Petra – Minunea roz – partea I-a

TIPĂREȘTE

Despre orașul iordanian Petra s–au scris multe articole aici, pe AFA și, de asemenea, este plin internetul cu informații și imagini despre acest loc, una dintre noile minuni ale lumii moderne. Să vin acum, scriind acest review și să am naivitatea că aduc ceva nou, ar însemna să par caraghioasă, ori, la vârsta mea numai de așa ceva nu vreau să am parte! De aceea n-am să fac altceva decât să scriu despre ce–am văzut cu ochii mei, să vă spun – mai ales – ce ne-a povestit simpaticul și îndrăgitul nostru ghid Adel, pe tot parcursul traseului despre istoria orașului Petra și să vă spun ce mi-a plăcut mai mult! Asta și cu ajutorul pozelor atașate, desigur. Și pentru că impresiile mele – toate – s-ar putea să vă plictisească citindu-le într-un singur review, am decis să scriu două părți despre Petra: una până la „Tezaur”și alta după el.

Despre Petra și „imaginea emblemă” a ei – pe care am văzut-o într-un pliant – am aflat încă din anul 1997 când, datorită unei împrejurări favorabile mie, mi-am luat consecutiv două concedii de odihnă, unul restant și unul pe anul în curs. Lucram, încă, „la Stat”, într-un birou de proiectare care era – parcă– debusolat, plutind în derivă în apele tulburi ale acelei vremi. Nimic nu era sigur, nu aveam de lucru, nu primeam salariu la timp, se desființau – sau intrau în faliment – mai toate acele „S. C. – srl”-uri înființate peste noapte și care se voiau „Patronate”. Așa se face că m–am angajat, pentru două luni, la un patron iordanian, un tânăr inginer școlit în România, care și-a deschis o mică fabrică de mase plastice. Avea nevoie de o secretară care să știe o engleză sumară, pentru a da lămuriri la telefon colaboratorilor lui din Iordania, sau din țară. Acolo, în acel birou am văzut prima dată imagini cu Petra, care nu mi s-au mai șters din minte și, curiozitatea m-a făcut să răsfoiesc și câteva pasaje din „Coran”, care nu lipsea de pe birou.

Am rămas impresionată de imaginea stâncii cioplite numită Tezaur dar, chiar dacă am admirat-o și, undeva în sufletu-mi se cocea dorința de-a o vedea „pe viu”, la vremea aceea nu credeam c-am să ajung s-o văd vreodată! Acesta a și fost motivul-cheie pentru care am ales să mergem, peste ani, să vedem „minunea roz” a Iordaniei.

În a treia zi a vizitei în Iordania Adel a programat vizitarea celui mai cunoscut site arheologic al Iordaniei, Petra. De cu seară ne-a spus că e bine să avem încălțăminte comodă, deoarece drumul lung este făcut cu pasul, și la dus și la întors. Petra se află în vestul țării, la aprox. 230 Km sud de capitala Amman și la aprox. 125 km nord față de orașul-port Aqaba. Este situat în vestul micului oraș Wadi Musa (Valea lui Moise), unde am înnoptat și noi.

Am plecat mai de dimineață de la hotelul „Al Anbat”, ca să avem timp să parcurgem tot traseul vizitabil și să vedem și canionul însorit, vremea prognozată fiind foarte bună. Autocarul ne-a lăsat într-o parcare de unde, până la intrarea în „Centrul de Informare Turistică” am mers cam 215 m. De aici Adel a ridicat biletele de intrare – 50 JD – aprox. 72 $/pers. Pentru noi, fiind un grup organizat, prețul a avut, cu siguranță, un discount substanțial. Aici locul este amenajat ca turiștii să se poată odihni sau adăposti de soare și să procure pliante, în mai multe limbi, cu informații despre Petra. Nu lipsesc, bine înțeles, nici micile magazine cu suveniruri. Înainte de-a porni la drum am fost îndrumați să folosim grupurile sanitare, pe traseu nemaifiind decât unul – posibil aglomerat – și să ne procurăm apă de băut. Traseul vizitabil – dus/întors – are un total de aprox. 9 Km, și se străbate destul de ușor: într-o pantă foarte lină, descendentă, aproape nesesizabilă – la dus – și ascendentă, pe același drum – la întors.

Pentru cine vrea să ajungă și la Mănăstire, ca să admire un alt mormânt sculptat în stâncă, poate mai frumos, chiar, decât „Tezaurul”, mai are de urcat circa 800 de trepte spre N–V traseului. Pentru cei mai tineri, recomand să nu rateze și acest punct al traseului, chiar dacă au de urcat treptele până la el. Un alt loc care nu trebuie ratat este Locul Înalt al Sacrificiului. Noi, mai bine zis eu, n-am mai avut „curajul” – și nici puterea să mai urc până la ele. Călcâiul, mai bine zis „ciocul” din călcâi începând să mă doară din ce în ce mai tare. Acum, regret că n-am făcut-o!

De aici și până la intrarea propriu-zisă în defileu am mers cam 1 Km. Înainte, însă, de-a povesti despre Petra, trebuie să vă spun câte ceva despre istoria acestui loc, povestită de Adel atât pe traseu, cât și înainte de-a porni la drum. Iată, în câteva cuvinte doar, ce-am aflat de la el, dar și din cartea pe care am cumpărat-o de acolo.

Istoria. Începuturile ei se pierd undeva în antichitate, când Iudeea a fost cucerită de babilonieni, prin anii 586 î. Hr și, prin crearea acestui vid de putere în sudul Palestinei, au putut pătrunde în zonă triburi edomite, care au fost împinse spre vest de seminții arabe, între care erau și Nabateenii. Aceștia erau o uniune de triburi nomade arabe care se îndeletniceau cu comerțul de mirodenii, uleiuri, parfumuri, țesături, bunuri de lux. Transportul acestor mărfuri le făceau cu ajutorul caravanelor și a cămilelor, pe rute care treceau prin Peninsula Arabică, Golful Persic și Marea Roșie. Rutele pe care mergeau aveau o importanță strategică și au fost numite Drumul Balsamurilor, care începeau din sudul Palestinei până spre portul Gaza. Ei au întemeiat locuri de popas la fiecare 30 sau 40 de Km, iar de la Gaza mărfurile lor plecau spre locuri de prelucrare în Egipt sau Europa. În secolele I–II d. Hr, nabateenii au pus bazele unui Regat, al cărui centru se afla în sudul Iordaniei de azi, iar capitala au stabilit-o chiar la Petra. Caravanele se opreau aici pentru a-și reface puterile după traversarea deșertului și pentru că aici găseau, indiferent de perioada din an, apa atât de prețuită, colectată și conservată în cisterne adânci, săpate în stâncă. Civilizația puternică a nabateenilor a înflorit între secolele IV – î. Hr și II – d. Hr, dominând mare parte din Iordania de azi. Mai târziu, regatul a fost cucerit și anexat Imperiului Roman, de către împăratul Traian.

Despre Petra se credea că este un loc pierdut, că este, doar, o legendă, și asta deoarece după cutremurul din anul 551 (și după declinul economic ce l–a precedat), orașul a fost părăsit și a intrat în uitare. Abia în anul 1812 a revenit în atenția oamenilor, când a fost descoperită de exploratorul, arheologul, scriitorul și istoricul de artă elvețianJohann Ludwig Burkhardt, sau Sheikh Ibrahim Ibn Abdallah, după numele de împrumut, după ce a trecut la religia islamică. Acesta, bun cunoscător al limbii arabe și al Coranului, s-a deghizat în musulman și a reușit – în timp – să câștige simpatia și încrederea localnicilor. El aflase din auzite despre orașul săpat în stâncă, de lângă Wadi Musa și i-a rugat pe aceștia să-l lase să se ducă la Muntele Haroun, prin canion, sub pretextul că vrea să facă acolo un sacrificiu. Împreună cu ghidul arab a mers până a ajuns la stânca în care era săpat un templu impresionant. Fascinat de acesta, a vrut să afle mai multe, dar ghidul a devenit suspicios și elvețianul a renunțat la explorarea mai amănunțită, însă, a povestit mai târziu, în jurnalul său, despre existența acestui loc, aducând în atenția Europei orașul ascuns de secole, din deșertul iordanian. Beduinii de azi pretind că ar fi a fi urmașii nabateenilor, dar nu este sigur acest lucru, și n-au lăsat pe nimeni să le violeze teritoriul-cetate, pentru că era, într-adevăr o cetate greu de cucerit prin însăși structura ei naturală. De altfel, până prin anii ’70 –’80 ai secolului trecut ei au trăit acolo, până când, regatul iordanian i-a convins să plece, după negocieri dure, asigurându-le locuințe noi într-o zonă învecinată din nordul sitului și dreptul de a face comerț, doar ei, în interiorul canionului. Așa se face că azi putem vedea acest impresionant spectacol al stâncilor mărețe, create de natură, de culoare predominant roz, care–și schimbă nuanțele funcție de lumina zilei și care, din anul 1985 este înscris în patrimoniul UNESCO. Defileul actual s-a format în urma unui cutremur puternic, de care vechii nabateeni au profitat, folosindu-l pentru unica intrare/ieșire din oraș, astfel devenind o cetate imposibil de cucerit.

Traseul actual, după cum am mai spus, începe după ieșirea de la Centrul de informare turistică. De o parte și de alta a drumului peisajul nu este foarte spectaculos și nici coloritul stâncilor nu este roz, este, mai degrabă, un bej-maroniu. Până la intrarea în canion este stația de „taxi”, de unde se pot închiria, negociind, cămile sau un fel de trăsurici, care vin în ajutorul turistului și care au ruta lor, pe partea stângă cum începi drumul. Adel ne-a spus să fim atenți, să le dăm lor prioritate pe traseu, mai ales în zonele înguste. Tot pe partea stângă se află și Clinica veterinară pentru cai, cămile sau măgăruși. Pe partea dreaptă ne atrag atenția trei stânci, fiecare cu forma unui turn pătrat, numite Djinn Blocks, despre care Adel ne–a spus că, mai de curând, cercetătorii au ajuns la concluzia că acestea erau locuri de pedeapsă pentru tâlhari, care erau legați de ele și lăsați în soare, fără apă și mâncare, la loc vizibil, lângă drum. Ceva mai sus, pe partea stângă, ne atrage atenția o stâncă la care se vede că s–a cioplit ceva mai mult decât la altele. Aceasta se cheamă The Tomb of the Obeliscs și The Tomb of the Triclinium. Denumirea ei am găsit–o în cartea cumpărată pe traseul de întoarcere de la Petra, de la unul din distribuitorii ambulanți din canion. Este vorba, după cum am aflat și de la Adel, despre „stânca celor patru obeliscuri”, săpate pe fațada acesteia, cu influențe ale artei egiptene.

Fac o mică paranteză și spun ce mi–am amintit că ne–a zis Adel, referitor la stilurile arhitecturale în care au fost cioplite stâncile: acestea sunt în stilul grec și egiptean – în cazul fațadelor – și de asemenea assyrian sau roman.

Cele patru obeliscuri reprezintă numărul morților îngropați aici, în stâncă, în partea de sus. În centru și puțin mai în spate se vede o mică statuie, care reprezintă, desigur, o divinitate sau un rege. Tot morminte sunt și la nivelul de mai jos, în Triclinium. Majoritatea stâncilor întâlnite pe traseu au goluri săpate de vechii nabateeni, în care erau îngropați conducătorii lor, sau chiar oamenii simplii, fără rang. Mai târziu, acestea au folosite de către beduini drept spații de locuit, temperatura constantă fiind prielnică traiului în toate anotimpurile.

După aprox. 350 m intrăm pe Bab as Siq, sau Poarta Siq–ului (a săgeții), cum mai este cunoscută, în canionul propriu-zis, printr-un spațiu mai îngust decât cel parcurs până acum. Pe partea dreaptă Adel ne atrage atenția asupra unei conducte de apă, acum nefuncțională care, în vremea nabateenilor aducea apă potabilă de la Izvorul lui Moise, pe care l-am văzut și noi la sfârșitul zilei. Apa acestui izvor este foarte bună și, se zice că, are o puritate ridicată. Noi am băut din ea și, într-adevăr, ne-am convins că este așa!

Intrând în defileu drumul se îngustează vizibil, în unele locuri ajungând chiar la 5 m lățime, sau șerpuiește printre blocuri de piatră înalte, după aprecierea mea, de peste 90 m. În lumina dimineții însorite, admirăm un spectacol al stâncilor de nuanțe roz, umbrite sau însorite, a cărui frumusețe este greu de descris în cuvinte! Curburile pereților sunt opera vântului și a precipitațiilor care au modelat roca. Din loc în loc vedem că „răsar”, chiar din piatră, pomișori cu frunze verzi, vegetație care nu știu cum rezistă aici fără apă timp îndelungat. Pe ambele margini ale defileului se mai văd, încă, jos, aproape de baza stâncilor, canale de colectare a apei de ploaie prelinsă de pe versanți, pe care nabateenii le-au săpat, în scopul folosirii apei la irigații. În spatele orașului, spre nord, pământul era fertil și aveau culturi agricole. Apa era (și este) foarte prețioasă, în zonă ploaia vine cam de două ori într-un an. De aceea au săpat aceste canale colectoare care duceau apa în cisterne pentru păstrare.

Ajungem la Stânca purificării, cum ne-o definește Adel, de o formă pătrată, nu prea înaltă (cam 3 m) și protejată cu un gărduleț metalic. Adel ne spune că această stâncă venea în ajutorul celor care ieșeau sau intrau în anticul oraș. Orașul era considerat de ei ca fiind „un loc spiritual curat” și de aceea, când ieșeau din el înconjurau stânca de șapte ori (număr sacru, sau numărul chakrelor energetice ale corpului uman?) în sensul acelor de ceasornic, pentru a rezona cu locurile din afară și pentru a fi ajutați în drumurile lor comerciale, iar la întoarcere se curățau spălându-și trupul și, apoi, înconjurau stânca în sensul invers acelor de ceasornic, pentru a se purifica și a putea intra în oraș.

Nu mai avem mult și ajungem la stânca în care este săpat locul unde se oficiau căsătoriile. Un cuplu tânăr din grupul nostru are ocazia, acum, de-a imortaliza o cerere în căsătorie – cu inelul de logodnă aferent – aici, la Petra. Adel, cu complicitatea Cameliei (a lui @Roth) și a „mirelui”, îi așează pe aceștia și pe „martorii cununiei” – nașii, părinții spirituali ai zilelor noastre – în locurile ce li se cuvin, după vechea cutumă: mirii mai în spate, nașii mai în față și, în calitate de „preot” îi „cunună”. A fost un moment emoționant pentru toți și, la final, Adel le-a spus că ar fi onorat și că i-ar face o mare bucurie dacă l-ar invita și la nunta propriu-zisă, din România, lucru pe care tinerii au promis că-l vor face. Am imortalizat, bine înțeles, și acest moment!

Ne continuăm drumul și Adel ne atrage atenția să nu ne lăsăm păcăliți de ofertanții de brățări late, care cer pe ele doar câțiva dinari, pentru că nu sunt din argint, așa cum pretind ei. După cum ne-a mai spus tot el, în urma negocierilor pentru strămutare, aici au voie să facă comerț numai urmașii beduinilor. În drumul prin canion Adel ne spune să luăm seama și la pavaj, care este original.

Până la Al- Khaznech, sau Tezaur – emblema Petrei – nu mai avem mult de mers. Pe măsură ce înaintăm prin defileul îngust lumina devine mai puternică și, după o muchie de stâncă apare, în lumina ce-o inundă și-o face, parcă, și mai intens colorată – într-un roz-cărămiziu – fațada atât de mediatizată prin fotografii.

Se spune că între ora 9,00 și 10,00 dimineața este cel mai bine să fie văzută și admirată. Noi am ajuns în acest interval orar și, impactul vizual este primul care, parcă, mi-a „izbit” vederea, obișnuită să vadă numai stânci „șlefuite” de natură, observând cât de frumos au săpat fațada stâncii vechii nabateeni! Înainte de-a începe Adel să ne spună câte ceva despre ea, mă întrebam cum au reușit, cu ce instrumente au săpat în rocă, cu ce sisteme de ridicare au ajuns la o înălțime așa de mare. Adel ne spune „povestea” ei și aflăm că aceasta nu a adăpostit nici un tezaur, în pofida numelui cu care este cunoscută și că aici au fost, de fapt, mormintele regale. A fost făcută în primul secol d. Hr și în spatele ei, săpat în stâncă, a fost un mormânt fastuos al regelui Aritas al IV-lea, pe care l-au iubit și respectat. Denumirea de „tezaur” i-a fost dată de beduinii din sec. XVII – XVIII, care s-au instalat în oraș, după ce au vandalizat mormintele, crezând că vor găsi acolo comori îngropate cu mult, mult timp în urmă.

Stilul fațadei este greco-roman, îmbinat cu decorații de inspirație orientală, egipteană și, alături de fațada Mânăstirii – aflată undeva la înălțime, spre nord–vest, este una dintre cele mai elaborate și mai frumoase lucrări ce se află la Petra. Înălțimea are, în partea de sus a frontonului, 40 m, iar lățimea este de 30 m. Despre cota terenului de acum ne spune că este cu șase metri mai ridicată decât cea a pavajului original, datorită aluviunilor, a pietrelor și a stratului mare de nisip adus de acestea, în urma ploilor. Se pare că până prin anii puțin după 2010 se putea intra în „Tezaur”. Noi n-am avut șansa asta, intrarea acum fiind oprită de un parapet construit în fața ei și acoperit cu grilaje de fier, prin care se poate vedea diferența de nivel, între cel vechi și nou. Privind prin ochiurile mari ale grilajului am văzut că, într-adevăr, acolo, mai jos, se află alt un spațiu unde, probabil că erau alte morminte, mai vechi ca cele care se văd acum, la cota terenului.

Ca în orice loc turistic cu rezonanță și aici, în spațiul mai larg ce seamănă cu o piațetă, s-a amenajat un loc unde poți să faci un popas binevenit, consumând răcoritoare sau un ceai cald. Nu lipsesc nici ofertele de suveniruri manufacturate local, dar nici alte obiecte pe care le-am mai văzut în Turcia sau Bulgaria, dar și în alte locuri pe unde am mai fost, în special ibrice din cupru, alamă sau vaze metalice indiene. Șalurile pentru acoperirea capului, tipic iordaniene, se găsesc pe tot traseul de aici spre mai departe. Oferta este mare, chiar și la făcut poze cu soldații care „apără” intrarea, îmbrăcați în costume de epocă și care fac parte din decor. La cererea noastră și a lui Adel, un fotograf de pe platformă ne face o poză de grup pe care, după ce am comandat-o, fiecare poate s-o ridice – la întoarcere – de la magazinul foto al Centrului de turism.

Mă opresc aici, invitându-vă să vedeți și pozele atașate. Pentru continuarea traseului, am să scriu partea a doua a review-ului! Vizionare plăcută!

P. S. Suntem acum în ajunul sărbătorilor de iarnă și urez, atât membrilor AFA cât și staff-ului care conduce site-ul, un Crăciun cu un „Moș” darnic și un An Nou cu sănătate și bucurii!!!

---

VIZUALIZĂRI: 1978 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI