin cunoscutul Valeriano Dominguez Becquer, care nu se lasă mai prejos şi-şi prezintă şi el cum se cuvine progenitura, pe Gustavo Adolfo; cârlionţii negri, întunecând rebela căutătură a ochilor mândri… ah, poţi să ucizi pentru asta!... Peisajele mă răscolesc şi ele, dar muzeul abundă în portrete, magistral reprezentate. Ultima sală e cireaşa de pe tort, cuprinde doar 2 portrete executate de Diego Lopez Garcia, „La Cantaora” şi „La nina del canario”; 2 femei misterioase ne privesc cu nonşalanţă, una mai frumoasă ca cealaltă! (sau aceeaşi femeie în 2 ipostaze diferite?!)

Ne continuăm drumul în direcţia Guadalquivirului, până la care nu mai avem mult. Ajungem în curând în Plaza de Armas, unde descoperim o clădire ciudată, cu faţada de sticlă şi acoperiş boltit, crenelat. Este o fostă gară, Antigua Estacion de Cordoba, construită în 1889 de către compania feroviară privată Madrid-Zaragoza-Alicante, în stil neomudejar, avându-se ca sursă de inspiraţie arcadele Moscheei din Tanger, precum şi celebra Alhambra din Granada. În 1929, a constituit Pavilionul Sevilla în cadrul Expoziţiei Ibero-Americane, iar după 1980, odată cu dezvoltarea altor legături feroviare ale oraşului, cu finalizare in mai-noile gări Santa Justa şi San Bernardo, şi-a pierdut din importanţă; ultimul tren a plecat din această gară la 29 sep 1990, în direcţia Madrid, iar din 1999, Antigua Estacion de Cordoba, după cosmetizare şi închiderea incintei prin construirea unui perete pe latura de unde plecau trenurile, a fost transformată in zonă comercială şi de agrement.

Facem şi noi câţiva paşi pe sub cupola boltită din sticlă şi oţel; scări rulante duc la demisol, unde pare să fie un supermarket, dar şi la etaj, unde găsim un cinematograf, nefuncţional în acest moment. La parter sunt câteva magazine, cafenele şi o berărie, dar cel mai mult îmi place ideea de a organiza 2 încăperi dotate cu toate cele de trebuinţă pentru cei pasionaţi de practicarea artelor frumoase. Nu ştiu dacă are acces chiar orice trecător, dar mie aşa mi se pare, uşile sunt larg deschise, camera de pictură este goală (Isteţicăi îi sclipesc ochişorii!), dar în cea de sculptură prestează câţiva pasionaţi.

Ajungem pe malul Guadalquivirului, admirăm echipa de 8+1 a Germaniei antrenându-se de zor, apoi traversăm râul pe Pasarela La Cartuja, căci după plimbarea cu vaporaşul pe râu mi-a rămas într-un colţ de creier un nume care nu-mi dă pace: Convento de Santa Maria de las Cuevas. Intrăm pe o poartă boltită, decorată cu azulejos, deasupra căreia scrie: „Manufactura de Productos Ceramicos la Cartuja”.

Istoria locului se pierde undeva in sec. 13, când o imagine a Fecioarei Maria s-a arătat într-unul din cuptoarele în care vasele de lut erau arse. Călugărilor franciscani le-a fost imposibil să ignore evenimentul, aşa că au construit un mic paraclis pentru a o proteja. Pe la 1400, Arhiepiscopul Sevillei, Gonzalo de Mena a dispus extinderea locaţiei, aceasta devenind una dintre cele 4 mănăstiri cartusiene din Andaluzia. Timp de vreo 4 secole, călugării au adunat daruri preţioase, adăpostind la vremuri de restrişte şi nu numai personalităţi ale vremurilor, printre care regele Filip al II-lea sau Cristofor Columb, care a locuit în mănăstire câţiva ani, pregătindu-şi a doua călătorie în Lumea Nouă; după plecarea sa în nefiinţă, acest convento i-a fost adăpost timp de 30 de ani, după care sarcofagul său a traversat Oceanul, până la Havana unde a rămas o vreme, azi găsindu-şi în sfârşit liniştea în Catedrala din Sevilla (dacă asta poate fi numită linişte, căci in fiecare zi se zgâiesc la celebrul mormânt mii de ochi şi camere foto!).

Declinul mănăstirii începe în 1810, când francezii invadatori şi-au instalat cartierul general aici, distrugând ce nu au reuşit să fure; aşa se explică faptul că azi găsim celebrele opere ale lui Martinez Montanes, Zurbaran, Murillo, Durrer, Alonso Cano răspândite prin toate muzeele lumii. Călugării au fugit în Portugalia, de unde s-au întors nu pentru multă vreme, căci au fost alungaţi din nou în 1835, de data asta de stat, care a secularizat toate averile bisericeşti. Câţiva ani mai târziu, locaţia, care abia de mai amintea de vremurile sale bune, a fost cumpărată de comerciantul englez Pickman, care a instalat aici o celebră fabrică de porţelan, încercând să conserve însă ce nu se distrusese încă din fosta mănăstire; 5 din cele 10 cuptoare se păstrează încă funcţionale, deşi prin anii 1980 fabrica a fost închisă. Din 1997, locaţia găzduieşte Centrul Andaluz de Arte Contemporane, ca şi Rectoratul Universităţii Internaţionale a Andaluziei.

Ne înfiinţăm şi noi la casa de bilete, unde ne aşteaptă din nou o surpriză plăcută, aceea de a nu trebui să plătim nimic pentru a vizita mănăstirea; nu ştiu dacă doar azi sau aşa e de fel. Intrarea monumentală în stil gotic timpuriu, în forma de arc ascuţit, străjuit de o rozetă decorată cu plăci de ceramică, ne transportă într-un spaţiu ireal, în care vechiul se împleteşte cu noul într-o manieră care ne surprinde şi ne încântă! Domuri în arce întretăiate, pereţi pe care se mai desluşesc încă urme ale vechilor decoraţiuni, totul garnisit cu picturi moderne, pe care nu le înţeleg în totalitate, dar care îmi creează o stare anume. Pe alocuri, natura completează şi ea atmosfera: o curte interioară micuţă, străjuită de un unic copăcel, altă curte interioară cu coloane din beton, printre care curg din belşug plante agăţătoare şi raze de soare…

Ne tragem suflul artistic preţ de o cafea pe mica terasă a muzeului, admirând ziduri împodobite cu iederă uscată şi cu flori nemuritoare de buganvillia. Aruncăm o privire apoi şi în frumoasa biserică, îl salutăm din mers pe omul-orchestră, apoi ieşim pe bulevardul Amerigo Vespuci şi o luăm în dreapta. Zona e relativ pustie, poate pentru că e sâmbătă şi am nimerit departe de zona turistică, între instituţii tehnologice şi de cercetare, după cum citim pe unele dintre clădiri. Străzile care se fac în dreapta, către râu, poartă nume celebre, ca Darwin sau Mendel. Ne uităm pe hartă şi decidem să mai mergem puţin în faţă, pe urmă dreapta pe Marie Curie, care ne va scoate aproape de Ponte de la Barqueta. Zis şi făcut! Doar că harta nu aminteşte nimic de grilajul format din bare groase metalice, care împrejmuieşte zona industrială! Strada pe care trece din când în când câte o maşină rătăcită se afla dincolo de această delimitare, pe care totuşi ne decidem s-o urmăm înspre râu, în speranţa că la capăt vom găsi o ieşire civilizată. Mergem preţ de vreo 500 m şi… ghinion! gardul coteşte prin spatele proprietăţii, barele metalice se aliniază la fel de impasibile, la distanţă de vreo 15 cm una de cealaltă. O luăm înapoi cei 500 m, sperând… nu prea ştim ce! Pe drumul de întoarcere, Băieţel studiază atent grilajul şi găseşte o zonă de îmbinare a postamentelor de beton care susţin barele; aici, distanţa între cele 2 bare alăturate e un pic mai mare şi Băieţel reuşeşte să se strecoare printre ele. Încercăm şi noi, restul, dar n-avem nici o şansă. Ajungem în punctul de unde făcusem dreapta, grilajul se continuă şi în partea opusă, cine ştie cât… Nici să facem cale întoarsă spre mănăstire nu prea ne vine, caci Băieţel acum e dincolo… Descoperim o poartă mare, tot din grilaj, încuiată, desigur, pesemne deschisă în timpul săptămânii, când gaşca trebuie să se prezinte la program… Dar… la îmbinarea porţii cu restul gardului, distanţa dintre bare e de asemenea mai mare, Isteţica reuşeşte să se strecoare, la fel şi silfidul Tati, ar fi culmea să rămân numai eu de căruţă! Fără să sper prea tare, îmi sug toate burţile, îmi ţin respiraţia şi… victorie! Dacă aş fi băut o gură de bere în plus aseară, nu cred că aş fi reuşit!

Lăsăm în dreapta nevizitate Jardin del Guadalquivir, iar în stânga celebra Isla Magica, încă în hibernare, şi traversăm Puente de la Barqueta. Intrăm din nou în oraşul vechi şi, constatând că emoţiile ne-au exacerbat apetitul, deschidem uşa Restaurantului La Gorda de Calatrava. Mese libere nu sunt, asta într-un fel e de bine, dacă e să dai crezare celor care te sfătuiesc să mănânci acolo unde e plin de localnici. Ni se oferă o măsuţă intr-un colţ, lângă intrare, fiind rugaţi să aşteptăm aici să se elibereze o masă normală. Ne cocoţăm pe scaune din acelea înalte, 3 dintre noi la masă, iar Băieţel alături, la bar. Ne luăm ceva de băut, dar după 10 minute, timp în care n-am remarcat să fie rost de eliberat altă masă, decidem să rămânem pe loc şi pentru alimentarea cu solide, mai ales că locul ne oferă o interesantă privelişte de ansamblu asupra întregii locaţii. Până vin bucatele, avem timp să savurăm spectacolul din interior: o hărmălaie de nedescris, cred că e adunat tot cartierul în această cârciumioară, căci clienţii sunt de la persoane de vârsta a treia, în cărucioare cu rotile, până la bebeluşi de câteva luni! Toţi vorbesc în acelaşi timp, râd, este clar ziua lor de relaxare şi socializare. Mâncarea vine, e multă, ieftină şi bună!

Lăsăm pe dreapta Teatrul Alameda şi ajungem în curând pe Alameda de Hercules, o zonă pietonală aerisită, cu spaţii verzi şi fântâni care pulverizează o ceaţă fină la nivelul solului. Câte 2 coloane imense, decorate cu statui, stau de pază la intrare şi la ieşirea din spaţiul de relaxare. Urmăm parcursul îngustei Străzii Trajano, flancată de clădiri semeţe de-o parte şi de alta, care ne scoate în Plaza Duque de la Victoria, prin care am mai trecut azi dimineaţă. Băieţii se hotărăsc să se ducă la hotel, se declară obosiţi, dar ştiu că Tati a ochit un magazin FNAC, iar Băieţel abia aşteaptă să-şi „călărească” laptopul. Eu mai am un obiectiv de bifat, iar Isteţica decide să mă însoţească: Hospital de los Venerables Sacerdotes, pe care ieri, plecând de la Alcazar, l-am găsit făcându-şi siesta. Cumva reuşim să ne rătăcim puţin, dar ne redresăm rapid traiectoria şi poposim la casa de bilete a edificiului din piaţa care-i poartă numele, în inima Cartierului Santa Cruz. Aici pomana se termină, plătim câţiva euro, dar să mă picaţi cu ceară şi nu-mi pot aminti câţi! Nu mulţi, oricum.

Edificiul a fost construit pe la sfârşitul sec. 17 ca un soi de azil în care să fie îngrijiţi preoţii bătrâni, care „ieşeau la pensie”. Sigur că pensiune fără un locşor de rugăciune pentru venerabili era o noţiune inacceptabilă la acea epocă, aşa că… mi-e dat să-mi bucur ochii cu una dintre cele mai frumoase biserici catolice pe care le-am vizitat vreodată! Dedicată Sf. Fernando, biserica este împodobită cu lucrări de Valdes Leal şi Lucas Valdes, fiul celui dintâi. Dar cea mai demnă de atenţie mi se pare bolta arcuită, pictată la rândaul ei în culori calde şi luminoase, adevăratele culori ale Divinităţii! Clădirile se află dispuse în jurul a 2 patio centrate de fântâni, iar scara care duce la etaj este şi ea un frumos spectacol decorat cu plăci de faianţă şi dantele în marmură albă. Într-o sală de la etaj dăm peste o altă expoziţie de artă contemporană, organizată de Fundaţia Velasquez, care se îngijeşte şi de edificiul pe care tocmai îl vizităm.

Ne reîntoarcem la hotel, abia târându-ne paşii, dar cu inimile pline de senzaţii şi culori. Mâine dimineaţă vom lua trenul spre Malaga, de unde pe seară vom zbura spre România. Sevilla ni s-a dezvăluit cu generozitate în aceste 3 zile, dar pe îndelete, ca o veritabilă divă. Au rămas însă părţi nedescoperite, sunt convinsă de asta, însă ne place să credem că am surprins esenţa parfumată şi dulce a acestui oraş „fierbinte” chiar şi acum, când primăvara de-abia se lasă ademenită de razele soarelui…


[fb]
---
Trimis de crismis in 07.03.15 16:20:40
Validat / Publicat: 07.03.15 21:34:51
INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în SPANIA.

VIZUALIZĂRI: 3698 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURISAU ARTICOL fără ECOURI
SESIZEAZĂ
conținut, limbaj

2 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (crismis); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P16 Muzeul de Arte Fine al Sevillei
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.
Puteți VOTA acest articol:
PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 39800 PMA (din 42 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

ECOURI la acest articol

2 ecouri scrise, până acum

Larissa
[08.03.15 10:44:48]
»

@crismis - Aş putea sta în muzeul de arte frumoase ore în şir admirând picturile celebre...

Eşti o norocoasă, Sevilla chiar este o destinaţie specială! Felicitări şi pentru cum ai scris impresiile!

crismisAUTOR REVIEW
[08.03.15 10:52:18]
»

@larissa2015: Mulțumesc, Larisa! Și eu constat ca, pe masura ce vad lucruri frumoase, incep sa le inteleg si sa le apreciez altfel...

Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
2 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
crismis, Larissa
Alte impresii din această RUBRICĂDescoperă Sevilla:


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

 
[C] Copyright 2008-2024 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
  • la final = [utf8mb4]; bMustChange=[]
  • pagină generată în 0.06806206703186 sec
    ecranul dvs: 1 x 1