Mici povesti si secrete in Cuéllar sau mudéjarul la el acasa

TIPĂREȘTE

Cand am fost la Coca, acum un an si ceva, am trecut prin Cuéllar (fara sa oprim) si mi-am promis sa revin in satul pe care il cunoscusem cu multi ani in urma. Amintirile mi se estompasera, si nici macar imponentul castel nu-mi aduceam aminte sa-l fi vizitat inainte. Asa incat la mijloc de faurar, ci cu masina cea noua din dotare, am purces la drum. Nu am stat sa ne gandim prea mult unde sa mergem. Cu doua saptamani inainte vizitasem manastirea La Santa Espina, si atunci aduseseram vorba de Cuéllar. Cum mon ami nu cunostea satul, iar eu nu-mi aduceam bine aminte, dupa cum va spuneam, iata-ne cu niste senvisuri in rucsac, niste mere si apa, si hai la drum. Calatorului ii sta bine cu drumul, spune o veche vorba romaneasca. Iar noi am petrecut o duminica excelenta intr-un sat unde arta mudéjar se afla la ea acasa. Preferata mea, stiti din alte impresii.

De stiut, stim noi cam pe unde e. Provincia limitrofa Segovia. Insa gps-ul o tine una si buna s-o luam pe carretera Madrid, si pana imi dau eu seama ca ar fi trebuit s-o tinem pe autostrada spre Segovia, deja facem vreo douazeci de km in plus. Nu-i bai, si-asa tre’ sa le dau de cap la butoanele astea, ca n-am tinut minte nici pe jumatate la ce folosesc. Imi mai seteaza insotitorul de drum cate ceva, mai scap de-o grija, ca automobilistica nu ma pasioneaza.

Ajungem in Cuéllar aproape de ora pranzului. Pranzului lor, al spaniolilor. Parcam aproape de castel, si dau ocol masinii de vreo trei ori, sa vad daca e ok. Exagerez, pentru mine masina nu e altceva decat un simplu mediu de locomotie. Si-asa mi-au si zgariat-o in weekendul urmator.

Printre ziduri. Primul lucru care atrage atentia cand ajungi in sat este zidul care il inconjoara aproape in intregime. A fost construit in Evul Mediu, si primul lucru pe care il facem este sa ne urcam, prin arcul/turnul Sfantului Vasile (San Basilio), sus, pe partea dreapta a zidului, cum te uiti spre intrarea castelului. Fiind ora pranzului, este pustiu, asa incat ne asteptam ca dintr-un moment intr-altul sa apara un domn feudal sau o domnita de la curtea segoviana. Soarele ne zambeste printre dinti, si noi il luam drept prieten, mai ales ca pe seara urma sa ne daruiasca cele cateva minute de lumina dumnezeiasca. Ne gandim ca zidul o sa aiba si niste scari la intrarea castelului, insa ne inselam. Dupa pozele de rigoare, trebuie sa facem cale intoarsa, acolo sus, pe metereze.

Dupa ce vedem orarul de vizita pe poarta castelului, ne asezam in apropiere sa mancam. Langa turnul Bisericii Sf. Andrei, unde au cuib cateva berze (initial cred ca zgomotul vine de la ciocanitoare), ne bucuram de cateva minute de liniste si pace. Numai ca… ahhh, iar ai dat-o-n bara cu omleta de cartofi, draga prietene, ouale nu sunt facute bine. Evident ca tin remarca pentru mine, pentru ca data viitoare poate nu mai face senvisurile daca zic ceva. Asa ca mananc in liniste, ba, ipocrita ce sunt, ii mai si zic ca ce buna e. La ala de jamón nu mai ajung, omleta m-a saturat, fie ea si nefacuta bine. Imi zice ca ar fi trebuit sa puna si-o foaie de ceva verde intre feliile de sunca si, inca o data, ii dau dreptate. Ne potrivim la gusturi. Si la mancare, si la calatorii, chiar si la comentariile pe care le facem in fata unui tablou sau obiect de muzeu. Doar de-aia facem atatea excursii impreuna.

Bun. Acum, cu matul plin, ne putem plimba prin centrul istoric. Avem timp suficient pana la 16:30, cand putem face vizita cu ghid la castel. Si-o luam incetisor, la pas, pe stradutele satului. Greu la deal, usor la vale. Noi mergem intai la vale, spre Plaza Mayor. Plimbarea nu va contine vizite in interior in temple, etc., pana la sfarsitul ei, cand vom petrece doua ore superbe in interiorul zidurilor. Superbe. Dar pana atunci si daca aveti rabdare…

… Cate ceva despre arta si arhitectura din localitate. Nu mult, sa nu va plictisesc. Daca aceste date vi se par greoaie, sariti peste urmatoarele doua paragrafe. Partea a doua a naratiunii e mai… citibila;).

Sec. XIII a fost un secol de mare importanta din punct de vedere artistic pentru Cuéllar. S-au construit multe manastiri, troite, mici temple, unde sa poata fi venerati sfinti locali precum San Boal sau Armedilla. Va marturisesc ca nu auzisem de ei pana atunci. Convietuirea dintre noii crestini cu musulmanii si evreii a facut posibila aparitia unor cartiere cu trasaturi proprii si personalitati bine definite. Cartierele maur si evreiesc (la morería si la judería, j se citeste h) au creat nu doar o forma de viata particulara, ci si o arhitectura populara dosebita. Cuéllar este considerat, impreuna cu Sahagún si Arévalo, unul din centrele mudéjar ale intregii campii pe unde curge Duero. Dar nu totul e mudéjar in sat: sunt si urme romanice (Biserica Sf. Andrei pastreaza doua intrari in cel mai pur stil romanic castellano-leonez); gotice (vestigii in Biserica Sf. Mihai, Sf. Petru, Sf. Toma); renascentiste si baroce.

Sec. XVII a adus o depresie economica, si urmatorul o recuperare lenta. S-au construit multe opere in stil baroc, bisericile mudéjar fiind adaptate la noul stil. Sec. XIX si XX su fost caracterizate de decadenta economica, deteriorarea si pierderea patrimoniului istorico-artistic, deteriorarea zidului, abandonarea manastirilor, etc. Cu toate astea, Cuéllar a fost declarat Ansamblu Istorico-Artistic in 1931.

Plimbarea este una placuta si linistita, inca nu e lume pe strazi la ora asta. Ne rasfatam nitel in Plaza Mayor (care-mi aduce aminte, oarecum, de cea din Íscar), admirand cladirea primariei sau a unui restaurant cu o frumoasa fatada cu barne de lemn vechi, ascultand clantanitul berzelor de pe turnul bisericii, sau gudurandu-ne pe langa ghivecele cu flori colorate care ne anunta primavara. Si hai spre castel. La deal merge mai greu, dar nici nu ne grabim. Castelul ne asteapta.

Nu vreau sa va enumar toate monumentele pe care le intalnim in cale, in stare mai buna sau mai putin buna. Vreau doar sa va spun ca Cuéllar a avut ghinion in ceea ce priveste conservarea patrimoniului sau. Incepand cu sec. XIX un mare numar de biserici, manastiri si palate au trecut in maini private, intrand astfel intr-un proces de deteriorare si abandon, pentru ca au fost folosite ca fabrici de faina, locuinte, depozite, grajduri… Secolul trecut a suferit, de asemenea, distrugerea multor arcuri si case blazonate. Stradutele nu mai erau pietruite. Abia in decada anilor saptezeci s-a initiat o epoca de relativ respect, interes si recuperare a patrimoniului cuellaran, in care mare importanta are arhitectura populara. Simtim gustul trecutului pe strada La Pelota, langa castel, pe strada Segovia sau in Piata Santa Cruz.

Mudéjar la biserica de langa castel. Cand se deschide biroul de turism, aflat in incinta castelului, noi suntem primii. Ni se spune ca dureaza cam doua ore, din care prima jumatate de ora este un spectacol de sunet si lumini in biserica. Biletul costa aproape opt euro, dar concluzia e clara dinainte sa se termine vizita: merita pana la ultimul banut.

Intram in biserica pe usa laterala. E intuneric bezna, si andaluzii de langa noi se pupa intr-una. Mai lasati, bre, oameni buni, si pentru acasa. Se-aude plescaitul lor pe intuneric. Si mai suntem si in biserica! Pe bejbecaite incerca sa-si ia niste scaune si aproape ca-l calca pe Raúl pe picioare. Iertam totul. Suntem in biserica doar. Deocamdata vedem niste stelute pe cer. Mie mi se pare romantic. Mai ales ca plescaiturile continua. Ma enerveaza, sau poate sunt doar invidioasa. Si deodata incepe un spectacol ca o feerie. Ni se spusese ca vom vedea cum se construieste o biserica mudéjar de la intrare spre altar. Biserica ni se pare ceva ireal. Pe lumina, la sfarsit, vedem ca e o biserica fara nimic deosebit. Dar coloanele se lumineaza cu beculete colorate, intai rosii, apoi albastre, apoi verzi, intr-un dans compasat, pe un ritm andaluzo-maur, asa cum ii sta bine mudéjarului de aici si de peste tot. Dantelaria caramizii si pietrei ii da un farmec asa special… Magia momentului este intrerupta de un grup galagios: cativa adulti insotiti de trei-patru copii. Intra pe o alta usa, si raman proptiti in mijlocul bisericii. Doua din mamici incep sa danseze pe ritmuri orientale cu prichindeii. Oh, Doamne, s-a dus magia pe apa lui Duero. A ramas in miscarile de sold ale femeilor de varsta mea sau putin mai coapte. Neinitiate in dansul din buric, by the way. Ce rea sunt. Oricum, se face incet-incet lumina, pe bucati in biserica. Suntem condusi de catre ghida spre cateva coltisoare din biserica, unde se afla mostre de obiecte descoperite in Cuéllar de-a lungul timpului. Cel mai deosebit moment este coltul plin de lumanari rosii, pe care ghida ne indeamna sa le aprindem, ca intr-un ritual menit sa ne linisteasca. Ce frumos… Lumea nu prea indrazneste, asa ca eu aprind trei dintr-o bucata… Cireasa de pe tort vine acum. Ne pozitionam in fata altarului si urmeaza cinci-zece minute exceptionale. Un joc de lumini splendid. Un dans frenetic al culorilor cu muzica. O inlantuire care ne tine nemiscati, cu respiratia aproape oprita. Nici andaluzii nu se mai aud, le-au inlemnit pupaturile pe buze. Un spectacol uimitor, pe care nu cred ca-l voi uita curand. Am iesit de acolo zicand ca biletul merita banii, chiar inainte de a vizita castelul.

Si aceasta parte a doua a vizitei a fost de nota douazeci. De ce? Poate ca o vizita cu ghid, standard, nu ne-ar fi impresionat atata. Insa vizita a fost una teatralizata. M-am indragostit iremediabil de vizitele astea anul trecut, cand mi-am petrecut buna parte din vara luand la picior satele Castiliei.

Ni se spune ca in zilele noastre castelul adaposteste un Centru de Educatie Secundara, cum este numit la ei liceul. Ce lux sa inveti intr-un castel, concluzionam amandoi la unison, fara sa stam prea mult pe ganduri. Acest castel contine – nu stiu cum sa zic altfel – mai multe castele. Intotdeauna a fost parte integranta din viata satului Cuéllar. Primele stiri despre constructia lui vin din sec. XII, si aceasta s-a realizat pe parcursul mai multor secole. Marele arc de caramida si piatra din fatada sudica poate fi considerata o sinteza a tuturor etapelor: mudéjar, renastere, neoclasicism, abandon, renovare si viitor. Dar, si aici ajungem la partea mea preferata, cresterea lui a inceput odata cu luarea in primire a castelului de catre Beltrán de la Cueva. Cine e acest personaj? V-aduceti aminte de draga mea Isabel la Católica? Ei bine, aceasta avea un frate vitreg, cu care s-a tot batut pentru tronul Castiliei. Acest frate, pe nume Enrique IV, avea un bun prieten si confident, care l-a salvat de la moarte intr-una din batalii, castigandu-i, de atunci, increderea pana la moarte. Atat de mare era aceasta incredere incat Beltrán, un cunoscut Don Juan al timpului, i-a daruit sotiei lui Enrique o fetita, pentru ca Enrique nu putea concepe: micuta Juana, supranumita si “La Beltranesa”, dupa tatal ei real. Acestea sunt barfele epocii. Bineinteles ca Enrique nu le lua in seama. Drept pentru care i-a daruit castelul din Cuéllar lui Beltrán, un tanar chipes care facea ravagii printre domnitele de la curte. De altfel, a fost insurat de trei ori, si a avut cativa copii legitimi si altii din flori.

In toate castelele intotdeauna exista locuri speciale unde se refugiaza memoria secolelelor. In acest castel este vorba de turnul din sud. Aici iau forma si se prezinta personajele castelului, insotind turistul in vizita sa… Noi facem cunostinta cu cativa dintre ei: un calugar cu moralitate indoielnica ne primeste la parter, iar garda regala ii sare in ajutor atunci cand acesta striga ca navalesc hotii. Spectacolul este interactiv, imi place mult, pentru ca suntem condusi in iatacul domnitei Mencía, prima sotie a lui Beltrán, careia bineinteles ca-i punea coarne la greu. Aceasta crede ca suntem bufonii care urmau sa-i distreze la nu stiu ce fiesta urma sa aiba loc si ne pune sa cantam si sa dansam. Aflam de tradarile lui Beltrán, plecat de la castel la momentul ala din pacate… Aflam cum scribul de la curte a copiat un tratat despre modul de deparazitare a vulturilor si pasarilor vremii, un tratat care este pastrat la Biblioteca Nationala din Madrid… Facem cunostinta cu bucatareasa castelului, al carei sot il recunoastepe Raúl drept fratele lui. E drept, ca abia se mai tine pe picioare de beat ce e (sotul bucataresei, nu Raúl), pentru ca in urmatoarea incapere fratele este altul… Povestea redata este una extraordinara. Mi-a placut poate mai mult decat povestea Juanei la Loca de la Tordesillas din septembrie.

Vizitam, deci, salasul domnitei Mencía, cu un divan jos, ca in scenele arabesti, cu carpete persane pe pereti. Urcam scari abrupte si inguste pana sus, in turn, unde, pret de prea putine minute ne putem bucura ochii cu niste privelisti spectaculoase. Cum este senin, se vede Sierra Nevada, si chiar asa este, nevada, albul vazandu-se foarte bine pe varfurile muntilor. Coboram apoi in pivinite, in bucataria castelului, in crama, in sala de tesut… locuri unde se ascund mici povesti, ale celor mai umili de la curte. In acest spatiu unic, acest castel deosebit ne introduce in mici lumi, sau micro-lumi/universuri, recuperate din plasa uitarii, unde existenta era o aventura la fel de frumoasa si/sau dificila precum e si azi.

Oriunde ai intreba in Spania, toata lumea stie ca cele mai vechi curse de tauri (“encierros”) sunt cele din Cuéllar. Los encierros más antiguos de España. Inca din 1499 tinerii alegrau in fata taurilor, si de atunci a capatat din ce in ce mai multa importanta. Ele incep, in actualitate, in ultima duminica a lunii august, si cinci curse sunt organizate pe strazile satului, aducand emotii si ceva risc intre miile de alergatori care vin aici din toate colturile. Se fac si curse pentru copii (se numesc ecologice, pentru ca un adult impinge un cap de taur de plastic, asezat pe niste roti, in rasetele tuturor), ca sa se mentina traditia.

Mi-a placut si legenda care spune ca Ducele de Alburquerque, domnul Cuéllarului, a dus sateni sa-i munceasca pamanturile din Navarra. Cand se apropia data curselor de tauri din Cuéllar, satenii au vrut sa se intoarca, si ducele, ca sa impiedice acest lucru, le-a organizat curse acolo, in Navarra. Aceasta ar putea fi originea curselor de tauri din Pamplona, despre care v-am povestit anul trecut (vestitele San Fermines). E clar ca legendele sunt rezultatul imaginatiei poporului, insa intotdeauna exista o samanta de realitate.

Ce puteti manca in Cuéllar? Mielul de lapte, sarmalele acestui tinut. Pregatit in cuptor pe lemne, v-am mai povestit si cu alte ocazii. Noi am mancat sendvis cu omleta, cam nefacuta. Shhh, nu ma spuneti, da?

---

VIZUALIZĂRI: 1738 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI