Parma, Parmegiano, Parmigianino

TIPĂREȘTE

Parma este cunoscută pentru aspectul său medieval, dar a devenit celebră mai mult datorită gastronomiei. Şi nu mâncăciosul care sunt spune asta, ci milioane de gurmanzi care ştiu să aprecieze o brânză Parmigiano Reggiano sau o şunculiță Prosciutto di Parma. Nici n-am început bine review-ul şi trebuie să fac o pauză de alimentare căci papilele gustative îşi cer drepturile.

Am scoborât din trenul de la Bologna cu gândul să admir arhitectura, să vizitez Opera, să inspir marea artă răspandită aici de Correggio şi Parmigianino, în schimb m-am întors cărând suvenirurile culinare achiziționate de Şefa din nişte magazine de profil, după îndelungi căutări şi analize.

Din micuța gară a oraşului ne îndreptăm paşii spre ceea ce este numit Palazzo della Pilotta, dar care mi s-a părut o construcție în stilul brutalistic, atât de apreciat de regimurile totalitare din anii'60-'80 şi nu numai de ele, mai puțin de simplii privitori. Dar nu, acest aşa-zis palat este ridicat pe la sfârşitul sec. al XVI-lea şi este şi mai ciudat că în acea vreme se construiau în general clădiri frumoase, iar în Italia veritabile capodopere. Alcătuit din mai multe corpuri şi curți interioare, ansamblul găzduieşte astăzi Galeria Națională, Teatrul Farnese, Muzeul de arheologie şi Muzeul Bodoniano, dedicat lui Giambattista Bodoni.

Am luat cu Şefa câte un bilet combinat şi ne-am îndreptat paşii mici şi repezi către Teatrul Farnese. Am pătruns într-un splendid amfiteatru, inspirat de teatrele clasice, îmbrăcat în lemn şi stucatură, fără scaune, dar cu stalurile prelucrate îngrijit, cu totul diferit de stadioanele copilăriei mele, care la fel erau cu bănci de lemn. Lemnul maroniu-roşcat şi stucatura vopsită pentru a arăta precum marmura cuprindeau şi logiile şi pereții dinspre scenă, dând o senzație de căldură, de intimitate. Am urcat pe scena largă şi am găsit statuile reprezentând personaje mitologice, care altadată decorau nişele aflate de-a lungul logiilor.

Am continuat cu Galeria Națională unde, din nefericire, am avut o surpriză neplăcută. Din lipsă de personal muzeul era parțial închis, adică plăteai biletul întreg ca să vezi jumătate. Şi când jumătatea pe care o ratai cuprindea "Portretul lui Erasmus din Rotterdam" de Hans Holbein cel Tânăr, "Sclava turcă" de Parmigianino sau "Isus tămăduind orbul" de El Greco, fără să mai amintesc de Da Vinci, Guercino sau Anthony van Dyck, chiar te cuprindea enervarea. Mai ales că nu vin prea des prin Parma. Doar o dată în viață. Ce-i drept am avut plăcerea de a vedea câteva lucrări de Correggio printre care şi "Coborârea de pe cruce", altădată în biserica San Giovanni Evangelista, o delicată icoană, intitulată "Madonna dell'Umilta", lucrată în tempera şi aur de către Beato Angelico şi un triptic executat deasemenea în tempera şi aur de către Paolo Veneziano, acum aproape şapte sute de ani.

Capriciile lui Canaletto (Bernardo Bellotto) m-au lăsat rece, deoarece consider genul ca fiind ceva artificial, mai mult un exercițiu de stil pentru artist, mai interesant am considerat polipticul creat de Agnolo şi Bartolomeo degli Erri, dedicat vieții sfântului Petru. Maiestoasa statuie a Mariei Luisa de Habsburg, o adevărată protectoare a oraşului, dăltuită în marmură de Antonio Canova nu avea cum să treacă neobservată, iar la celălalt pol consider plăcile de teracotă fabricate la un atelier din Pesaro, care mi s-au părut, din punct de vedere artistic, mult sub calitatea celor din Delft sau Gouda.

Părăsim Palazzo della Pilotta şi intrăm pentru o clipă la Teatro Regio di Parma pentru a afla când încep tururile ghidate. Şi tocmai începuse unul, dar în limba italiană, aşa că Şefa s-a oferit să-mi acorde asistență lingvistică, iar în acest scop s-a aşezat în sală la vreo cinci metri de mine. Nici cu urechi de elefant n-aş fi putut să aud ce-mi traducea ea. Alături de noi, de fapt între noi doi, era un grup de doamne din generația mea, cunoscătoare în materie de muzică şi foarte efervescente. Un angajat al operei ne-a dezvăluit povestea teatrului, cu multe referiri la istoria oraşului şi a Italiei. Era un bătrânel simpatic care cunoscuse multe staruri ale muzicii clasice, pe care eu le-am văzut doar pe DVD-uri, şi destul de erudit, căci ne-a raspuns la multe întrebări, şi nu doar din domeniul muzical, sigur şi la obiect. Teatrul a fost construit în stilul neoclasic, la cererea Mariei Luisa, fosta soție a lui Napoleon, aşa cum ni s-a povestit "şi pentru bogați şi pentru săraci, să aibă parte toți de muzică". De-a lungul anilor aici au cântat Maria Callas, Mario Del Monaco, Leo Nucci, José Carreras, iar dintre dirijori amintesc doar pe Riccardo Muti şi Zubin Mehta.

La ieşirea din teatru, la cererea expresă a Şefei am făcut popas la o ceainărie. Spre dezamăgirea mea, doamna care ne servea a acordat întreaga atenție doar ceaiului Şefei, conversând la nesfârşit în jurul unui amărât de ibric cu nişte buruieni lângă el, bietul meu capuccino fiind total ignorat. M-am gândit c-o fi aparținând de vreo asociație feministă, cum sunt la modă acum şi de aceea am lăsat-o pe Şefa să arate că-i şefă şi că plăteşte.

Dupa reconfortanta pauză ne-am îndreptat spre domul din Parma, o catedrală zidită în stilul romanic, nu atât de spectaculoasă ca cea din Ferrara şi nici atât de grandioasă precum cea din Bologna, dar mai veche decât ambele, fiind consacrată acum 900 de ani. Deşi fațada este prevăzută cu trei portale, unde se află uşile, şi trei logii, cu maiestrie lucrate în ordonatul stil romanic, din cauza policromiei materialelor folosite mi-a dat senzația de treabă neterminată, nefinisată. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu interiorul catedralei. În ciuda lipsei unor nume sonore (pentru mine) printre cei care au decorat-o, cu excepția lui Antonio da Correggio, frescele care acoperă zidurile naosului şi altarului cu ilustrări ale Vechiului şi Noului Testament sunt create cu penelul muiat în credință, iar tavanul te face să uiți ce-i umilința şi să priveşti cu stăruință în sus. Trebuie neapărat menționat alambicatul amvon din lemn şi capelele unor familii nobile, împodobite cu tablouri uriaşe şi fresce. Punctul artistic forte al interiorului catedralei din Parma este însă pictura care îmbogățeşte artistic cupola, o veritabilă iluzie optică, o frescă renascentistă realizată de Antonio da Correggio şi dedicată fecioarei Maria.

La câțiva metri de catedrală este baptisteriul, de formă octogonală, amintindu-mi de baptisterele din Ravenna sau Florența. Acoperit cu marmură roz, de Verona, are pe fiecare latură un portal, continuat pe verticală de cinci logii, dintre care ultima, cea superioară este aparentă. Pe trei din laturi sunt intrări, mărginite de arce care se prelungesc cu coloane. La fel ca şi la dom, partea cea mai interesantă este interiorul, unde la zona inferioară sunt fresce cu botezul lui Isus, cu fecioara Maria, cu sfântul Gheorghe omorând balaurul. Pe verticală urmează două rânduri de logii care delimitează alte lucrări reluând imagistic istorii din viața lui Abraham, apoi alte figuri de apostoli şi evanghelişti, pictate cu migală în culori calde.

Intram şi la Muzeul domului, organizat ca peste tot, cu statui care odinioară împodobeau exteriorul domului (arhanghelul Mihail, regele Solomon, regina din Saba), cu un mozaic foarte matematic lucrat, dar departe de ceea ce văzusem la Ravenna, cu ceramică veche. Interesant, dar nu extraordinar.

A urmat o pauză pentru achiziționarea de suveniruri pentru Şefa, adică am pornit pe unde am vrut eu ca să cumpere ce vrea ea. Am ales drumul pe la Santa Maria della Steccata, o biserică având o formă destul de originală şi cu un interior bogat decorat în maniera barocă, la multe fresce fiind printre autori şi tânărul, pe atunci, Parmigianino. Aici este şi cripta familiei Farnese, precum şi cea a Casei de Bourbon-Parma.

Nu pot să mă plang, căci umblând prin oraş am reuşit să-mi fac o părere mult mai cuprinzătoare despre Parma. Doar vizitând obiective reuşeşti să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Aşa că am pornit pe bulevarde mai largi, pe la Palazzo del Governatore, cu statuia lui Garibaldi în față, şi într-un final fericit, în care am ajuns pâna la Torrente Parma, am găsit un magazin alimentar care s-o mulțumească pe Şefa. Imaginea ei cu brațele pline de parmezan şi şuncă şi cu satisfacția datoriei împlinite pe față merita să fie înregistrată în memoria camerei foto.

Având rucsacul plin (mulțumesc cerului că nu mi-a mai dat şi vreo două sacoşe) ne întoarcem pe lângă statuia lui Parmigianino, care spre deosebire de mine căra doar un amărât de şevalet, şi mergând spre est pe strada Domului ajungem la biserica San Giovanni Evangelista. Este vorba de un întreg complex monahal, dar ne-am limitat doar la biserică, ale cărei fresce au fost realizate de maeştri ai aşa-zisei "Şcoli de la Parma", printre care Correggio şi Parmigianino. La cererea Şefei, care a fost încântată de vârful campanilei, am dat ocol mănăstirii încercând să găsim o poartă de acces, alta decât cea din fața bisericii, încercare eşuată.

Obosit şi încărcat precum măgarul care urca provizii spre vf. Omu am mai avut o singură dorință, să văd Camera di San Paolo. Am ocolit, am întrebat şi într-un sfârşit am găsit-o închisă. Adevărul este că nu poți să le ai pe toate, deci direcția gara şi "adio Parma".

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 5503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI