Sahara, muntii Atlas - o splendida evadare de 3 zile

TIPĂREȘTE

Azi fugim din Marakesh, evadam in natura, ne asteapta aventuri de neuitat prin munti prin desert, pe la situri arheologice, o nebunie de excursie de 3 zile, uraaaa!

Hai sa pornim cat mai repede! Ne impachetam tot in valize si imbarcam valizele in microbuz. O dimineata vantoasa si inorata isi ranjeste coltii racorosi catre noi din “piata mortii”. Nu ne pasa, fugim la tarabele cu suc sa ne facem provizii. Toata lumea e zgomotoasa si frematatoare si abia asteptam sa se dea semnalul de plecare. Wroom, wroom, drumul e lung si trebuie sa plecam cat mai devreme. Bancurile, muzica marocana, arabeasca sau etiopiana, glumele si voia buna ne insotesc pe drum. Nu ne mai pasa de primirea oarecum ostila din Marakesh, toata lumea e a noastra! Peisajele devin din ce in ce mai spectaculoase. Undeva in zare apar crestele inzapezite ale muntilor Atlas. Aerul este rece si tare. Microbuzul vesel incepe sa urce si sa se se strecoara pe niste serpentine din ce in ce mai spectaculoase.

Peretii portocalii de piatra sunt frumos punctati de cate un copacel extrem de verde. Cerul se insenineaza si soarele iese mandru dintre nori. Ajungem la un nivel inalt unde oprim sa facem fotografii serpentinelor, vaii de sub noi si muntilor inalti din zare. Langa noi se casca un soi de rapa rosie care ma duce cu gandul acasa. Abia acum incepem sa simtim placerea adevarata a excursiei. Natura ne primeste cu bratele deschise si are foarte multe lucruri minunate de oferit turistilor curiosi asa ca noi. Soferul nostru, un baiat tanar foarte educat si foarte amabil joaca si rolul de ghid si chiar stie meserie. Pe tot parcursul excursiei s-a straduit sa ne faca sa ne simtim bine si ne-a povestit o multime de lucruri interesante. Tot el ne-a introdus in lumea pestrita a muzicii africane despre care nu stiam mare lucru. Cu ocazia asta va recomand sa ascultati o trupa de touaregi, oameni ai desertului originari din Mali, o trupa care mi s-a lipit de suflet, ii gasiti pe youtube sub numele de TINARIWEN si nu o sa va vina sa credeti cum suna.

Pe marginea soselei se perinda vanzatori de minerale, cristale si fosile smulse din minele Marocului, magarusi incarcati cu saci si pe deasupra calariti de cate un barbat in halat, copii care merg la scoala, femei imbrobodite, caprite, oi si alte oratanii. Drumul si veselia ne-a facut o foame de lup asa ca grupul schelalaie dupa oarece de mancare. Suntem dusi la un restaurant din zona si din punctul meu de vedere acesta a fost cel mai frumos din toata excursia. Voi povesti despre el intr-un articol separat dedicat restaurantelor marocane pe unde am mancat. Dupa ce ne-am pus burtile la cale am purces catre obiectivul de vizitat pe ziua asta:

Ait Ben Haddou era o fortareata pe ruta caravanelor dinspre Sahara catre Marakesh si este construita, dupa model marocan, in intregime din pamant rosu batatorit. La fiecare ploaie zidurile sale trebuiesc reparate deoarece pamantul se topeste si se scurge. In aceasta cetate au permisiunea sa traiasca si in ziua de azi 4 familii care se ocupa exclusiv de aceste reparatii si de pastrarea traditiilor de genul: pictura cu cerneala simpatica sau tesut de covoare.

Trecem prin spatele unor gospodarii marocane, traversam un pod minunat peste o albie de rau, admiram palmierii si vegetatia si ne bucuram ochii cu minunatul oras rosu. Primim un ghid care ne preia si ne lasa sa patrundem in misterele fortaretei. Trecem pe stradutele stramte si intortocheate pe langa vanzatori de souveniruri total neagresivi, ba chiar indiferenti si ne oprim in dreptul unei incaperi racoroase si frumos mirositoare, in care un nene picteaza. Initial pictura pare banala dar ghidul nostru incepe sa ne explice despre cerneala simpatica folosita in vremurile de demult pentru a transmite mesaje secrete. Pe o hartie alba pictorul deseneaza, aparent fara vreo culoare, niste camile invizibile si un peisaj saharian. Apoi pune hartia deasupra unei flacari palpaitoare provenita dintr-o mica butelie si ce sa vezi, magie: pictura prinde culoare iar narile noastre se umplu de un miros placut dulceag. Vopseaua maronie (vezi voto) reprezentand camilele, este de fapt apa cu zahar si cu sofran iar cea albastra este apa cu pulbere de indigo (un mineral albastru). In momentul in care pictura este pusa deasupra flacarii, culorile prind viata. Desenul nu se mai sterge niciodata si nici mirosul placut nu mai dispare.

Orasul acesta foarte pitoresc si misterios a fost folosit ca platou de filmare pentru o lunga lista de filme celebre, lista cu care locuitorii sai se mandresc nevoie mare. Cele care mie personal mi-au placut foarte mult ar fi: Prince of Persia, Alexander, Gladiator, Mumia, Marco Polo, iar lista este foarte lunga.

Urcam pana in varful fortaretei si vantul isi cam face de cap. Peisajul vazut de acolo de sus este foarte frumos: in zare stralucesc muntii inzapeziti, albia raului sclipeste albastra la concurenta cu cerul iar verdele palmierilor si cactusilor contrasteaza puternic cu pamantul rosu al cetatii. Inceputul vacantei noastre se arata promitator si deja amintirile neplacute s-au sters. Zburam cu pletele in vant deasupra sutelor de ani de istorie si vedem cu ochii mintii caravanele insetate, abia iesite din desert cautand un loc de popas inainte a atinge tinta cautata, piata din Marakesh. Cu greu ne lasam dusi de acolo, e un loc linistit si pozitiv.

Ghidul de la cetate ne-a insotit pana aproape de microbuz si ne-a introdus intr-o dugheana care vindea esarfe specifice spunandu-ne ca nu putem merge in desert fara esarfa si ca acelea sunt “pasaportul catre Sahara”. Negutatorul a trantit niste preturi “speciale” si nu a dorit deloc sa negocieze. Esarfele mici le dadea la 5 euro, iar cele lungi la 10. Am iesit imediat dar cativa colegi au cazut in plasa si au cumparat. Noi am cumparat la un popas ceva mai departe 2 esarfe la 4 euro ambele dar ulterior am descoperit in targ in Marakesh, in zona din spate, la 1 euro exact aceleasi esarfe. Deh, metehne, metehne! Ne-am obisnuit deja.

In sfarsit sarim in microbuz si continuam calatoria spre Valea Rozelor. Rose Valley este un loc pitoresc de-o parte si de alta a unui raulet, o banda verde si romantica in miezul terenului arid si rosiatic din jur. Ghidul ne-a spus ca in sezonul trandafirilor, mii de roze infloresc aici si umplu aerul cu parfumul lor. Se organizeaza chiar si un festival anual al rozelor. Din pacate noi nu am ajuns in sezonul lor dar am apucat sa admiram un splendid apus de soare peste vale. Pe intuneric, am reusit sa ajungem cu bine la hotelul unde urma sa ne petrecem noaptea respectiva (va voi povesti despre el separat). Am facut un dus si am coborat la cina. Spre surprinderea noastra restaurantul era mare, incapator, frumos decorat si avea un semineu in care troznea focul. Atmosfera era minunata si imediat ne-a incalzit, caci afara se lasase un frig patrunzator iar camerele fara incalzire mai erau si tapetate complet cu gresie rece. Dupa masa ne-am adunat intr-un separeu frumos decorat si ne-am pus pe bancuri si pe ras, mai ales ca alaturi exista un bar unde vindeau chiar si alcoolice (chestie rara prin Maroc). Ne-am odihnit bine, iar dimineata devreme eram gata de drum…. wrooom, wrooom.

Dar pana acolo mai e cale luuunga, zi de vara pana-n seara. Mai intai pregatim bagajul de Sahara, micul rucsacel ce va veni cu noi in aventura se umfla cu: izmene, hartie igienica, bluza groasa, apa, cosmeticele necesare, esarfele bedouine, (celebrele “pasapoarte pentru desert”) si sfintele electronice bine incarcate de cu seara la generoasele prize ale hotelului. Valiza cea mare va ramane in microbuz pana la intoarcere. Mancam un mic dejun constand in clatite cu oarece dulceata painica si masline. Azvarlim bagajele in microbuz si pe-aici ti-e drumul. Microbuzul pufaie din nou pe serpentine spectaculoase si scrasneste urcand mai sus, tot mai sus. Se crapa de ziua iar zona este splendida. La un moment dat facem un scurt popas deasupra unei magnifice oaze verzi in apropiere de niste munti ciudati numiti

O formatiune naturala cu pietroaie rotunde ca niste degete moi si rosii face obiectul atentiei fotografilor grupului. Nu zabovim prea mult pentru ca avem drum lung de parcurs. Ei si uite asa, agale, agale microbuzul nostru franeaza si se opreste pe marginea unui drum. Sarim noi din masina si ni se spune ca vom merge sa vizitam un Kasbah (grup de case) unde vom lua un prim contact cu nomazii tesatori de covoare si cu un magnific canion. Primim un ghid insotitor local si cu el in frunte, coloana se pune in miscare. Coboram pe o potecuta la marginea drumului si patrundem in gradinile oamenilor. Cateva femei executa muncile campului. Fotografii zornaie veseli cu aparatele cand ce sa vezi, o madama nervoasa nevoie mare, sare la noi urland pe limba ei si rotind amenintator in mana un soi de secera-coasa. Ghidul se crispeaza si striga sa nu mai fotografiem localnicele in timpul muncii ca e nasol-nasol. Ne linistim noi cu pozele pana ajungem langa un raulet unde alte femei spala rufe. Iaca pozna, toata lumea face poze! Evident localnicele se precipita si urla la ghid sa opreasca macelul fotografilor. Iarasi ne potolim gandindu-ne la obiectul cu care femeile ne-ar putea ameninta, posibil sacul cu rufe, probabil bolovanii din rau! Trecem noi teferi de albia raului sarind pe un soi de podet si apoi, ca niste caprite, peste niste bolovani zdraveni si ajungem pe malul opus. Aici ne astepta vizita (obligatorie) la vanzatorii de covoare. Ne-au introdus intr-o incapere tapetata cu covoare care mai de care mai imbietoare si ne-au servit cu ceai de menta. Noi eram cam sforaitori pentru ca nici unul nu era interesat in mod deosebit de achizitionarea de covoare zburatoare marca Alladin. Ca sa ne imbuneze, ne-au zis ca putem face poze femeii care se prefacea a tese, ba chiar ne indemnau la momentul exact in care sa fotografiem! Au inceput sa expuna covoarele, care mai de care mai interesante si mai colorate facute ba din par de camila, ba din par de pui de camila, ba din agave- asta fiind o planta fibroasa foarte interesanta. Vazand ei ca nu avem fete de covoare mari, s-au straduit sa ni le arate pe alea mici. Nici un succes! Intr-un final, cam acrit, maestrul vanzator de covoare s-a milostivit si ne-a lasat sa plecam mormaind in barba ceva in legatura cu ceaiul de menta.

Ghidul ne povesteste cate ceva despre viata nomazilor. Acestia pleaca vara sus in munti, au grija de animale, dorm in corturi si se intorc toamna, cand da frigul, pentru a ierna in Kasbah. Regele le ofera subventii si nu ii taxeaza pentru vanzarea de covoare, tocmai pentru a stimula continuitatea traditiilor locale.

Pentru a exemplifica drumul pe care pleaca nomazii la munte, suntem dusi prin gradini, pana la unul dintre cele mai frumoase canioane pe care le-am vazut vreodata,

O zi minunata, soare orbitor, cerul de un albastru intens si dureros de sclipitor, pereti de munte arid de culoare portocalie, palmieri verzi si unduitori in bataia vantului, sunetul apei curgand cuminte in albia raului si o atmosfera incredibila ne ia cu asalt din toate directiile. M-am simtit ca acasa intre peretii uriasi ai batranului Atlas, cel care tine pe umeri toata bolta cereasca. Alaturi de perete apa musteste intr-un izvoras mititel iar noi admiram micile cascade de pe partea opusa a drumului. Cine spunea ca in desert nu e apa?!

Am lasat bacsis ghidului si am purces mai departe cu microbuzul nostru.

Spre seara am ajuns la destinatia noastra finala si mult-asteptata: MERZOUGA, poarta de intrare in desertul SAHARA. Acum, sfioasa precum Sheherezada voi tacea pentru ca iata, apune soarele.

Si dupa cum incep sa va obisnuiesc, atasez filmuletul distractiv al excursiei noastre

Rog webmasterul sa adauge urmatorul clip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4684 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI