Scurte incursiuni în Federația Rusă (II) - Samara

TIPĂREȘTE

A doua vizită a mea în Federația Rusă a fost facilitată de antecedentul „ai mai fost acolo” .

Adică, având tot precedentul formalităților necesare obținerii vizei de la ambasada acestei republici parcurs, conștienți șefii mei că „ți-ai făcut relații, ce-ar fi să te ocupi tot tu” , m-am pomenit trecut și pe lista celor care urmau să mai efectueze o deplasare în cea mai întinsă țară de pe glob.

De data aceasta destinația a fost Samara, orașul cu a șasea populație a republicii, situat pe cursul râului Volga, la 1.000 kilometri est de Moscova.

Din capul locului țin a vă preciza că aveam o oarecare admirație pentru locuitorii acestui stat, provenită în urma lecturii unora dintre romanele scriitorilor naționali reprezentativi.

Numai că lacrimile mele după pățaniile Annei Karenina au rămas nebăgate în seamă de actualii locuitori ai Rusiei - o nație de îngâmfați, aroganți și lipsiți de un elementar spirit de ospitalitate - în momentul în care am ajuns pe plaiurile lor.

Rușii nu sunt ospitalieri, sunt cinici și cruzi iar această caracteristică provine, cred, din faptul că încă sunt conștienți de rolul lor istoric și cultural, de imperiul de odinioară, așa că nu e cazul să vă așteptați la bună primire din partea lor.

O spun după mai multe vizite în țara lor și după parteneriate în care au încercat să ne înjosească, să ne pună în situații jenante, după ce noi le-am acordat sprijinul mai mult decât ar fi îndrăznit să creadă că e posibil.

Ajuns în Rusia ești tratat clar ca partenerul lor inferior. Probabil că voi mai merge - așa sper, cel puțin la Sankt Petersburg - iar în calitate de turist am speranța că ceva s-ar putea schimba în modul de abordare al gazdelor.

Așadar, ajunși la Samara ne-am bucurat de o primire în ton cu vremea de afară, adică mult sub temperatura de îngheț.

Fiți voi cum vă dictează inima, însă pe mine, ca plimbăreț, nu o să las să mă afecteze prea mult. Drept pentru care, în ziua avută la dispoziție am dorit să parcurg cât mai mult posibil din oferta turistică a orașului, ofertă limitată și de anotimpul iarnă, care în Rusia dictează regulile o bună parte a anului.

Și unde să pleci într-o dimineață geroasă decât spre Volga, cel mai mare fluviu al Rusiei, apa care străbate 11 din cele mai importante 20 de orașe ale Federației Ruse și care șerpuiește, lată de vreo 900 de metri, pe la marginea orașului.

Coborâm prin nămeți de zăpadă, dornici de a” ne urca pe fluviu” și a parcurge podul de gheață pe care ni-l prezintă mândră. În februarie apa este înghețată bocnă pe toată lungimea și lățimea ei. Iar dimensiunile acestora sunt imense.

Din loc în loc se pot vedea rusnaci pensionari, amatori de pescuit, cu o mașină de găurit rudimentară și burghie ruginite care fac copci în apa înghețată în speranța prinderii unui peștișor - nu neapărat de aur - sau măcar a savurării plăcerii statutului de pescar.

Ne aruncăm pe gheața groasă, îi testăm soliditatea - cam intempestivi am fost, înclin acum să cred -, ne apropiem de pescari și privim adânc în apă prin copcile lor, suntem bucuroși să alunecăm pe suprafața celui mai mare fluviu continental chiar și cu riscul deteriorării pingelelor, în lipsa patinelor.

Nu toți putem fi la nivelul patinatorilor ruși...

Revenim pe străzile orașului, pe care mașinile fără norme Euro de poluare produc gaze de eșapament cu de-a valma, și căutăm cel mai important obiectiv turistic al localității.

Intrarea o găsim în apropierea Universității de cultură, iar construcția a fost edificată sub această instituție. Buncărul lui Stalin, că despre el este vorba, reprezintă un reper important al celui de-al doilea război mondial, cel puțin pentru ruși. Ai impresia că intri într-un atelier situat pe partea dosnică a unui bloc pricăjit. Nici nu presupui că ai în față accesul într-unul din cele mai importante obiective construite în acea perioadă.

Locația construcției sale în anul 1942 a fost aleasă la Kuibîșev - o paranteză istorică în denumirea de veacuri a Samarei -, oraș ales drept capitală alternativă în cazul în care Moscova ar fi fost bombardată sau ocupată, iar aici urma să se refugieze Stalin cu întreg comandamentul suprem al Forțelor Armatei Sovietice în caz de urgență.

Se pare că acest oraș a avut o oarecare însemnătate pentru jupân Visarionovici de vreme ce pe timpul conducerii sale i-a schimbat numele în Kuibîșev în onoarea unui tovarăș de-al său de luptă mort în anul 1935. Iar statuia imensă a acestuia tronează și supraveghează piața foarte mare din fața operei și a teatrului de balet.

Până la urmă conducătorul rus nu a ajuns să fie adăpostit aici, însă fiica sa, Svetlana, a fost trimisă sub supraveghere o perioadă în aceste adâncuri. Totuși, unele însemnări îl dau pe temutul conducător ca aflat în tranzit prin Samara după ce a scăpat din închisoare.

Planurile buncărului au fost preluate după cele ale stației de metrou de la aeroport și la construcția acestuia au participat aproximativ 3.000 de persoane, munca lor ridicând un adăpost antiatomic la 37 metri în subteran, menit a rezista unei bombe de 2 tone de trinitrotoluen (sper să fi scris corect). Aceste persoane au fost, în marea lor majoritate deținuți, ce ulterior edificării adăpostului au fost împușcați la comanda lui Lavrenti Beria, mâna dreaptă a lui Stalin, pentru a nu se divulga informații.

Buncărul are inclusiv lift, camere de lucru - la biroul dictatorului ne-am așezat și noi -, camere de ventilație, unitate autonomă de regenerare a aerului și alte acareturi menite a-l ține în viață mult timp pe Stalin. Întregul amplasament este înconjurat de o centură de beton groasă de 4 metri.

Ieșiți de pe holurile fără pic de lumină, ne bucurăm să ajungem afară și, chiar de e o vreme rece și mohorâtă, tot ne bucurăm să vedeme clădiri în culori vii, acoperite sau mărginite de zăpadă.

O zăpadă al cărei strat mi-a adus aminte de copilărie. Și, de fapt, nu doar stratul, ci și străzile necurățate aduc crâmpeie din timpuri de ceva vreme apuse.

Tot în apropierea Universității de cultură este poziționată și casa în care a locuit Dmitri Șostakovici în perioada silirii sale la un domiciliu forțat, împreună cu întreaga familie. Începută la Leningrad, principala sa lucrare, Simfoniei nr. 7, a fost finalizată la Kuibîșev.

Luând la pas Samara, ai ocazia să treci în revistă o sumedenie de biserici și bisericuțe. Unele mai mari, altele mai micuțe, unele având cupole aurii, altele mai sobre, însă densitatea lor te face să îți plimbi privirile înainte și înapoi, de-a lungul drumurilor și piețelor orașului.

Am intrat doar în Templul Inimii Sacre a lui Isus (sau Biserica Poloneză), o biserică catolică ridicată din cărămidă roșie, în formă de cruce, dar am trecut și pe lângă alte catedrale sau biserici ale căror nume nu l-am reținut.

Arhitectura stradală îți oferă ocazia să vizualizezi clădiri pe ale căror pereți sunt desenate scene ale vieții cotidiene sau un altele în care componentele tradiționale au fost îmbinate armonios în betonul și sticla secolului nostru.

Amintirile războiului mondial sunt evocate în destul de multe locuri, prin monumente cum ar fi cel al eroilor căzuți (Monumentul lui Vasily Chapaev), plăcuțe memoriale sau diverse statuete presărate prin oraș.

Iar printre acestea există și statui care trimit spre copilărie, spre amintiri plăcute, vesele ale acelei perioade, precum a năsosului Pinnochio.

Sovieticii au construit clădiri imense, trainice și au folosit spații la fel de enorme. Un asemenea areal este vizibil și în Samara, mai precis în Ploshchad Slavy sau Piața Gloriei, considerată cea mai frumoasă zonă a orașului, o piață înconjurată de clădiri din secolul al XVIII-lea, având în centrul monumentul reprezentativ al localității, Statuia Gloriei.

Înaltă de 55 metri, statuia simbolizează un lucrător în aviație, privind spre Volga, care ține pe palme aripile unui avion și reprezintă un omagiu adus muncitorilor din industria aviației, Samara fiind principalul centru al industriei de apărare sovietice în anii celui de-al doilea război mondial.

Monumentul este vizibil din aproape toate zonele urbei iar în fața lui arde o flacără veșnică în memoria celor care au lucrat în industria armanentului. Localnicii îl numesc” omul cu gâsca” .

Zona este preferata localnicilor, atât datorită deschiderii foarte mari a pieței care oferă o panoramă cuprinzătoare a Volgăi, cât și fântânilor arteziene a căror apă se înalță vara pe acorduri de muzică rusească.

La Samara am avut parte de zi de iarnă rusească. Cu ninsoare, cu un fluviu înghețat complet, cu biserici foarte frumoase și clădiri splendide, cu crâmpeie din grandomania lor expusă în construcțiile civile, cu mașini vechi ce scot un fum foarte gros pe străzile pe care se circulă greu din cauza nisipului aruncat peste zăpadă.

Cu teama lui Stalin de a nu fi răpus, cu răutatea și aroganța urmașilor săi, toate amestecate într-un aluat din care a rezultat o zi turistică de neuitat.

Una destul de scurtă, în care seara și frigul au coborât asemenea rușilor neprietenoși și ursuzi.

Și, totuși, mai voiam în Rusia. Am mers și a treia oară - peste trei săptămâni la Moscova - și încă mai doresc. De data asta, Sankt Petersburg.

---

VIZUALIZĂRI: 787 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI