Un bonus nesperat - marea! Și bonusul bonusului - o tavernă excepțională!

TIPĂREȘTE

Conform hărților inteligente instalate pe device-urile noastre și mai inteligente (Doamne, cum ne-om fi descurcat fără ele mai acu’ vreo... 10 ani, nu mai mult?!!), cel mai scurt și mai rapid traseu între Sandanski și Kalambaka însemna vreo 360 km, respectiv puțin peste 4 ore. Bine, din experiență știam că la timpul ăsta trebuie adăugat cel cheltuit cu eventualele opriri intermediare, de voie sau de nevoie... plus eventualele evenimente neprevăzute... plus... Puncte importante pe traseu: Serres, Salonic, Veria, Grevena.

„Cum, și nu mirosim și noi un pic marea?!” a întrebat Tati retoric. Mie nu mi-a trebuit mai mult să-i țin isonul, iar copiii au îmbrățișat și ei cu entuziasm ideea acestui mic ocol. Nimeni nu poate rezista tentației de se întâlni, măcar pentru o oră-două, cu tulburătoarea mare albastră! Mai ales când pe ea o cheamă Mediterana!

Am reevaluat harta și am hotărât: din Salonic vom continua spre sud, pe autostrada spre Atena, până în Larisa, de unde mai apoi o vom coti la dreapta. Nici nu părea un drum cu mult mai lung... Rolul meu era acela de a găsi locul potrivit pentru această mică escapadă romantică. Evident, undeva pe Riviera Olimpului; dar unde?! Paralia Katerini, Leptokaria, Platamonas, Nei Pori?! Grea alegere și, probabil, ușoară în același timp, pentru că bănuiam că oriunde ar fi fost la fel de bine!...

La graniță am trecut destul de ușor, nu cred că am stat mai mult de 15-20 de minute. Grecia ne-a întâmpinat cu un cer noros, dar cu temperaturi blânde; deasemenea, cu o explozie de maci și alte minunate flori de câmp pe marginea drumului impecabil. Din fericire, după ceva vreme norii s-au mai răsfirat, florile în schimb au rămas, soarele a prins mai mult curaj... În apropiere de Serres am făcut dreapta, spre Salonic, care așteaptă și el, săracu’, cam de multișor pe agenda noastră turistică... Nici de data asta n-a fost să fie; deși inițial mă bătuse gândul să-i pătrundem labirintul de străzi și să ne preumblăm un pic măcar pe celebra faleză, totuși a câștigat perspectiva de a savura un pește la vreo tavernă pe nisip, cu marea cântându-ne la ureche...

Hop-țop am sărit mintenaș de pe o autostradă pe alta, ocolind Salonicul pe la distanță minute bune, kilometrii netezi zburau ca vântul și ca gândul și nici nu ne-a venit să credem când am început a întrezări pe stânga fâșia albastră a mării, iar pe dreapta culmea înzăpezită încă a Muntelui Olimp. Între timp, mai aruncând un ochi pe AFA, mai ascultându-ne instinctul, am decis: vom poposi în Neos Panteleimonas, unde a fost Paul în tabără acum două veri. De fapt, în Paralia (plaja) lu’ nea Pantelică ăsta, în fond un sat despărțit de mare printr-un deal ce poartă drept cunună ruinele (frumos restaurate) ale unei fortărețe.

Zis și făcut. Ieșirăm de pe autostradă și în doi timpi și trei mișcări (asta era și ideea!) parcam deja la capătul unei străzi, în apropierea mării, ce se zărea deja printre case. Prânzul era în toi și, de cum am coborât din mașină, am adulmecat aromele bine-cunoscute și iubite, provenind de la o terasă vecină; las’ că, dacă nu găsim altă mâncătorie pe plajă, ne întoarcem aici! Totuși, eram nerăbdători să ne întâlnim iubita albastră și nestăpânită, așa că ne-am grăbit într-acolo.

Și da! Din astfel de momente se plămădește fericirea! Plaja lungă și destul de lată, valurile mângâind ritmic nisipul amestecat cu pietricele, briza sărată, pescărușii... În dreapta dealul cu castelul, pătrunzând temerar în mare; în stânga doar plajă, cât vezi ochii... Din loc în loc, câte un prosop întins, ba chiar și câte o umbrelă sau un scaun-șezlong... Era cald sau friguț, în funcție de joaca soarelui printre nori...

Am salutat-o, am atins-o, am adulmecat-o. Iar și iar. Pe ea, pe marea cea frumoasă. Am și pozat-o, că merita. Aproape că am uitat de foame, am înaintat un pic pe țărm, de care ne-am desprins cu greu. Când aproape hotărâsem să ne întoarcem la taverna din sat, am observat o inscripție albastră pe un mic zid văruit în alb, iar când ne-am apropiat, am putut silabisi „Meltemi”. Gardul era pus doar de formă, dincolo se întindea o mică terasă pe gazon – terasa unei cafenele, am crezut la început. Doar o singură masă era ocupată de câțiva pensionari nordici ce savurau niște berule locale. Clădirea care adăpostea localul propriu-zis, partea acoperită și închisă adică, avea o arhitectură deloc sofisticată, un aer modern mai degrabă. Observând decorațiunile de lângă intrare (niște desene înfățișând pești stilizați), Tati a avut bănuiala că locul ar putea oferi și altceva înafară de bere și cafea, așa că a intrat și a întrebat. Da, se poate mânca, luați loc, vă rog! Iu-huuu!

Am ales o masă în marginea dinspre mare a terasei, la soare; de fapt, am unit două mese, să nu trebuiască să ne înghesuim, la sugestia doamnei ce ne întâmpinase. Tot dânsa ne-a explicat că restaurantul încă nu-i deschis oficial (ne aflam în ultima zi a lunii aprilie), abia a doua zi avea s-o facă, așa că încă nu erau pregătiți 100%. Totuși, ar fi câteva variante pe care ar putea să ni le ofere. „Pește!” am zis într-un glas eu, Tati și Milena. Așadar, am fost invitați înăuntru, la lada frigorifică, să ne alegem direct de acolo, menționându-ne faptul că absolut totul provenea din captura acelei dimineți.

Nici nu știu exact ce am ales – cred că lavrac, biban de mare și roșioară - oricum totul arăta demențial. Gazda noastră ni i-a cântărit și i-a expediat la bucătărie. Paul și Diana au mers mai pe clasici: spaghete cu sos de roșii și salată grecească (am rugat-o pe doamna să ne prepare o salată mare, pentru toată lumea). Am cerut bere locală și apă, pe care le-am primit mintenaș.

Până s-a făcut mâncarea, am inspectat toaletele și împrejurimile. În grădina alăturată înfloriseră deja trandafirii, ghivece cu flori multicolore delimitau frumos terasa noastră, marea strălucea și mai albastră sub razele arzătoare ale soarelui. Dinspre munți aluneca pe cer un nor amenințător, ne-am rugat să ne păsuiască măcar să mâncăm... Până la urmă ne-a păsuit de tot, avea să-l destrame vântul...

Mâncarea a venit destul de repede și arăta într-un mare fel, cel puțin orătăniile noastre marine! Fiecare porție era acompaniată de un sfert dintr-o lămâie, frunze de pătrunjel și un pic de piure de cartofi dulci. Am primit și un coș de pâine „din oficiu” – pâinea aceea gălbuie a grecilor, periculos de gustoasă! Și salata arăta bine – veselă și colorată. Doar spaghetele lui Paul eșuaseză într-un sos de roșii anost, dar gustos (după cum avea să declare băiatul). În fine, totul a fost delicios, o vreme nu se mai auzea la masa noastră decât zgomotul tacâmurilor. Și cum să nu fie?! Niciodată nu greșești cu un pește proaspăt fript pe grătar!

Am încheiat cu ceva cafele, unii dintre noi. Nu mai țin minte exact ce și cum, doar de cafeaua mea grecească îmi amintesc! Și o să-mi amintesc mereu asemenea momente – aroma de cafea împletindu-se ce cea a mării!...

Am primit nota și am plătit cu cardul. Totalul a fost 112,77 euro, din care 5,37 tip-ul, menționat separat pe nota de plată (5% din contravaloarea consumației). Rezonabil, aș zice, pentru așa ospăț! Până la final, n-am fost singurii meseni, ni s-au alăturat și alții.

Ne-am făcut siesta pe nisip, cu ochii în albastrul infinit. Doar câteva minute, nu ne-am permis mai mult, mai aveam încă drum de făcut...

---

VIZUALIZĂRI: 5138 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI