Dar în Australia de Vest ați fost? (2) // „Great Australian Bight” – Nullarbor Plain

TIPĂREȘTE

Pe la 8 seara, începem aterizarea, planând peste o vegetație bogată, în care disting vii întinse.

Pentru a treia oară de când am plecat din București, trebuie să-mi potrivesc ceasul după ora locală; remarc că am revenit la ora Singapore-ului: aici este abia ora 17 – cu trei ore mai puțin decât la Melbourne.

Aeroportul – curat – lună, cu spații foarte largi, pare efectiv pustiu – ici-colo câteva persoane.

Știam de-acasă că la Perth de câteva zile plouă-ntruna și eram îngrijorat cum mă va primi capitala Australiei de Vest; dar ploaia – diluviu tocmai s-a oprit, pretutindeni sunt bălți mari, e călduț și umed.

De cum ies pe ușile aeroportului, mă întâmpină cântecul melodios al unui magpie, care nouă ne plăcea atât de mult... Mai fac literalmente doar câțiva pași și pe deasupra mea trec în zbor razant doi papagali negri - mari cât niște ciori, și un «Galah» gri cu capul roz: începutul e de bun augur!

Recitesc instrucțiunile copiate de pe Internet și identific semnele care-mi indică s-o iau spre stația autobuzului ce urmează să mă ducă – gratuit – la Terminalul 3, cale de vreo 30 de minute. Autobuzul, cu numai doi călători la bord, pornește EXACT la timpul planificat, parcurge un drum sinuos prin suburbiile orașului și ajunge EXACT la timp ca să prindem Shuttle-bus-ul de oraș, numit Connect. Până acum, aici totul merge – ceas!

Contra a 15 AUD, în nici 30 de minute Connect-ul mă lasă vis-a-vis de Akara Hotel. În drum, am văzut o mulțime de «frangipani» alb-crem și roz, înfloriți, iar pe râul Swan – un pelican!

Fac o paranteză: de cum am călcat în Perth, am observat că puținii oamenii cu care am intrat în contact sunt binevoitori și mai ales - glumeți … dacă ar fi să mă iau după șoferii de autobuz…

Cobor în fața YHA Hostel – principalul hostel pentru backpacker-și din oraș, traversez strada și intru în hotelul «meu»: Akara– de fapt, un hostel (n-am aflat ce semnifică numele).

Este o clădire cu trei etaje – pitică, pe lângă blocurile înalte ce-o flanchează - aflată la limita nordică a City-ului (CBD = Central Bussines District), la intersecția străzii Wellington, cu trafic puternic, cu strada Barrack - axa centrală nord-sud a orașului. Hotelul se află la mică distanță de gară, dar și de principalele obiective turistice ale orașului – de aia l-am și ales!

La recepție, mă întâmpină un tinerel, care – spre surpriza mea - îmi pronunță corect numele: Gheorghe! Aflu că e polonez, rezident în Perth, unde se străduiește din greu să se naturalizeze. Se miră, cum de am ajuns pe aceste meleaguri îndepărtate și-mi spune că rareori are ocazia să vadă turiști din Polonia, dară-mi-te din România! Țțțț! Ce mândru sunt!!!

Așa cum am comandat de la Melbourne, primesc o cameră single: № 110 - micuță, simplă, dar curată, iar toaleta de vis-à-vis urmează s-o împart numai cu locatarii camerei duble de alături. Achit camera reținută și plătesc 225 AUD pentru trei nopți; cinstiți - nu mi-au reținut în avans banii de pe cartea de credit, așa cum ar fi făcut alții.

Ies pe balconul hostelului; pe sub podul istoric ce face legătura cu cartierul Northbridge al orașului, văd efectiv trecând trenuri (TransPerth); zgomotul lor nu pare a fi mai supărător decât al traficului de sub fereastra mea: … dar stai să vedem la noapte!

Fac un tur al hostelului (bine întreținut), călcând pe mocheta albastră, curată. Intru și în salonul comun: un televizor mare de perete merge încontinuu pe știri și programe sportive; câțiva obișnuiți ai locului, prăvăliți (sau chiar dormind) pe fotolii și sofale. O bibliotecă bogată, cu multe cărți cartonate și legate: de istorie, de turism, romane «ușoare», dar mai ales cărți cu subiect sportiv, glorificând boxul, tenisul de câmp și cursele auto. Pereții sunt acoperiți cu fotografii vechi, pagini de ziar înrămate – ce mai, totul e atât de asemănător cu atâtea și atâtea hosteluri văzute de noi prin lume!

Recepționerul îmi dă codul de intrare în hostel (azi e 9696) și mă învață cum să intru înainte ca ușile cu arc puternic să se închidă în fața mea: aflându-ne în proximitatea gării, hostelul ia minime măsuri de siguranță împotriva boschetarilor.

Ies din hostel și fac câțiva pași, pentru a mă obișnui cu împrejurimile. Involuntar, remarc asemănarea locației cu cea pe care am avut-o la Wellington - capitala Noii Zeelande, supranumită Windy City.

Centrul orașului Perth

O iau pe Barrack street, ce coboară ușor spre râul Swan; privirea se oprește în Swan Bell Tower - o clopotniță impresionantă, construcție sveltă din beton armat, oțel și sticlă; având 82,5 metri înălțime, este – zice-ce - unul dintre cele mai mari instrumente muzicale din lume. Aflu cu uimire că douăsprezece din cele optsprezece clopote sunt «istorice», provenind de la o biserică din Londra, care le-a donat orașului în 1988, cu ocazia bicentenarului Australiei. Se spune că chiar acestea ar fi clopotele ce au bătut la plecarea Căpitanului James Cook în călătoria sa în care a explorat Australia!

Strada Barăcilor este mărginită de clădiri - unele mai frumoase: … altele - mai mai puțin atrăgătoare:

Ajung doar până la Primăria veche, cu un turn cu ceas:

… și o iau înapoi: ajunge pentru o primă recunoaștere a împrejurimilor…

S-a mai înserat și începe să cam fie răcoare.

Căutând unde aș putea mânca ceva mai consistent la cină, dau de «Hot Star» - un micuț fast food, unde un chinez îmi pregătește pe loc o porție de «chicken bites» și câteva ciuperci panè. Lacom, le înfulec aproape fierbinți: se dovedesc a fi foarte gustoase, deși cam sărate; cost 11,80 AUD.

Ceva mai încolo, dau de un «Woolworths» - supermarket tipic australian, de unde îmi iau chifle și un iaurt mare (mă cam arde pe mațe sărătura…)

Remarc cu uimire un cerșetor, care – din cârpe și cartoane – își încropește un așternut, la ușa unui butic deja închis. Cum se schimbă vremurile: până acum, n-am mai văzut cerșetori în Australia!

Întors «acasă», intru în salonul comun, să-mi mânânc iaurțelul. Tocmai mă așezasem la masa lungă, când un moșulică - scund, chel, smochinit, îmbrăcat cu haine cam din altă epocă (excentric? mai curând sărăcăcios) intră în vorbă (cum de a ghicit că sunt din România?!) Aflu că și el e român – ardelean, după accent - și trăiește aici de peste 31 de ani. Mănâncă, fără pâine, o supă - evident preparată din plic.

Cireașa de pe tort? Ni se alătură un alt moș - lung și slab, tot chelios și tot ardelean, dar parcă mai în putere, căci se laudă că încă mai lucrează (primul e pensionar, și e evident că amândoi nu par a se scălda în bani). Vorbesc între ei o română perfect inteligibilă și se tachinează pe probleme de politică a României, pe care o urmăresc la TV și evident suferă pentru cum merg lucrurile în țară! Locuiesc undeva la mansarda hostelului nostru, își pregătesc mâncarea în bucătăria de aici, duc un trai pe care l-aș numi, elegant - economicos… dar strâng bani și aproape în fiecare an se întorc în România, acolo jucând – probabil – rolul unor unchi ce au făcut avere în Australia… Îmi relatează că români sunt foarte puțini pe-aici și foarte împrăștiați… dar la fel de dezbinați ca oriunde…

Brusc, m-a copleșit un sentiment de duioșie față de cei doi bătrânei singuratici și am considerat nepoliticos să le amintesc, aici, numele…

Înainte de culcare, studiez camera mea «de 2 pe 2», în care dispun doar de un pat (din fericire - nici prea moale, nici prea tare), o masă, un scaun și un cuier de perete. Plus două ventilatoare, din care unul – de tavan, cu trei viteze (probabil că e foarte cald, aici, în toiul verii!)...

Probabil că m-am culcat prea devreme (considerând ora locală), căci organismul meu, de-abia adaptat la ora Melbourne-ului, era deja obosit; așa că dorm prost... de vină fiind și vecinii de-alături, care, în miez de noapte, trântesc ușa de la toaleta ce-o avem în comun după fiecare folosire...

Drept urmare, mă trezesc prea, prea devreme: e de-abia 6! În cămăruța mea, aerul e îmbâcsit; pentru a deschide geamul, glisez în sus fereastra - ghilotină (doar ne aflăm într-o fostă colonie a Angliei!) și las să intre aerul proaspăt, răcoros, al dimineții... însoțit de «glasul roților de tren», pe care nu știu cum de nu l-am sesizat azi-noapte!

Vecinii mei (la chip, par a fi de undeva de prin Asia) au «reușit» azi-noapte să inunde camera de toaletă! Cum-necum, mă dezmorțesc cu un duș fierbinte și îmi fac toaleta de dimineață în condiții mulțumitoare. Înfrigurat, mă îmbrac ceva mai călduros și mă înființez la singurul bar din apropiere, depistat aseară, care - la ora 7.30 - e deja deschis (ca să fim corecți: azi e, totuși, sâmbătă...)

Micul dejun, format din ouă ochiuri cu șuncă, ciuperci și roșii, plus pâine cu unt și două pahare cu lapte, îmi ușurează buzunarul de 20 AUD...

S-a mai încălzit acum: mă echipez cu ceva mai subțire și dau fuga la stația terminus a autobuzului turistic, pe care o găsesc nu prea departe, la Ferry Terminal - chiar lângă Swan Bells Tower, a cărui structură din sticlă și metal se zărește în capătul străzii mele – Barrack Street.

Mă mai informez odată la agenția de turism: tariful pentru un «Triple Tour» pe care urmează să-l parcurg pe parcursul a două zile, câte am la dispoziție, costă într-adevăr 99 AUD! Nu voi face aici apologia autobuzelor de tipul Hop on-Hop off, dar în ultimii 15-20 de ani le-am folosit ori de câte ori am avut ocazia și sunt în general mulțumit de serviciile lor. De regulă, fac mai întâi un tur complet «de orientare», în care mă dumiresc ce anume vreau să văd din toate câte se oferă, iar apoi cobor pe traseu la obiectivele alese și re-urc la bord.

Negăsind o altă soluție viabilă, plătesc, oftând, prețul cerut și, la ora 9.15, sunt primul și singurul pasager care urcă în autobuzul roșu cu «imperială» Perth Explorer. Ocup, mândru, un loc privelegiat - la etaj, unde geamul frontal mă ferește întrucâtva de vântul puternic, și – pornim!

Imediat, șoferul - glumeț - îmi atrage atenția (la cască) să nu mă ridic în picioare în timpul mersului, ca să nu deteriorez ramurile arborilor pe sub care trecem, lovindu-le cu capul... Ha – ha.

Pe traseu, s-au mai urcat și alte persoane, dar pe total am fost mai mult singur: probabil că turiștii s-au speriat de prognoza de ploaie de azi... care, din fericire, nu s-a adeverit. Cei câțiva colegi de călătorie au încercat să mă convingă că ieri a avut loc cea mai puternică ploaie – «EVER»!

City-ul Perth-ului nu este mare (nu se compară cu Melbourne) – are numai doi kilometri lungime (pe direcția est-vest) și lățimea de un kilometru (pe direcția nord-sud). Un tur complet Hop on-Hop off are 11 opriri și durează o oră și 45 minute (cu tot cu opririle agasant de lungi). Necazul este că având numai două autobuze, timpul de așteptare este de o oră - cam mult, pentru un om grăbit!

Ca notă generală, Perth-ul prezintă o îmbinare intimă între clădiri vechi, mai mici sau mai mari, PERFECT restaurate și bine întreținute, cu clădiri moderne, care, împreună, arată FOARTE BINE. Acestea adăpostesc birouri, locuințe și mai ales – spații comerciale. Multe clădiri vechi și-au păstrat doar fațadele originale, viu colorate, în spatele acestora fiind înălțați coloși din beton, metal și sticlă, dintre care nu puțini ascund parcări meșteșugit disimulate, amplasate în plin centru. Desigur, domină stilurile introduse din Anglia, dar remarc și clădiri Art Deco: hoteluri, cinematografe, Biserica Scientifică, etc. Pe lângă arhitectura de epocă, sunt și clădiri sau construcții noi, pe care le pot denumi chiar futuriste. Și parcuri – multe parcuri, scuaruri, petece de verdeață ce chiftesc de viață!

Spicuiesc din clădirile istorice remarcate din mers (interdicția de a mă ridica în picioare m-a oprit de a face poze la tot ce aș fi dorit):

Curtea Supremă, cu parcul adiacent:

Palatul Guvernatorului – o clădire frumoasă și atât de... englezească:

Barracks Arch = tot ce a rămas din clădirile în stil Tudor ale garnizoanei locale, e arcada de intrare, și aceasta - salvată de la demolare (pentru a face loc unei autostrăzi) prin proteste publice.

Catedrala anglicană St. George, cu o sculptură fantezistă în față:(aș vrea să o vizitez)

Din explicațiile servite la cască, aflu că Perth-ul are planuri de viitor ambițioase, mai ales pentru celălalt mal al râului Swan:

- un stadion cu 60.000 locuri care să găzduiască campionatul din 2018;

- un cazinou uriaș (pe lângă deja existentul Crown Casino), înconjurat de un nou cartier rezidențial, dotat și cu blocuri-turn înalte - deși se află în afara limitelor CBD.

Închei primul tur de oraș, remarcând că nu sunt prea multe «highlighturi» musai de văzut în Perth; oricum, mi-am marcat câteva locuri pe care poate am să le vizitez «per pedes apostolorum», mai târziu.

Încep un al doilea tur și cobor la stația Kings Park - în primul rând pentru a vizita Grădina Botanică a Australiei de Vest: sunt (am fost), totuși, inginer silvic și am rămas un mare iubitor de natură...

S-a făcut cald; avalanșa de impresii m-a cam obosit, așa că mă răsfăț cu un cappuccino dublu (4,80AUD), care chiar se cerea...

Ca să nu rătăcesc fără țintă prin «cel mai mare parc orășenesc din lume» (are 4 km patrați - mai mare decât Central Park din New York! ; am sesizat cât e de mare pe când îl parcurgeam cu autobuzul Hop on-Hop off), iau o hartă de la Info Center și mă orientez. Aflu că suntem pe muntele Eliza, acoperit cu vegetație nativă, din care o parte e amenajat ca parc, străbătut de adevărate bulevarde circulate auto, de nenumărate alei și poteci.

Parcul găzduiește cel mai mare (zic ei) număr de monumente comemorative din Australia. Încep prin a vizita Memorialul dedicat tuturor cetățenilor Australiei de Vest, care și-au dat viața, servindu-și Patria (pe toate fronturile din lume), unde arde o flacără veșnic aprinsă întru cinstirea memoriei eroilor neamului:

De aici de sus, de lângă obeliscul de granit, se deschide o vedere largă asupra centrului orașului (CBD) și a zgârie-norilor săi, a terminalului feribotului și Elizabeth Quay, până hăt – departe:

Cenotaful consemnează 11.000 de nume ale celor căzuți în războiul cu “burii” din Africa de Sud, în cele două războaie mondiale, dar și în Coreea, Vietnam, Irak, Afganistan. Și nu numai: există și un monument separat, ridicat în memoria celor uciși de teroriști în Bali, în 2002...

Desigur, nu putea lipsi statuia reginei Victoria, păzită de tunuri folosite în Bătălia de la Waterloo și în Războiul Crimeei...

Am remarcat mai demult faptul că australienii au un deosebit cult al eroilor. Aici, toate aleile din Kings Park sunt mărginite de eucalipți cu flori roșii (sau din specia cu miros de lămâie) - peste 1600 - fiecare având la bază câte o placă cu numele celor căzuți sau dispăruți. Plăcile memoriale sunt îngrijite permanent, iar arborii sunt înlocuiți, când îmbătrânesc. Tot respectul!

Apoi, am pornit la explorarea florei Australiei de Vest. Pentru fiecare dintre regiunile și zonele climatice ale statului au fost alocate suprafețe mari, astfel încât te poți simți realmente acolo. Desigur, nu pot descrie tot ce-am văzut – sunt, totuși, peste 3000 de specii - dar trebuie să spun că a fost incredibil – pentru o țară despre care îndeobște se crede că e aproape un deșert!

În primul rând, deși e miezul verii, și deci sezonul de vârf al «wild flowers» e departe, vedem multe plante înflorite, surpriza fiind Sturt’s Desert Pea – emblema florală a statului Australia de Sud:

Încerc să-mi închipui cum ar arăta o porțiune din inima deșertului australian, acoperită de măzărichea asta cu flori ciudate, roșu-intens, cu câte un ochi mare, negru în mijloc! Desigur, am întâlnit și Kangaroo Paw = «lăbuța de cangur» - mai modesta emblemă a Australiei de Vest:

Grădina botanică este străbătută de trasee «tematice»; eu urmez Boodja Gnarning Walk - aici toți arborii și arbuștii sunt marcați cu plăcuțe explicative, cu trimiteri la cultura aborigenilor și cu precizarea domeniilor de utilizare a florei autohtone (aliment – unealtă – medicină – adăpost) de către aborigenii Nyoongar ce stăpâneau cândva aceste meleaguri.

M-am întâlnit aici cu specii australiene care-mi plac în mod deosebit, printre care și Banksia, cu florile ei melifere, strânse ca într-un cocean de porumb de culoarea mierii:

Este foarte cald; nici nu e de mirare că atâta lume se ascunde aici de soare!

Mulți s-au adunat ca la bâlci în jurul lui Gija Jumulu – un boabab gigantic, care a fost literalmente strămutat aici din regiunea Kimberley. Acest boabab relativ tânăr (cca. 750 de ani), având un diametru de 2,5 m și cântărind peste 37 de tone, se afla pe traseul în construcție al unei autostrăzi și urma să fie tăiat. Populația aborigenă locală din neamul Gija s-a opus și a oferit arborele VIU - aborigenilor Nyoongar din Perth. În iulie 2008, în numai patru zile, arborele a fost extras cu tot cu rădăcini, afumat «de drum bun» de tribul Gija, în cadrul unei ceremonii tradiționale, și urcat pe un trailer de 75 tone. Apoi, a fost transportat - în doar șapte zile - până la Perth (cale de 3.200 km), unde – înainte de a fi plantat - tribul Nyoongar l-a afumat «de bun sosit» și i-a urat viață îndelungată … până la 2.000 de ani!

Deși e așa de cald, verdeața este străbătută ici-colo de glasuri de păsărele: depistez câțiva papagali Galah - roz cu gri, câțiva papagali negri cu dosul aripilor portocaliu, turturele - cam ca pe la noi - și ciori. Disting cântecul inconfundabil al unui magpie... dar nu mai cunosc alte glasuri...

Termin un circuit și o iau pe altul - Lotterywest Federation Walkway; drumul traversează o râpă pe un pod din oțel ruginiu, lung de 222 metri, suspendat la 16 metri înălțime. Pe o porțiune de 52 metri, podul arcuit este construit din oțel și sticlă, încât pare că plutim la înălțimea coronamentului eucalipților din speciile locale Karri, Marri, Tigle și Jarrah, pe care nu le-am mai văzut prin Australia:

Am cam obosit și dau să plec, dar... tocmai am pierdut autobuzul Hop on – Hop off de 14.20, așa că mă întorc în parc și mai parcurg, vitejește, câteva circuite, făcând și ceva poze... dar mi-e imposibil să pot reda tot ceea ce văd cu ochii! Menționez că mă aflu în Australia în acea perioadă a anului în care înfloresc eucalipții - cu flori albe, gălbui, roz și roșii.

Vizionez și o mică galerie de artă aborigenă (cât de mult îi plăcea Iuditei!). Personal, găsesc că exponatele sunt cam prea… «europenizate», iar prețurile... sunt de-adreptul astronomice!

Pe unde am tot umblat astăzi, am observat că pe-aici, jogging-ul e practicat... exclusiv de femei! Mai mult: nici pe terenurile de tenis nu am văzut vreun bărbat! Ce-o fi cu segreția asta? ...

În fine, sosește și autobuzul de 15.20, cu care mă întorc în oraș, fără a mai coborî vreundeva... Deși, mai-mai că îmi venea să vizitez Perth Mint (Monetăria) - cea mai veche din Australia și din lume (?), unde ni se promite că putem vedea cum se toarnă lingourile de aur și se bat monedele aniversare. Dar... costă 16 AUD și nu sunt chiar atât de ahtiat să văd cum se confecționează banii ALTORA...

Mă duc – ață la barul de azi-dimineață, de pe Murray Street Mall, unde – flămând, mănânc o supă de roșii cu macaroane... sub privirile pofticioase ale unui cerșetor rufos, așezat și el, tacticos, la o masă vecină, fără a consuma ceva, dar și fără a fi gonit de nimeni... Oricum, am remarcat că oamenii de pe-aici sunt cu mult mai RELAXAȚI decât cei din Melbourne, pe fața cărora se citește o permanentă preocupare? grijă? frică de prezent? sau de viitor?

În timp ce-mi înfulecam supa, de undeva de pe Mall ajungea la mine vocea intensă a unei soprane, care acoperea toate zgomotele ce umpleau strada animată. Muzica ei m-a impresionat plăcut, așa că am adăugat și eu ceva mărunțiș în cutia de pe trotuar... care nu era deloc goală!

Cu burta plină, mă îndrept spre hostel, privind întrucâtva mai binevoitor în jur: nu pot să nu observ că și aici (ca și la Melbourne) se construiește mult și ambițios.

Taxiurile de aici, vopsite în alb, arată ca cele londomeze, dar în loc de marcă sunt inscripționate: «Compania londoneză de taximetrie» - măi să fie!

Acasă, Iudita detesta ambulanțele care treceau, urlând, pe sub ferestrele noastre; să le fi auzit pe cele de-aici, cu sunetul lor care, pe lângă că e strident, mai e și gâlgâit!

Ajuns în cămăruța mea, mă «împiedic» de borcanul de gem (primit nu mai știu de la cine chiar la plecare), și-l golesc... mmm!..., împreună cu încă o porție generoasă de iaurt.

---

VIZUALIZĂRI: 1199 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI