Papokkale - Aventuri la Pamukkale

TIPĂREȘTE

In urma cu 7 ani, cand ajungeam pentru prima oara in Turcia - Kusadasi, habar nu aveam despre ceea ce vreau de la o vacanta sau care ar fi profilul meu turistic – nu ca acum as sti, dar lucrez la asta :D. Auzisem multe, citisem la greu si vazusem o galagie de poze de la Pamukkale, dar am considerat prea mare pretul cerut atunci pentru o excursie si am zis pas – mare prostie, recunosc. Dar cum am considerat ca deja aveam o datorie, ajunsi din nou pe plaiuri turcesti, antaliene de data asta, am tinut neaparat sa mergem sa vedem si noi minunatile naturale si situl antic Hierapolis – normal, ca atunci cand fusesi mai aproape nu te dusesi sa le vezi, acum ia si bantuie 300 de kilometri pe sens ca sa le vezi…

Avand in cap sa facem aceasta vizita orice ar fi, am trecut peste ghinionul colegei @Diana2015 care a prins robinetul oprit se pare –cand am vazut pe Facebook pozele postate de ea si locul aratand destul de dezolant, mai ca ma batea un gand sa renunt. Dar am zis ca io-s bulanos din fire (doar intr-ale plimbarilor, dar e bine si nu ma plang :D) si trebuie sa fie ceva frumos acolo, asa ca am inceput sa caut pe net excursii cu plecare din Belek, sa-mi fac o idee despre preturi si ce-am gasit prima oara iar ma dadea nitel inapoi… 105 euro de persoana - Hais, cam scump bumbacul asa, ca pe la noi tricourile is mai ieftine si-s tot turcesti, ce naiba. In sfarsit, tot frecandu-l pe fratele google gasesc si preturi mai omenesti, pe la jumatea celui de mai inainte, dar la niste pseudoagentii obscure, ca n-avusei incredere sa le dau banii. Asta e, vedem in hotel ce-o fi si cat o costa, iar daca tot nu ni se pare ok, dam o fuga pana in centru in Belek si-om gasi noi o agentie de la care sa luam – cam cu ideile astea plecam de acasa.

Cum in hotel toata lumea avea prostitor (a se citi reprezentant turistic), mai putin noi, hai sa il intreb pe un nene de statea toata ziua la un birou in lobby si incerca sa vanda tot felul de plimbari – o mica paranteza: “incerca sa vanda” e un fel de a spune, ca el rupea netul in doua si nu ridica ochii din laptop decat daca ii dadeai o palma peste ceafa sau daca facea pe el. Si-l suprind pe nenea asta cu intrebarea despre Pamukkale in engleza iar el, foarte serviabil fiind, dupa ce ma invita sa iau loc, incepe si-mi explica facand febra la maini ca se poate face excursia si-mi scrie pe un biletel o data si o suma: 12.06, 220E =)) Bah, ejti nebun? Pai tu nu esti in stare sa legi cuvinte in engleza si sa-mi explici ce contine plimbarea si vrei o poala de bani? L-am injurat cu zambetul pe buze si-am hotarat ca nu e cazul sa stam la piscine, ca ne bate soarele in cap si dauneaza… mai bine ne bate soarele-n cap prin centrul Belek’ului, babanaind dupa fo’ agentie de turism.

Asa ca hai la poarta resortului, ca auziram noi ca trece nushce otobuz pe acolo. Soare ca la balamuc, vreo 4 taxiuri la umbra… Belek? – Six iuro! Five? –Ok! Si lasati de nenea soferul fix unde avea el manevra, in fata unui magazin de haine aproape toate fake, trage un turc de noi pana intram inauntru si culmea, chiar imi placu un tricou si-o pereche de pantaloni… De aici incepe circul cunoscut: Ma frend from Romania, gud dicount for iu, io cu “How much” el cu “Price no problem, gift” si-i pune o bratara Pufosheniei, io dau tricoul jos, el ii mai pune o bratara Pufoseniei, de data asta la picior, mare circ! Io dau sa plec el se pune in fata mea sa nu pot trece, si da-i si negociaza pana dadeam in clocot, ca voia doar 65 de euro pe toale… io 35, el 55, io 35 el 45, io 35 el 40, io 35 el… We are both mans, what are we talking about? apoi da cu pumnul intr-un manechin si iese injurand din magazin =)) Am reusit sa scot din minti un vanzator turc, ba mai mult: sa-i iau doua bratari si sa nu cumpar nimic. :)

Hai ca o luai pe aratura, ca nu dupa toale venisem, ci cautam o agentie de turism. Misto centrul Belek’ului, numai magazine si toti te striga pe strada (era si aproape pustiu), soarele ne batea in cap si agentii ioc… Simteam ca o iau razna, deja nu-i mai suportam, voiam doar o agentie de turism si o nenorocita de excursie! :) Cand chiar credeam ca n-o sa gasim nimic, zareste Pufosenia o imobiliara ce facea si turism si intram sa intrebam… un tinerel zise ca se poate, ca e vreo 50-60 de euro, da 3 telefoane si tot nu ne convinge – macar vorbea bine engleza. Asa ca-l lasam pe tinerel sa vanda proprietati, poate acolo se pricepe mai bine si peste nici 50 de metri, surpriza: agentie de turism!!! Wooow, deci exista. Si ne pune un nene poze, filmulete, io-i ziceam ca vreau doar Pamukkale, el voia sa-mi dea si concert Maroon 5, io Pamukkale, el rafting… ca sa aflu ca era o agentie noua, deschisa de nici macar o luna – normal, revanzatori ai altora mai mari de prin alte locatii. Si-atunci am zis ca daca nu iau nici de la asta, haralacu’ Pamukkale! Si i-am dat avans 50 de euro, am facut schimb de telefoane (dupa ce ala la receptie imi ceru mana, asta imi cere numarul de telefon… ce-aveti fratilor??? ) cica sa ne anunte pe wasssap ore de preluare si gata, aveam excursia luata, plecare peste vreo 2 zile. 59 de euro de persoana, intrarea la Pamukkale/Hierapolis si pranzul incluse. Yuppyyyy!

Sambata dimineata, ora 5, in fata intrarii in resort, doi nebuni intr-o pustietate si-o liniste totala asteptau un autocar sa-i ia si pe ei. Abia se lumina de ziua, nimic pe strada, pana cand linistea este deranjata de zgomotul unui motor puternic al unui Hyunday albastru cu aproape 4 locuri si cu un tataita la volan, oprind in fata noastra si strigand: Pamukkale tour? Get in! Sa mor io! Sa ma urc in chichineata asa te masina cu tataie sau sa ma intorc la somn? Hai sa urc, ca ne duce doar putin mai incolo, pana ne preia “ala mare. ” Urcam in masina, porneste tataita si am timp sa il observ mai bine: un fel de Nicu Covaci la 45 de kile si cu o mana bandajata. Si dupa ce-l observ mai bine pe tataie, observ si varsta taraboantei in care ne urcasem, se pregatea de tortul cu treisutemii lumanari. Hai ca o rezista, doar nu mergem mult, desi asta schimba vitezele ca dreaq si caraie cam tare. Dar unde naiba suntem, ca am trecut de Belek si asta o lua pe campii, nu e nici macar dumul de Antalya pe care veniram la hotel… Si tataie conducea, noi ne intrebam pe unde dreaq om fi, el mai vorbea la telefon, cu noi nicio vorba. Hmm, sigur fu bine ca ne urcaram la asta? Mai e si cu mana bandajata, ce-o fi facut? Dar uite un hotel, parca-l stiu. Da, e Mardanu’. Si uite-l si pe asta, e Venezia Pallace. Uite si Titanicul, Delfinii, si Concordul… frateeee, stiu unde suntem: in Lara!!! Tataie conducea, mai vorbea la telefon, noi cu ochii pe indicatoare, ca aflasem unde suntem doar. :) Intraram in Antalya si ne lasa langa al mai noi stadion al lor si-un microbuz. Imi cere chitanta si restul de bani (68 de euro si ai si incercat sa-mi dea rest la 70) si ne preda unui ghid ce ne invita in microbuz.

Microbuzul misto, destul de nou si destul de liber, toti dormeau, asa ca ghidush s-a bagat in seama cu noi si era chiar simpatic – turc de origine, lucra ca ghid de multi ani si avea povestile la el. Aveam sa ne dam seama mai tarziu ca eram 10 turisti (plus ghidush, plus sofer). Excursia era organizata de firma Ginza Travel si ei aveau sa se ocupe de noi pana seara, cand ne prelua din nou tataita. La un moment dat, Ibrahim – adica ghidus i-a trezit pe toti cu microfonul lui, prezentandu-ne programul excursiei: incepem cu o pauza pe la jumatea drumului, apoi doua opriri obligatorii la niste magazine cu ceva bumbacuri si la o fabrica de piele, apoi 3 ore libere la Pamukkale, pranzul, inca o oprire la jumatea drumului si seara suntem acasa. Ni s-au spus foarte multe pe drum, informatii utile dar si povesti sau legende, ba chiar ni s-a cerut scuze pentru opririle obligatorii dar cica sunt sub contract – iar cand nu povestea la microfon, ghidus crea o conversatie placuta cu noi, stand fix in spatele lui, in primul rand. Drumul a fost foarte ok, aerul conditionat facea fata cu brio si chiar si peisajul a fost interesant – sa pleci de la nivelul zero al marii si sa ajungi la 1480 de metri altitudine in doar o ora si ceva…

Prima oprire, popasul de la jumatatea drumului dintre Antalya si Pamukkale, a fost la o “bomba”, un restaurant destul de insalubru si de ciudatel, unde puteai sa si mananci daca aveai curaj, contra a 5 euro. Soferul a mancat, deci poate nu era chiar asa naspa – io mai bine muream de foame; oricum, cafeaua a fost buna si contra a 2 euro. Buna ca si oprire, pentru o pauza de 2 tigari si mers la buda poti sa supravietuiesti – daca supravietuiesti budei… :P

Ne-am continuat drumul in povestile lui ghidush pana la Denizli si la a doua oprire, ceva magazin de desfacere al unei fabrici de bumbac, fiind atentionati din timp de preturile mari afisate pe acolo si sfatuiti, daca vrem ceva, sa negociem. Aici erau oprite multe autocare mari, deci faza cu contractul sta in picioare. N-a fost cazul sa vrem decat la buda, ca la ce preturi aveau… o mizerie de tricou sau o bluza nu era mai jos de 60 de euro, urcand pana la cateva sute alea ce aratau mai purtabile. Macar era un mic chiosc afara de unde puteai sa iti iei cate ceva – neavand bere, ce naiba era sa-mi iau io? :D

Dar ca sa ajungem si la Pamukkale, mai aveam de trecut si testul pielii, adica si ultimul popas, de la o ”fabrica de piele” unde n-am mai avut bulanul sa fie multi opriti, ca eram singurii 10 nebuni de prin campul ala. Si ne bagara doi nene intr-o sala, ne servira cu ceai si… mare prezentare de moda cu produsele lor, cu podium de prezentare, cu muzica pe fundal, ce mai… Si dupa prezentare ne baga prin niste hale imense pline cu toti dracii facuti din piele, ca nu stiai pe unde sa te uiti. E clar ca si aici tabara pe tine cu “ia si probeaza”, “good price” si alte chestii. Sa-mi trag palme, pai io-l facui pe ala sa bata manechinul acu fo 2-3 zile si sa-si blesteme zilele, astia ce mai vor de la mine? Oricum, aveau astia niste haine de piele de ramaneai masca si cred ca unele nu erau chiar scumpe – cel putin asa cred, ca habar nu am preturile, nepurtand asa ceva niciodata. Chiar voiam sa-i iau Pufosheniei o haina care la prima strigare era 200-250 de euro, dar n-am inceput “tiganeala” pentru ca nu era convinsa ca o vrea. Fata de magazinul de bumbacuri, pe la astia pe la fabrica nu m-ar deranja daca as mai ajunge vreodata – macar ar insemna ca-s iar in Turcia :)

Normal ca toti asteptam sa ajungem si la obiectivul excursiei, la celebrele travertine de la Pamukkale, cetatea Hierapolis sau piscina Cleopatrei, Asa ca in cele 5-10 minute cat am facut pe drum pana la poarta din sud, Ibrahim ne-a tot explicat ca avem 3 ore si 20 de minute timp liber, urmand sa ne revedem la microbuz la ora 14. Dar simpatic cum era, ne-a tot explicat si posibilitati de impartire a acestui timp, in functie de dorintele fiecaruia – baie (piscina Cleopartei), istorie (Hierapolis) sau ambele combinate (baie la terasele de calcar si vizita prin cetatea antica) – toate 3 in 3 ore si ceva insemna maraton, nu vizita. Ajunsi la intrarea in complex, ghidush ne-a impartit la fiecare biletele de intrare si ne-a urmat, continuand a ne povesti despre ceea ce vedeam, pana la Piscina Cleopatrei unde, dupa ce ne-a facut un tur de 15 minute si ne-a mai povestit j’de vrajeli, ne-a anuntat ca ne paraseste pana la revederea de la microbuz. Sa mor io, astia se bat cu grecii la inventat legende si povesti. Pe la aia faci baie la Xigia Beach si intineresti cu 5 ani, la astia e si mai si: te scalzi pe unde n-a calcat niciodata “cleosparta” si dupa ce ca intineresti, iesi si mai frumos de acolo – noroc ca la noi doi nu e nevoie de niciuna, ca altfel trebuia sa ne inmuiem nitel pe aici. Locul arata misto, ca o oaza in desert. Iar faptul ca are restaurant, bar si toaleta ii creste valoarea – dar i-o scade faptul ca nu au decat bere la 0.33cl. Aici grupul s-a spart, fiecare facand ce l-a taiat capul, portofelul, burta sau picioarele :D Interesant de pozat, vegetatie stiva, multa umbra… dar pe o caldura de 35 de grade n-as fi facut niciodata baie intr-o apa care avea tot 35, ca nu mi-am dorit niciodata sa transpir in apa. Cleopatrooo, daca ai trecut vreodata pe aici, scuze. Dar sper macar ca ai trecut iarna, sa te incalzesti – altfel nu puteai sa faci decat o supa, iar daca aveai eunicii in apa, era si fara oua =))

Asa ca dupa ce am baut o minibere, noi am sarit peste poza cu imensul si celebrul cocos al Denizli-ului si ne-am indreptat spre obiectivul nostru principal, ala de m-a facut sa va tot plictisesc pana acum: Terasele de calcar Pamukkale. Aici cuvintele mele sunt prea mici pentru a descrie tot ce am vazut si senzatia pe care am avut-o plimbandu-ne vreo ora jumate de acolo – cu siguranta, pozele o vor face mult mai bine. Desi se stie ca traseul este unul delimitat si ca n-ai voie sa intri incaltat, erau destui melteni (mai multe meltenoaice) care se faceau ca ploua si ar fi intrat si cu bocancii, peste tot, pentru o poza cu bot tuguiat – din fericire, erau ceva observatori / paznici care le fluierau, si nu a admiratie, ba din contra… Sa revenim la lucrurile frumoase! La intrarea pe traseul delimitat, parca era expozitie de incaltari, toate la liber – noi am avut rucsac si le-am carat dupa noi (a trebuit sa mai beau din berile din el, sa-l mai usurez, dar m-am descurcat :D). Aici mi-am adus aminte de morcovelul cu robinetul oprit gasit de colega noastra, dar oricum nu mai aveam ce face. Asa ca am inceput sa coboram si sa ne bucuram ca in primele terase de sus era apa, ba chiar si calda si totul arata intr-un mare fel – dar incearca sa faci o poza cu terasele, ca ti-ar fi reusit ceva gen “poza la metrou Unirii, seara la ora 18, dar pe fond alb-turcoaz”. Si-am inceput sa coboram atenti sa nu ne rupem gladiolele, pentru ca in unele locuri aluneca mai ceva ca un sapun uns cu sapun si ceva ulei de masline, de floare, de motor si de bebelus. Si dupa nici 50 de metri, asa misto se rarefie lumea si iaca-ta ce de terase si picinute naturale pline de apa si absolut superbe, ia uite ce pereti albi si perfecti, cum se scurge apa pe ei, ia uite… 3 moldovence ce-si lungesc botul si se curbeaza pentru o poza. Cu cat coboram, deja moldovencele se transformau in chinezoi, apoi unul ce-si credea prietena zana, inca vreo 2 indieni si gataaaa… cateva terase unde eram doar noi (pentru cateva secunde, ce credeati?), unde puteai sa stai sa-ti tragi putin sufletul, sa faci si tu cateva poze mai acatarii si sa te bucuri cu adevarat de un loc unic. Ne-am bucurat de tot ce vedeam, am mangaiat peretii aia perfecti, ne-am pozat laboantele in apa ce se scurgea din terase, am ras de toti taranoii si de toate pseudodivele ce stateau la poza mai prost decat cucosul ala de sus… pur si simplu nu ne venea sa ne intoarcem, la ceea ce ce vedeam. Norocul nostru ca pe urcare si pe caldura aia o luaram mai catinel si-am putut sa ne bucuram mult de toata minunatia alba si turcoaz din jurul nostru. Stiti ca io nu prea folosesc cuvinte mari, dar cee am vazut acolo a fost DE VIS! Desi aglomerat in unele zone, sa te simti din nou copil si sa te bucuri de fiecare clipa petrecuta intr-un peisaj unic in lume, sa uiti ca te topesti de cald si ca ai bea o bere cu riscul de-a plati-o… Vorba Pufoseniei: “As sta aici sa privesc, pana la noapte si nu m-as plictisi! ” Am stat aproape o ora si jumate pe terase si am iesit pe unde intrasem, razand de cei care se propteau la primele 2 piscine sa-si faca poze, desi erau inca 200 de insi ce faceau acelasi lucru – faza tare e ca nu poti vedea ce e mai jos decat coborand si toti se propteau in aglomeratia de la inceput. Idiotilor, mai jos e pustiu si voi va calcati in picioare aici. Si mai sunt si vreo 3 zane si ceva flacai efeminizati… Dar mai bine stati voi aici, ca sa stea si altii linistiti mai jos. Dupa iesirea de pe terase, am mers sa le pozam si de sus, dintr-un loc amenajat si-am avut aceeasi surpriza… frateeee, apa peste tot! Nu ma injurati, mai ales tu, Diano!!! :D Privelistea de sus e si mai “haoleoo”, mai ales ca se vede doar o portiune ce nu face parte din traseul de vizitare.

Facusem de la inceput in calcul aproximativ al timpului, pentru ca voiam sa vedem si o mica parte din Hierapolis, iar eu tineam neaparat sa vad teatrul antic aflat uite-colea, pe deal. Pai nu te saturasi mah de soare, cand dasusi de ceva copaci iar o iei la fuga prin camp, sa te bronzezi ca tractoristu’? Asa ca dupa 15 minute de urcare, multe injuraturi si consumat toata berea ramasa prin rucsac, ajungem si la ceea ce unii erau in stare sa construiasca acum 2000 de ani – un teatru mai mare decat stadioanele noaste, desi e doar pe semicerc. Daca in urma cu 7 ani am ramas impresionat de amfiteatrul de la Efes, pot sa spun ca nu mi-a parut rau ca am urcat dealul sa il vad si pe acesta, desi e pe jumatea celui din Efes – iar cateva minute de pauza sus la amfiteatru, citind toate explicatiile de acolo si imaginandu-ti cam ce se intampla acolo “inainte de era noastra” au fost poate cel mai frumos final de plimbare.

Moaaa, sa ajungem mai repede la poarta, ca vazui io la sosire ca au Efes d-ala la botelcuta rotunda si au si magneti Am coborat si am iesit, total suprinzator: plini de energie – va dati seama ce era daca mai faceam baie si in piscina lu’ fata aia?

Tigari x 3 pachete – 14 euro, magnet – 2 euro, brichete x 2 – 2 euro, inghetata pus show cu uite-nu e inghetata – 2 euro, 2 x Efes – 10 euro… Mai mancam si noi ceva azi?

Ghidush ne-a adunat pe toti la ora 14 la microbuz si dupa 5 minute eram in curtea destul de frumoasa a unei vile, langa o piscina – din pacate, nu am rtinut numele dar nici nu era ceva wow. Aici erau din nou multe autocare oprite, am fost invitati in interior (aveam masa rezervata) si ia si mananca: masa tip bufet, destul de “subtire” dar bagai totusi ceva la cat ti-era de foame, bauturile se plateau extra – iar bere la 330ml. Bah, tu zi mersi ca gasisi apa pe terase, faci figuri la bere acum? De doua saptamani te rogi sa fie bine la Pamukkale, dar de bere nu zisesi nimic. Asa ca mucles!

Dupa ce-am papat ne-am continuat traseul catre casa, cu aceeasi oprire la bomba la care oprisem si dimineata, apoi direct pana in Antalya. Cum pe drum toata lumea dormea in afara de noi, am avut parte de un spumos dialog cu Ibrahim, presarat cu povestile lui.

Ajunsi in Antalya, ghidush a coborat din microbuz odata cu noi si ne-a tinut de vorba pana cand a ajuns sa ne preia tataitza, pe care Ibrahim il trezise din somn cu 10 minute inainte – desi trebuia sa ne astepte de juma’ de ora. Dar macar a recunoscut ca a inventat oprirea de la intrare in Antaya, pentru a avea timp mosu’ sa se spele pe ochi si sa ajunga dupa noi.

Pe drum, tataitza a fost la fel de vorbaret ca si dimineata… ioc. Uite Miracle, uite Delfinii, uite Titanicu’ si Mardanu’… Acu’ stim drumu’ si nu mai avem morcovei.

VACANTE PERFECTE!!!

---

VIZUALIZĂRI: 5245 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI