Ziua III – Side – Pamukkale - Side

TIPĂREȘTE

Dimineata...

Muezinul moscheii vecine ia startul inaintea cocosilor!

Cu ochii carpiti, trecem la ritualul de dimineata. Pregatim cafeaua in camera conform stiintei stramosesti. Aci, turcii sunt pe langa subiect! Toata ziua ceai, ceai, ceai... Pentru ei cafeaua este inutila si ca urmare nu pun pret pe ea. Cand comanzi cafea, oamenii nu zic nu dar, ti se va servi un fel de cacao cu lapte, ness-caffe sau alte dracii dar nu cafea! Singurul loc unde poti bea o cafea decenta este la Mall la Starbucks...

O mai lungim pana pe la 9 pentru ca pana atunci nu misca niciun turc pe la bucatarie (he-he! astia traiesc 100 de ani fara probleme!). Luam micul dejun – rosii, castravete, branza, patrunjel, lamaie, miere, ou fiert, patrunjel, lamaie si miere. Langa miere, alta felie de lamaie! Si ca sa ne bucure sufletul, din partea casei – ta-na-na-naaaa - ceai!

Iesim cu masina in D400 – azi eu am tras betisorul scurt! - si luam directia Antalya. Pe masura ce ne apropiam de metropola, tot mai aglomerat dar, acum nu mai eram chiar asa de impresionati. Am intrat si noi in ritmul celorlalti: 100 - 120Km/h (limita 90). Fiatul se simte bine, noi asisderea. Constatam ca Fiat si Renault sunt cele mai des intalnite marci de automobil. Rar nemtesti...

Dupa Aksu, intram in suburbiile Antalyei – circulatia tot mai aglomerata dar soseaua larga, pe trei benzi in multe zone face ca sa nu apara blocaje. Orasul este coplesitor de mare. Remarcam peste tot vegetatia ornamentala bine gandita si foarte bine intretinuta. De altfel peste tot pe unde am fost, cu mult inainte de intrarea in orase, in interior si mult dupa ce iesi, se vede preocuparea edililor pentru spatiile verzi. In plin camp, acolo unde apare cate o intersectie, mediana dintre sensurile de mers se lateste semnificativ iar spatiile aparute astfel sunt umplute cu palmieri, brazi, aranjamente de arbusti sau pur si simplu gazon! O grija la fel de mare este acordata iluminatului...

Indicatoare clare ne conduc pe D650/E87 pe directia Denizli. Rasuflam usurati – partea cea mai complicata a drumului fusese depasita. Mai urmeaza o mare intersectie si ne inscriem pe D330/E87. Soseaua, pe doua benzi pe sens este impecabila. Strabatem o lunga portiune impadurita cu pini (pare impadurita artificial) foarte frumoasa si incepem sa urcam destul de sustinut. Cocoasele inalte ale muntilor marginesc orizontul. Vegetati este tot mai sporadica, aspectul – neimpresionant, ba chiar urat (specific bazinului mediteranean). Constatam ca nici turcilor nu le plac tunelurile preferand sa taie muntii de calcar.

Soseaua revine-n campie – aici intalnim din ce in ce mai putine masini. Strabatem in viteza portiuni plictisitoare, prin sate uitate de lume. Ici-colo cate o fabricuta, cate o firma de vandut unelte agricole, multe mici birturi satesti. Voiam totusi, ca de fiecare data cand intram in inima rurala a oricarei tari, sa intram intr-o mica carciumioara si sa degustam ceva local. Din nou aspectul si mentalitatea pacatoasa ne-a facut sa nu oprim o lunga perioada... Pana la urma, vazand in departare o mica pancarta cu Kebab-Corba-bla-bla, ne-am luat inima-n dinti.

Am patruns intr-o terasa acoperita, unde se aflau cateva mese imbracate cu omniprezenta musama colorata. Doar o masa era ocupata. Aspectul mmm... rural. Si iaca, se deschide o usa de sticla dinspre bar/bucatarie/dormitor/garaj si apare un “nea Ismail” care se-ndreapta c-o fata serioasa catre noi... Tipul, la vreo 60 de ani, cu fata brazdata de riduri, posesor al unei clasice mustati otomane, parea ca acum a lasat coasa si venea si el sa manance ceva. Dar nu. El era patronul! Am dat “ii gunlar”-ul de rigoare, omul a salutat si el si-am inceput “discutia”. El – vorbea o turca curgatoare, placuta, fara cusur! Noi – ne uitam ca trazniti la cat de frumos vorbea, pacat, insa, ca nu pricepeam o boaba. Asa ca am contraatacat in forta: am scos carnetelul si i-am aratat ce scria:yemek istiyoruz! (vrem sa mancam).

Mustata si-a ridicat colturile si fata s-a luminat. Fara a mai pierde inutil vremea cu vorbele, cu-n gest regesc, Nea Ismail a ridicat bratul aratand cu degetul, hotarat, catre … niste poze palite de vreme, in care puteai distinge cu greu niste kebab si ceva care arata a salata.

Mi-am fortat memoria: “Corba var? ” (ciorba este?) - avea! Hop si Lucian cu unicul cuvant in turca pe care l-a invatat in ultimele 3 zile: Ayram? Evident ca ayram aveau. Si nu doar ca aveau ayram dar s-a dovedit a fi cel mai bun din cate am baut pana atunci si de atunci, produs fiind chiar in gospodaria omului! Am mai aratat la plezneala doua dintre pozele incerte si ne-am asezat la masa.

Doua palme au rapait in aer si, prin aceeasi usa au aparut doi copii marisori. Dupa baldac-baldac (ce le-o fi spus el, nea Ismail) copiii au adus tacamuri intr-un cosulet, servetele si o caserola cu felii de paine – moaaama, da' ce buna! Am verificat, discret tacamurile – luna! Mi-am plimbat palma pe musama – luna! Incredibili turcii astia, toata stima!

Ciorba a fost de linte, cred, cu lamaie, cu patrunjel, ok. Pe masa au mai fost niste salate, kebab de miel, cateva chiftele... Ayramul a primit si-un bis. Alcool ioc! Pretul... pomana curata! De rusine am mai pus 10lire.

Sfat: incercati o experienta de acest gen. Nu veti regreta! Si-apoi, la ce-s bune Asigurarile Medicale!?

* * *

Panorama asupra Denizli-ul se desfasura in fata noastra la putina vreme dupa memorabila scena anterioara. Am oprit in parcarea unei carciumi ce avea numele legat de Tepes (hi-hi)... “Sahin Tepesi Restaurant & Cafe”, special pentru a face cateva poze de pe dealul de pe care dominam valea. Cel mai bun loc de fotografiat se afla pe terasa carciumii asa ca, “muscati” in trecut de chelnerii din Occidentul tepos in cazurile de acest fel, am ocupat o masa. Chelnerii au si inceput s-o mobileze cu tacamuri si menu-uri (ah, ce mi-as dori sa fiu servit asa si in tara mea!). N-au schitat niciun gest cand comanda noastra s-a limita la doua ceaiuri si-o cafea... Servirea a fost la fel de amabila.

Denizli... N-am auzit in viata mea de un oras cu numele asta! Si totusi, o ditamai urbea se intindea in fata noastra. N-am putut gasi prea multe informatii despre el doar ca este“ al doilea cel mai mare oras din zona Marii Egee cu cca 550mii locuitori” si ca-i un puternic centru studentesc. Chiar am remarcat o insiruire de cladiri caramizii, masive, sobre, cu multe terenuri de sport ulterior zarind si o pancarda cu Pamukkale Universite (cam asa ceva...).

Soseaua, devenita D585, a taiat cumva marea aglomerare urbana dar n-am avut probleme in ciuda traficului aglomerat. De aici mai aveam cca 36Km de drum pana la Pamukkale. Ultimii 10km n-ai cum sa-i uiti datorita aspectului dat de autoritati acestui drum. Am pus doua poze pentru ca m-as opri cu greu din laude...

* * *

Pamukkale - “Castelul din Bumbac”, Hm, frumos spus!

Si cand ma gandesc ca era cat p-aci sa-i dau cu sutul acestei experiente! Nu pot sa nu aduc in discutie un review care deplangea starea la care au adus interesele comerciale un monument natural si care i-au redus din frumusetea originara... Colegul AFA revenise dupa 20 de ani si era sincer dezamagit. Raspunsul meu (prea) grabit a fost sa-i multumesc ca a scris review-ul pentru ca astfel voi evita zona si voi scuti drum lung... Atat el cat si altii care au fost pe-aici mi-au dat asigurari ca nu trebuie ratat acest obiectiv si ca nu voi fi dezamagit. Au avut perfecta dreptate si tin sa le multumesc (nrs, nicole33, RossoNerro, mihai. panait) ! Asa este, Pamukkale trebuie vazut!

Mi-aduc aminte cum am simtit nevoia de a veni aici: Teleenciclopedia si cateva poze si-o vedere zarite in geamul vitrinei parintilor unui coleg de scoala mai pricopsiti (in vremuri de trista amintire).

Am lasat masina in parcare – 6lire! Si am inceput sa ne rotim privirile ca sa ne orientam. Pregatisem de la Pitesti niste espadrile speciale pentru intrat in apa in zonele cu pietre sau arici de mare. Din poze am vazut ca este posibil sa trecem prin unele zone cu apa... Ha-ha-ha! Cand nu stii, esti penibil rau... ! Incaltarile le aveam in rucsac. Rucsacul in portbagaj. Ne-am lasat unul pe celalat si dupa cateva zeci de metri, cand am realizat, ne-a fost lene sa ne intoarcem... Prosti!

Am ridicat ochii spre albul orbitor al muntelui invesmantat in calcar (ochelarii de soare – obligatorii!). N-a fost nicio problema sa ne orientam: un sir negru de “furnici” taia albul impecabil oblic, urcand de undeva din partea dreapta, spre paduricea ce impodobea coama dealului. Trecem rapid in revista lacul de la poalele dealului, ignoram gastele si bobocii din dotare, trecem pe langa noile piscine si incepem urcusul inscriindu-ne si noi, disciplinati in sirul de “furnici”. La mica distanta dupa ce trecem de casierie, intalnesti un gazon artificial – verde, evident – urmat de un sant transversal, acesta marcand intrarea in lumea calcarului. Dincolo de sant, pe toata latimea drumului de acces, curge apa minerala ce a generat fenomenul. Ne descaltam - gandindu-ne iarasi la ce-or face espadrilele noastre singure, in caldura si intuneric – si pasim cu teama pe calcarul (aici) lucios. Parea foarte alunecos dar, de fapt, acolo unde apa curge continuu, ai o aderenta perfecta. Urmam “poteca” aproximativa si patrundem si noi precum ceilalti “copii” de toate varstele in bazinele cu apa azurie, calduta. Aici, insa te cufunzi intr-un strat subtire de calcar noroios si trebuie sa te straduiesti sa-ti mentii echilibrul. Multi turisti, de toate religiile, de toate culorile, cu precadere asiatici si arabi. Si aici, marea majoritate sunt rusi (de toate culorile si, o spun din nou, din toate religiile). Unii doar in costume de baie, altii, limitati de obiceiuri, imbracati total... Un sant ce pare facut expre' pentru a directiona cursul apei este “infundat” ici-colo de cate cineva care sta in sezut chiar pe mijloc, facand ca suvoiul sa se reverse in lateral, spre vale... Toata lumea spera la efectele benefice ale contactului cu apa minerala fiecare gasindu-si locul pe care-l crede cel mai eficient. Altii se manjesc chiar, cu calcarul noroios precum se face cu sapropelicul pe la noi... Imaginea generala este de bucurie si relaxare, contand prea putin ceea ce face vecinul.

Ne continuam slalomul printre multimea tot mai deasa, fiind nevoiti sa pasim si-n zone unde calcarul dur este incretit si mult mai putin prietenos cu talpile noastre (prea) fine. Deh, se impune si un mic sacrificiu, nu!?

In dreapta noastra, calcarul ce a imbracat piatra, inalta zid impunator, un adevarat amfiteatru orbitor care, combinat cu albastrul cerului creaza un efect feeric. Cativa nori pufosi se baga si ei in poza sporind farmecul. Este destul de cald dar nu molesitor inca...

Din cand in cand mai aruncam cate un ochi si in valea ce se deschide in stanga, spre a ne mai odihni retina in verdele imediat din parc sau cenusiul departat al muntilor.

Trecem de alte cateva bazine (unele goale!) si reusim sa ajungem pe platoul umbrit de o binecuvantata padurice. Aici comerciantii nu prididesc cu storcatoarele de citrice – afacere traznet! Langa, cativa papagali multicolori stau cuminti, fiecare pe suportul sau asteptand ca stapanul sa mai convinga pe cineva sa faca o poza tip “piedica in calea uitarii”... Remarcam ca pe panoul cu cei care au fost convinsi sunt multi ochi oblici!

O lasam pe Vicky sa vorbeasca cu papagalii si tragem o raita spre partea vestica a platoului unde spectacolul calcaros cred ca a inceput mai demult dar astazi, lipsa apei face ca zona sa nu mai aibe acelasi farmec. Bazine sunt cu duiumul, dar seci si sunt lasate cam in paragina. Nu este mizerie si nu am vazut deseuri dar nici nu se vede vreun efort pentru a reface atractiva si aceasta parte. Dovada ca zona este inca intretinuta sunt tufele de leandri atent ingrijite, iarba tunsa si copacii toaletati. Dam ocol unor ruine si ne indreptam spre o cladire cu aspect de autogara (!!). Deslusim: “ Antique Pool” … Ei, da! In sfarsit intram in zona kitch-ului – ha-ha! Intram pe sub o arcada si iesim intr-o curte mare unde, zic ei, ar fi fost “baile antice” - probabil. Eu am vazut insa ceva ce as numi un santier arheologic unde cuiva i-a venit idea de a-l umple cu apa si apoi sa mai planteze ceva coloane sfaramate. Si ar mai fi un aspect – ca sa fiu carcotas pana la capat – era pur si simplu periculos sa te balacesti printre pietroaiele alea... Si totusi turistul plateste si pentru a face o astfel de baie... ! Si nu era chiar “ieftin”.

Ceva mai incolo, alt loc de aruncat cu bani. De data asta cu monede... Reteta clasica: un podet si o cavitate cu apa, la care se adauga cateva monede lucitoare, starnesc dorinte nestapanite ale oamenilor de a nu se lasa mai prejos decat precedesorii si de a completa fundul apei cu ceva metal... Nu pot sa-mi explic treaba asta.

Lasam strandul antic si intoarcem privirile spre panorama mult mai spectaculoasa oferita de ruinele amfiteatrului Hierapolis-ului. Ne-am facut un calcul practic, luand in considerare distanta, caldura ce se intetise, probabilitatea foarte ridicata ca norii negri ce se apropiau din sud-vest sa-si verse continutul curand si drumul pe care-l aveam de parcurs ca sa ne intoarcem in Side, si am decis sa renuntam la vizitarea mai in amanunt a ruinelor. Dealtfel tot dealul este impanzit cu multe relicve antice ale Hierapolisului si-ar fi multe de vazut de catre pasionatii de istorie dar intr-un timp de cateva ore bune.

O scurta concluzie: Pamukkale este unul dintre obiectivele turistice pe care le-am vizitat cu o placere deosebita. A meritat tot efortul!

Si o nota! N-am vrut – intentionat - sa repet si eu cum si in ce conditii a aparut minunea asta de la Pamukkale. Au facut-o foarte bine alti colegi in review-uri anterioare.

* * *

Am ales pentru intoarcere o alta varianta ca sa ne consolidam impresiile despre zona, prin Dinar – Keciborlu-Burdur- Antalya... Am strabatut aceleasi sosele impecabile trecand pe langa lacuri, holde intinse, am urcat si coborat muntii – drum lung dar placut cu toate ca am avut parte si de cateva reprize de ploaie torentiala. N-am vazut niciun accident! Ici colo radare (anuntate din timp, cum am mai spus), cateodata amplasamente ale Jandarmeriei (aici erau ceva restrictii de viteza si cateva popice te obligau sa te repliezi pe prima banda) dar nimic care ar putea constitui o problema.

Intrarea in Antalya a fost prefatata de o suprafata imensa pe care se aflau sute de sere. Dealtfel, de-a lungul intregului drum am intersectat/depasit camioane incarcate cu legume, in special rosii. Multe erau incarcate excesiv astfel ca in curbe se puteau vedea gramezi de rosii pierdute...

Am ajuns “acasa” odata cu caderea serii... Berile achizitionate ieri ne asteptau nerabdatoare si reci! Maine relache!

---

VIZUALIZĂRI: 5705 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI