Hierapolis – A fost odată ca niciodată...

TIPĂREȘTE

Hierapolis – A fost odată ca niciodată..., astăzi, doar nişte ruine lângă Pamukkale

1. Măreţie şi decădere

A fost odată ca niciodată, cândva, demult, tare demult, cu mult înaintea naşterii Mântuitorului, într-o vreme când războaiele se purtau cu calul, sabia şi suliţa. Aşadar, a existat un spaţiu bizar situat în vestul Turciei, la circa 200 km est de Efes (Kuşadası), în imediata vecinătate a pârâului Lycus (în prezent, Aksu Cayı), la vărsarea acestuia în râul Menderes Nehri. Spaţiul acesta se afla de-a lungul unei văi frumoase şi mândră-n toate cele, căci pământurile sale erau roditoare, păşunile, îndestulătoare, străbătute de ape limpezi şi prevăzute cu izvoare tămăduitoare, oameni erau primitori şi îndestulaţi, buni la suflet, harnici şi întreprinzători, de-ai fi spus că însuşi Dumnezeu a ales locul acela pentru a-şi pregăti coborârea pe pământ. Iar dacă au văzut ei că au suficient cât să trăiască în linişte şi pace, chiar le mai şi prisoseşte, poate şi pentru a-şi feri prosperitatea de vecinii (că vorba înţeleptului de pretudindeni şi din toate timpurile: „Vecinul de lângă casă, niciodată nu te lasă! ”), locuitorii din acest ţinut au ridicat trei cetăţi splendide: Laodiceea, Colose şi Hierapolis. Şi le-au ridicat pe dealuri, aşa cum se cade pentru orice cetate mai de seamă, bine fortificate, pentru a fi astfel cât mai ferite de poftele cotropitorilor. Cetăţile erau dispuse astfel: Laodiceea şi Hierapolis, de o parte şi de cealaltă a pârâului Lycus, cam la şase mile terestre (circa 10 km) de acesta, iar Colose, la câţiva kilometri în amonte, de aceeaşi parte cu Laodiceea... De ce era spaţiul, bizar? Pentru că întâmplările pe care vi le voi povesti sunt stranii şi arată cât de efemeră poate fi uneori viaţa, indiferent câte măsuri de precauţie ai adopta pentru a o proteja. Iar în vremurile acelea, nu banul era precumpănitor, ci forţa numerică, cruzimea oamenilor şi puterea lor fizică...

Ca să înţelegeţi mai bine pe unde se situau cetăţile acestea care, cu timpul, au devenit oraşe înfloritoare, am să precizez că Laodiceea este Laodikeia de astăzi şi este situată lângă localitatea Goncali, Colose este Kolossai, o ruină îngropată undeva, pe un deal, la vreo 5 km de localitatea Honaz, descoperită în 1835 (de către William John Hamilton, un geolog englez), dar care a fost lăsată în părăsire şi aşteaptă să se înceapă săpături arheologice de anvergură, iar Hierapolis se află lângă localitatea Pamukkale. Numai cea din urmă este vizitată astăzi de numeroşi turişti şi nu pentru a întrezării printre ruine grandoarea de altădată, ci pentru a se îmbăia într-o piscină despre care se spune că are proprietăţi miraculoase. Pentru a le localiza mai uşor pe hartă, vă recomand să căutaţi lângă oraşul Denizli, undeva, la nord şi est de acesta... Poate că n-ar strica să vă procuraţi o hartă intitulată „TURKISH COASTS”, de la Editura Niculescu. (E pe undeva, prin Bucureşti, pe la Regie! Şi merită să investiţi în această hartă, mai ales dacă vă place să călătoriţi prin Anatolia cu maşina personală)...

La începuturi, ocupaţia de bază a locuitorilor din acel spaţiu era creşterea ovinelor şi prelucrarea produselor rezultate (lapte, lână, etc.) care, cu timpul, s-a diversificat, zona devenind treptat de o mare importanţă economică. Evident că astăzi, când populaţia globului are 7 mld locuitori, lucrul acesta pare incredibil, dar pe vremea aceea, creşterea oilor era de mare însemnătate. Şi, cu timpul, zona a devenit un spaţiu înfloritor, cunoscut îndeosebi pentru prelucrarea lânii, comercializarea de obiecte şi îmbrăcăminte din această materie primă, precum şi datorită vopselurilor diverse. (Se mai comercializa un praf galben, cu proprietăţi curative pentru bolile de ochi, dar s-a pierdut reţeta de fabricaţie, ori nu mai au rocile aceeaşi compoziţie tămăduitoare). Aşadar, oraşele susmenţionate au ajuns puternice centre financiare şi, mai mult, ceea ce este important şi chiar actual, Hierapolis atrăgea nenumăraţi oameni cu apele sale termale, ce păreau să aibă capacităţi binefăcătoare. Oricum, macedonenii, apoi, romanii şi bizantinii, care au cucerit aceste oraşe de-a lungul timpului şi le-au stăpânit, nu le-au distrus, ci le-au protejat, lăsându-le să prospere, acest lucru aducându-le însemnate profituri. Şi poate că lucrurile ar fi mers aşa, tot înainte, spre culmi de civilizaţie şi bunăstare, dacă Dumnezeu n-ar fi decis altceva. (În fine, nu vreau să înţelegeţi de aici că aş avea mintea dusă cu sorcova şi că ţin neapărat să-mi etalez credinţa, amintind de Dumnezeu, dar aşa susţin slujitorii bisericii, în documentele lor oficiale. Şi nu mă refer la BOR!). În prealabil, locuitorii au fost avertizaţi să nu mai umble „goi” şi să-şi cumpere haine albe de la El. (Adică, de la Dumnezeu, evident! Ei bine, când am recitit însemnările mele referitoare la aspectul acesta, m-am cerut degrabă la operă, m-am dus şi pe la teatru, ca să mai văd lumea bună şi astfel să nu cad în mrejele religiei, că prea era gogonată. Iar atunci când le-am pomenit cunoscuţilor despre locurile pe unde am umblat, precum şi despre amănuntele acestea stranii, am fost privită cu multă compasiune, de parcă o luasem razna rău cu bibilica. „- Aşa sunt medicii psihiatri”, spunea unul, care se dădea mai interesant pentru că, de curând, interpretase o arie în faţa regelui Mihai I, dar l-am pus repede la punct, susţinând că mămicuţa lui îşi făcuse o sută de cruci din cauza unui falset. În fine, asta n-are nicio legătură cu religia, ori cu medicina, ci numai cu dreptatea). Totuşi, locuitorii celor trei oraşe n-au dat atenţie sfaturilor primite. (Oricum, nu era prea clar cum s-a aflat despre vrerea Domnului, adică, prin intermediari?! , prin clarvăzători?! , prin ghicitori în cărţile de tarot sau în cafea?! , ori s-a arătat Prea Sfântul, printr-o epifamie, eventual printr-o minune sau s-a manifestat prin cine ştie ce vorbe strecurate printre trăznete şi cutremure. Nimeni nu dă detalii amănunţite, frate, ca să ştii şi tu ce ar trebui să faci de acum înainte şi în ce să mai crezi). Aşadar, oamenii erau mândri de lâna neagră şi de hainele din acest material, pe care le exportau într-o veselie, fiind foarte căutate, îndeosebi în partea de nord a imperiului roman şi apoi, a imperiului bizantin. Prin urmare, nu existau motive temeinice să se renunţe la toate acestea, aşa cum li se sugera. Totuşi, zona era seismică şi, din când în când, aceasta era zguduită de cutremure puternice. Şi te tot gândeşti: „Domne, dacă Dumnezeu voia să-i ajute neapărat pe locuitori, nu-i avertiza El despre nenorocirile nenumărate ce urmau să cadă asupra lor din cauza zgâlţâielilor de pământ? ”... Şi era bine s-o fi făcut din timp, nu să se trezească vreunul, multă vreme după aceea, să vorbească aiurea-n tramvai, spunând că s-ar fi zis ceva, dar nimeni nu asculta, că aşa sunt oamenii, păcătoşi şi neascultători din fire şi deci, trebuie aduşi neapărat pe calea cea bună. În fine, a dat Dumnezeu şi în cele din urmă, oraşele s-au dărâmat. Dar locuitorii nu s-au lăsat. (Asta mi-a plăcut mie la ei! Şi au toată admiraţia mea. Dacă voi ajunge vreodată pe acolo, am să le spun lucrul acesta. Şi socotesc că timpul este numai aparent linear, prin urmare, e posibil ca dorinţa să mi se împlineacă). Drept urmare, ei au purces la reconstrucţia oraşelor, uneori, din fonduri proprii. Într-o perioadă, însuşi împăratul Nero s-a oferit să ajute la reconstrucţie. Se pare că Hierapolis a acceptat ajutorul financiar, dar Laodiceea, a refuzat. Nu e prea clar ce s-a întâmplat cu Colose, că nimeni nu vorbeşte despre acesta. În fine, după cum afirmă un reputat arheolog turc, din scrierile căruia m-am inspirat, aceasta ar fi explicaţia vestigiilor romane de la Hierapolis. Oricum, se pare că Laodiceea şi Hierapolis au atins cea mai mare dezvoltare între anii 138 şi 217 e. n. (deci n-are nici o legătură cu zicerile despre avertismentul lui Dumnezeu!) şi ambele au fost considerate în Imperiul Roman şi apoi în cel Bizantin, multă vreme, drept mari oraşe de la Răsărit. (Dar să vedeţi ce chestie interesantă am descoperit scotocind în istorie: se pare că Imperiul Bizantin îşi luase ca nume oficial, „Romania”, ceea ce este cam straniu, nu credeţi?). Oricum, ocupaţia romană a adus după sine creştinismul, iar atunci când Imperiul Roman s-a divizat, Hierapolis a continuat să se dezvolte în Imperiul Bizantin, s-a renunţat la cultul şarpelui şi s-a adoptat cultul crucii. (Spre disperarea turcilor selgucizi care nu vedeau cu ochi buni toate acestea, îndeosebi creştinismul). Oricum, lucrurile nu s-au oprit aici şi în secolul XI, după bătălia de la Malazgirt (anul 1071), cetatea Laodiceea a fost cucerită de selgiucizi. Şi, pentru că pericolul turc era evident (mai ales că selgiucizii se comportau cu cruzime, omorau populaţia nevinovată, distrugeau tot ce întâlneau în cale şi incendiau fără milă toate bunurile imobiliare!), Hierapolis a acceptat protecţia acestora. Dar lucrurile s-au complicat, turcii selgiucizi s-au aşezat în aceste locuri, au înaintat treptat şi au capturat oraşul Colose. Războiul acesta ciudat părea că s-aterminat în anul 1097, când conducătorul turcilor selgiucizi, Malik Shah, fiul lui Arp Aslan - învingătorul de la Malazgirt, a fost ucis (din câte ştiu eu, stimabilul a fost ucis de către ai lui, din cauza unor pretenţii la tron sau la avere!), iar imperiul condus de el, moştenit de la tatăl său, s-a divizat. Au urmat negocieri de pace, iar Laodiceea a fost cedată turcilor selgiucizi la masa tratativelor. Totuşi, în 1119, Laodiceea a fost luată înapoi de către Imperiul Bizantin. Iar lucrurile au continuat în această manieră (ia-o tu! , ba dă-mi-o mie!), râul Menderes Nehri devenind o frontieră între turcii selgiucizi şi bizantini, până când, din cauza războaielor nimicitoare şi a cutremurelor devastatoare repetate, toate trei cetăţile au fost părăsite. In locul cetăţii Laodiceea, s-a intemeiat un oras nou, care poarta numele Denizli, situat langa un izvor de apa, in apropiere de vechea aşezare. Materialul de constructie pentru acest nou oras a fost luat din ruinele vechii cetati Laodiceea, folosită astfel ca un fel de cariera de piatra. Astazi numele turcesc al locului este Eski Hisar, insemnand "Vechiul Fort". Dar să nu credeţi că acolo s-au făcut săpături arheologice, desi suprafaţa ruinelor este atrăgătoare pentru orice expediţie cu asemenea destinaţie. Doua teatre romane, precum şi un stadion uriaş sunt destul de bine păstrate. În plus, dacă veţi avea curiozitatea să cercetaţi aceste locuri, veţi putea vedea o serie de colonade şi chiar apeducte care, cândva, aduceau apa in oras, precum si ramasitele unor biserici timpurii. (Sursa: Tevhıt Kekeç, arheolog şef la muzeul din Bergama) … După cum vedeţi, nu sunt atât de deşteaptă ca să aflu lucrurile din astea singură, nu am calificarea necesară şi, uneori, cred în cercetători, că ei nu sunt ca artiştii de operă, palavragii… Aş face o singură remarcă referitoare la Malazgirt şi veţi înţelege de ce... Sufixul „girt”, vine de la armeanul „kert”, care înseamnă „construit de către”. Aşadar, Malazgirt, numele oraşului din estul provinciei Muş, despre care am amintit în text, înseamnă „construit de către Malaz”. În fapt, este vorba despre Manaz, fiul lui Hayk, numele omonim cu al unui patriarh legendar, proteguitor al armenilor. Că trebuie să zic ceva despre străbunii mei, pe care-i respect deosebit de mult...

2. Despre Pamukkale

Nu vă spun nimic despre localitatea Pamukkale: nu merită, iar dacă vreţi neapărat să staţi la pensiunile de acolo, puteţi s-o faceţi şi singuri, fără recomandări. Oricum, dacă aţi ajuns la Denizli, este o joacă să mergeţi la Pamukkale (numai 19 km). Aşa cum se susţine pe booking.com, la Pamukkale se practică preţuri extrem de mici şi sunteţi primiţi ca acasă. Cu sinceritate vă spun, mă cam îndoiesc de lucrul acesta: am discutat cu turcii din localitate, inclusiv de la aceste pensiuni şi mi-a fost de-ajuns; tot timpul vor să-ţi vândă ceva la mâna doua, iar dacă nu cumperi, îţi întorc spatele. Este posibil să fie aşa pentru că mi-s blondă, iar pe faţa mea nu scrie „fraieră” (o evidentă contradicţie, dacă vă gândiţi mai bine, pentru că, peste tot, sintagma „blondă” este asociată cu prostia feminină). Trecând peste toate acestea, poate ar trebui să ţineţi seama că Hierapolis este vizitat de turişti care, în proporţie de 90% ajung acolo cu autocarele. Că peste tot, la Antalya, la Kemer, la Marmaris, la Bodrum, la Kusadasi, nici nu te-ai cazat bine, că vin unii ca să-ţi propună o excursie de-o zi la Pamukkale. Turiştii „muşcă”, pentru că se face o reclamă agresivă, iar oamenii sunt creduli din fire. Prin urmare, plătesc oricât, numai să vadă „castelul de bumbac”, iar după aceea se fudulesc în faţa celorlalţi, impresionaţi de peisaje, dar şi de ineditul aşezării... Dar îndiferent cum ajungi la Pamukkale, vei constata că trebuie să scoţi bani din buzunar pentru a te îmbăia, ori pentru a vizita numai o părticică din Hierapolis şi nu cred că merită efortul. Totuşi, cetatea Hierapolis, chiar aşa cum a ajuns ea în prezent, nu e chiar de aruncat. Aşadar, în speranţa că vă voi fi de ajutor, am să vă dau câteva jaloane, care să întregească un tablou mai mare, urmând ca, în caz că veţi merge acolo, să alegeţi numai ceea ce vă interesează. Evident că există la intrare o hartă cu toate obiectivele şi ale cărei fotografii le voi afişa aici, dar dacă, în prealabil, nu aveţi un minim de informaţie, degeaba priviţi la hartă şi nu prea e timp pentru documentare, mai ales că harta în sine este o recostituire a străvechiului oraş. Între timp, au avut loc numeroase cutremure, pământul s-a mai prăbuşit, crevasele căscate au fost acoperite prin acţiunea ulterioară a altor cutremure şi astfel, obiectivele de pe hartă se regăsesc cu greu în realitatea prezentă. Oricum, înainte de vorbi despre toate acestea, ar trebui să vă spun că, în trecut, aşezarea era înconjurată de un zid înalt de apărare. În unele locuri, se mai văd şi astăzi nişte urme. Oricum, zidul porneşte de la poarta de la Sud (drept urmare, turiştii trec printr-o arcadă), se îndreaptă spre deal, trece apoi prin faţa ruinelor bisericii Martyrium St. Phillip, care rămâne în exterior şi, în final, coboară pe lângă poarta Bizantină (deci poarta de la Nord se află mult în afara zidului!). În partea dinspre vale, nu este prevăzut vreun zid, ci numai travertinele.

3. Apele din Hierapolis

În prelabil, am trecut pe la Bergama, să-l întâlnesc pe arheologul şef de la Muzeul din localitate şi despre care am vorbit mai sus, precizând că m-am inspirat din scrierile lui. N-am dat de el, că era puţin plecat peste graniţă cu nişte treburi, lucru obişnuit pentru o somitate în materie. Am dat peste altcineva. Şi prima întrebare pe care am pus-o a fost: „- Domne, fii sincer cu mine şi spune drept, ce-are, frate, apa asta de la Pamukkale în compoziţie, de umblă toate femeile să se scalde în ea? Mai ales alea, mai dolofane. Te face mai frumoasă, te slăbeşte, ori te droghează şi nu mai poţi să trăieşti altfel? ”. Iar stimabilul cu care am vorbit nu s-a putut abţine şi a izbucnit într-un râs sănătos. Ei, vedeţi? , aşa se câştigă respectul oamenilor şi dragostea lor pentru adevăr şi dreptate. Şi e bine că m-am dus direct la sursa de înţelepciune, că dacă priveşti la informaţiile din faţa băii termale de la Hierapolis (AntiquePool), ai spune că ai nimerit în cel mai potrivit loc şi eşti în stare să mergi acolo zilnic, cheltuind sume considerabile. Dar omul mi-a răspuns cu sinceritate: „- Toate izvoarele acestea, care sunt colectate de Valea Menderes, vin din locuri foarte îndepărtate. În trecut, ele ieşeau la suprafaţă, la Hierapolis şi aveau temperaturi diferite. Între timp, au intervenit cutremurele de pământ, iar izvoarele s-au mutat, ori pur şi simplu, au dispărut. Utaţi, cum e, de exemplu, The Demons Hole, nişte peşteri ale căror intrări erau mascate de nişte pereţi acoperiţi cu un strat gros de carbonat de calciu, peşteri de unde ieşeau la suprafaţă mari cantităţi de dioxid de carbon, foarte primejdioase pentru sănătate şi folosite de preoţi pentru a speria locuitorii şi a-i ţine sub stăpânire. Acum, toate acestea au dispărut. Aşadar, în afară de izvorul termal de la Antique Pool, au existat şi alte izvoare, unele cu temperaturi mult mai înalte. Din cauza dioxidului de carbon, şi astăzi apa iese la suprafaţă, iar calciul din sărurile existente în compoziţie precipită şi formează un înveliş alb pe orice obiect de la sol. Bunăoară, dacă lăsaţi o sticlă sub o cascadă de apă minerală timp de două zile, o veţi scoate albă la culoare. Mai mult, apa aceasta are nişte proprietăţi uluitoare: spală bine şi fixează culoarea. Dar să revenim la întrebarea dumneavoastră. Toate izvoarele acestea au în compoziţia lor o serie de sulfuri şi săruri, unele de aluminiu, care sunt foarte benefice pentru sănătate. De aceea, în trecut, oamenii care veneau la Hierapolis erau trataţi în mai multe temple. Însă, tratamentul nu consta numai în băi prelungite cu apă termală, ci, în primul rând, într-o dietă mai specială. În general, toate aceste ape sunt benefice în bolile cardiovasculare, de nutriţie, de ochi, reumatice, dar şi în tratamentul bolilor de piele, îndeosebi în cazurile de alergie. Am să vă mai spun un lucru interesant: la nord de Pamukkale, există astăzi un centru de colectare a tuturor apelor termale, numit Karahayıt, unde apa atinge mari concentraţii de fier. De acolo, acestea sunt distribuite în toată zona, unde este nevoie. Oricum, dacă aş fi un turist obişnuit şi aş veni aici pentru tratament, nu m-aş duce să fac baie la Antique Pool, sus, la Hierapolis, că costă prea scump. Există hoteluri termale la Pamukkale şi la Akköy. Aş locui pe acolo, vreo două săptămâni. E drept, la Pam Thermal Hotel, apa este plină de mâl şi nu e prea limpede, aşa cum este cea de la Antique Pool, de la Hierapolis, ori de la hotelurile termale din Pamukkale, dar după toate informaţiile pe care le deţinem, mâlul acesta e mult mai eficace. Iar dacă aş vrea numai să mă bucur pe seama frumuseţii şi tinereţii mele (?!) şi aş dori să mă fuduleasc cu ea, m-aş duce la Antique Pool, la Hierapolis. De altfel, doar 10% dintre turiştii care vin acolo se delectează cu o baie de înfrumuseţare”... Ei, omul a fost destul de clar şi ne-a cam turtit fesul, de aceea, ulterior, pune-te, frate, pe telefoane şi rezervă camere la unul dintre hotelurile indicate, că nu mai aveam linişte. A dat Dumnezeu şi ni s-au rezervat locuri la Pam Thermal, că era mai potrivit obiectivelor noastre. Oricum, nu l-am lăsat pe stimabil în voia lui şi l-am rugat să ne ofere o descriere amănunţită a actualului Hierapolis, că una este să citeşti singură şi să mergi acolo ca să te lămureşti despre ce ar fi vorba şi alta este să întrebi ceea ce nu ţi-ai lămurit prin simpla citire a unui material documentar, să afli alte amănunte şi numai după aceea să vizitezi, ca să-ţi fixezi toate informaţiile. Aşadar, am să vă spun în cele ce urmează şi ceea ce am reţinut de la acesta...

4. Travertinele

Dacă vă aflaţi în localitatea Pamukkale şi priviţi la dealul pe care se află Hierapolis, veţi vedea numai o coamă înălbită şi care te duce cu gândul la o pârtie de schi. E drept, pare puţin cam murdară, din cauza faptului că apa minerală s-a cam diminuat, iar calciul din compoziţia acesteia nu a mai acoperit Travertinele de o mai lungă perioadă de timp. Încerci un sentiment de jenă, de parcă zona nu ar fi fost bine întreţinută şi înţelegi imediat ceea ce se spune despre aceste locuri şi anume că, în goana lor după profituri mari, proprietarii hotelurile nou construite au captat câteva izvoare de apă minerală şi le-au utilizat la piscinele proprii, pentru a-şi atrage astfel clienţii, iar autorităţile au fost delăsătoare şi iresponsabile. În fine, aşa-i la turci, dar mai găseşti inovaţii din acestea şi pe la noi! (Vezi Călimăneşti şi Căciulata, unde calitatea apei de la piscinele în aer liber este mult sub parametrii expuşi la vedere!)...

Cetatea are două porţi de intrare: poarta de la Sud şi cea de la Nord. Am văzut că toată lumea se îndreaptă spre cea de la Sud, că e mai aproape de Pamukkale. Întrarea este 20 TRL, de persoană. Nu se plăteşte parcarea, dar este monitorizată. Probabil că, în caz de aglomeraţie, se uzează şi de poarta de la Nord. Dacă intraţi pe poarta de la Sud, pe partea stângă, veţi ajunge într-o zonă minunată, printre nişte copaci şi grădini cu flori. În vale, se pot observa Travertinele, pe care oamenii urcă şi coboară în picioarele goale, prin intermediul unei alei, ce trece printre mai multe bazine cu apă minerală rece. Oricum, oamenii se scaldă în ele, ori pur şi simplu păşesc prin acestea (apa-i de numai 50 cm adâncime!), sub directa supraveghere a unor agenţi de pază care fluieră-n draci, dacă nu respecţi consemnul: nu ai voie să depăşeşti un anumit perimetru, de fapt, nu ai voie să intri în zona neudată de apă. Şi nici n-ai voie să desprinzi părticele din rocile pe care este depus carbonat de calciu şi să le doseşti ca amintire. Cu toate acestea, am întâlnit suficienţi turişti care încearcau, sub diverse pretexte şi forme de acţiune, să-şi facă rost de un suvenir. Dar ceea ce te impresionează cel mai mult este faptul că unii oameni se aşează goi în apă, până la gât şi te întrebi care să fie chichirezul. Chiar îţi vine să iei exemplul lor, să te dezbraci şi să te răstigneşti în apa insuficientă, care mai curge pe acolo... (Nici nu am ajuns bine şi m-am pomenit cu Jean că se aşează într-o asemenea „cochilie”, plină cu apă... „- Ce faci, frate? ”, l-am întrebat. „Te trec deja căldurile? ”... „- Nu, bă, dar îmi rămase-n minte ce ne spuse savantul de la Bergama, că apa asta curăţă bine şi fixează culoarea. Mă bronzai atât de tare la Yenifoça, că vreau să mă păstrez aşa, mai multă vreme. Şi dacă mă tot pune Stela să fac baie în fiecare diminează, ca să nu put peste zi, mă gândii că o baie în plus nu strică şi poate ajung să miros şi eu ca o floare”... Şi pune-te, frate, pe râs, că omul se arăta sincer în credinţa lui)... Nu e niciun chichirez: în afară de Jean, care, după cum aţi aflat, avea motivele lui, ceilalţi speră să prindă oarece putere, încredinţaţi fiind că apa este miraculoasă, indiferent pe unde ar curge ea. Ei bine, te pui cu credinţa omului? Nu te pui şi, după ce te zbengui pe acolo, făcând cât mai multe fotografii, renunţi destul de repede şi porneşti la drum spre celelalte obiective ale cetăţii.

5. Necesitatea unei informări prealabile

Oricum, vă veţi da seama imediat că nu aveţi toate informaţiile necesare şi deci, că nu puteţi să mergeţi la întămplare. Dar să ştiţi, am observat că majoritatea turiştilor merg aşa, după ureche, ori se încred în ghid, cu toate că există plăcuţe indicatoare care te pot îndruma. Dar cum ar putea aceste plăcuţe să te îndrume corespunzător, dacă unii vin acolo fără un minim de cunoştinţe în priviinţa istoriei locului? Şi când te gândeşti că există internet, că ai acces nelimitat la informaţie, nu-ţi vine să crezi că oamenii pot fi atât de delăsători. Nu le vine, frate, să citească, de parcă ar trăi viaţa altuia, nu a lor. Iar la Hierapolis, merg ca într-o turmă, păstorul fiind ghidul. Puţini sunt cei ce intră în magazinul din zona cea minunată, despre care am amintit mai sus, ca să-şi cumpere o hartă actuală, eventual nişte materiale documentare. Oricum, dacă sunteţi mai iute de picioare, e bine să vă aciuaţi pe lângă un grup cu ghid vorbitor de engleză sau germană, dar să nu nutriţi oarece speranţă că ghizii ar fi bine pregătiţi şi veţi constata că dacă, din curiozitate, veţi întreba ceva, ca să vă lămuriţi în ce stadiu de pregătire se află ei, imediat veţi fi acuzaţi de intruziune a grupului, de parcă lucrul acesta ar fi ceva grav. (Ceea ce m-a făcut să cred că ghizi îşi chitesc bine membrii care au aderat la grup şi nu răspund decât la întrebările lor, dacă ştiu). Drept pentru care, la un grup de nemţi, care ascultau în tăcere ceea ce li se spunea (şi se vorbea despre cuceririle romane din zonă, despre prăpădul adus de aceştia, de faptul că populaţia a fost trecută prin foc şi sabie!), am întrebat: „- Când şi cine a fondat oraşul Hierapolis? Dacă-mi răspundeţi la întrebarea aceasta, mai am vreo 30, şi mai tari” şi voiam să-i arăt stimabilului de ce nu prea puteau să stea în picioare afirmaţiile pe care tocmai le făcea despre romani... În loc să-mi răspundă, ghidul a pretins că nu fac parte din grup. „- Nu fac parte, e adevărat, dar vorbesc bine limba germană. Locuiesc la Viena. E vreo problemă? ”... Mi s-a solicitat să părăsesc grupul... „- Cine a construit oraşul? ”, a întrebat totuşi un domn foarte simpatic şi care aparţinea grupului respectiv. „Ştiţi? ”... Ghidul nu ştia... „- Hai că vă spun eu”, am zis. „Este vorba de Eumenus II, regele Pergamonului, anul 190 i. e. n. Iar numele cetăţii vine de la Hiera, soţia regelui Telephos, fondatorul regatului... Ştiu asta dintr-o carte a celebrului arheolog turc Tevhit Kekeç. Dar tot el susţine că lucrurile nu sunt prea clare şi adevăratul fondator ar fi regele Attalus II, care a construit un templu pe aici şi a denumit localitatea acesta, Oraşul Sfânt. Dar nu prea ştiu unde se află templul acesta... Aflaţi de la mine, romanii n-au făcut ca turcii când au cucerit cetăţile acestea, Laodiceea, Colos şi Hierapolis, adică să distrugă, că n-aveau niciun interes, pierdeau mulţi bani. Dar turcii le-au jefuit, deoarece nu erau siguri că vor rămâne în proprietatea lor. Şi dacă nu mă credeţi, faceţi rost de una dintre cărţile scrise de compatriotul dumneavoastră. Aşa că, mai uşurel cu pianul, că se varsă clapele! ”... A trebuit să plec, omul făcea scandal, că nu-i lăsat să-şi facă meseria. Până la urmă, pentru că eram 17 oameni în grupul nostru, m-am apucat să le vorbesc în limba germană şi să le explic schematic amplasamentul ruinelor, la puţină depărtare de grupul care mă rejectase. Şi pentru că îmbinam glumele cu istoria locului, ne-am trezit înconjuraţi de foarte mulţi turişti... „- Oameni buni, aţi venit la locul potrivit”, le-am spus eu. „Nici nu se putea mai bine. Să vedeţi ce de istorii ştie fata. Numai să nu se supere ghizii dumneavoastră”... Ei, ăla care s-a supărat, a plecat la autocarul lor. Ceilalţi au rămas. Şi ce ne-am mai distrat, am schimbat cărţi de vizită şi ne-am declarat iubire veşnică. Dar în fine, să vă mai spun mai bine ce ruine mai sunt pe acolo, eventual povestea lor.

6. The Southern Bath Muzeum

Ei bine, vis-a-vis de pâlcul de copaci şi grădini cu flori, unde se găseşte chioşcul cu materiale documentare, se află The Southern Bath Muzeum care, potrivit hărţii vechi, este 12 – Büyük Hamam. Am să anexez nişte poze şi vă veţi da seama cum arată pe dinafară. Ei, bine, complexul acesta a fost construit în secolul II e. n. Clădirea este alcătuită din Palestră (loc special destinat luptelor, pregătirii fizice, gimnasticii, că romanii erau morţi după aşa ceva!) şi mai multe băi. Trecând prin Palestră, veţi ajunge la Frigidarium (locul rece), apoi la Tepidarium (locul cald) şi, în final, la Caldarium (locul fierbinte). Băile sunt acoperite şi boltite. Apoi, dintr-un hol uriaş, se trece în mai multe încăperi situate la nord şi sud, despre care se spune că erau rezervate pentru împărat. Atunci când priveşti la toată imensitatea aceea şi presupui că împăratul trebuie să conducă o împărăţie, nu să facă baie toată ziua, te gândeşti că oamenii din vechime erau cam scrântiţi la minte, ori împăratul era ţăcănit rău, dacă ar fi pretins să fie tratat cu atâta generozitate de spaţiu. Şi te bucuri că nu ai trăit vremurile acelea de demult, dar îţi aduci repede aminte de pretenţiile unora din ţara noastră, care imediat ce au ajuns la putere, au avut pretenţii similare şi te întristezi zicându-ţi că nu prea a progresat omenirea în 2000 de ani. Zidurile sunt din marmură. În holuri se află nişte coloane din stâncă. Oricum, The Southern Bath este numai un muzeu. Iar dacă nu nutriţi pasiuni pseudo-arheologice, treceţi mai departe. Dacă veţi intra, nu veţi scăpa prea uşor, că aveţi ce să vedeţi. Însă, sinceră să fiu, cât m-am învârtit pe acolo, nu am prea văzut vizitatori pentru acest Muzeu.

7. Antique Pool

Pe alee, puţin mai departe, spre deal, se află A – antik havuz sau mai simplu, Sursa de apă termală, Piscina Cleopatrei. (Literele acestea se regăsesc pe harta cu pricina). Iar acolo, înghesuială mare, frate, intrarea în piscină costă o groază de bani şi, în pofida aşteptărilor mele, toţi turiştii ce-i luasem după mine, au intrat la piscină. Aşa că, mai departe, ne-am continuat drumul singuri. Voi prezenta nişte poze şi sunt cam multe, aşa că n-are rost să vă mai descriu locaţia prin cuvinte.

8. Nympheum, templul lui Apolo, teatrul

Mai spre deal de Antique Pool, te întâmpină nişte ruine. Oricum, cu excepţia teatrului (11 –Tyatro), care păstrează aparenţa unui stabiliment unde se organizau în trecut festivaluri şi spectacole şi care te încântă prin măreţie, Nympheum şi templul lui Apolo sunt nişte ruine despre care nu se poate spune mai nimic interesant. Totuşi, ar fi ceva ce ne-a spus omul de la Muzeul din Bergama şi anume că, că, în pofida monedelor descoperite, aferente oraşului Hierapolis şi care datează din secolul II e. n. atestând astfel practicarea cultului lui Apolo la acea vreme, zidurile templului sunt datate în secolul III e. n. Ceea ce înseamnă că ruinele acestea reprezintă de fapt, rămăşiţele unui templu reconstruit. Dar nu simţi nevoia să reacţionezi în vreun fel. De fapt, nici nu prea contează.

9. Martyriumul St. Phillip

Biserica Ortodoxă Română susţine că Sfântul Apostol Filip ar fi fost şi pe la noi, prin Dobrogea, împreună cu Sfântul Apostol Andrei. Numai că, după ce citeşti ceea ce susţin cărturarii bisericii, îţi dai seama că totul este o improvizaţie. Mai mult, nici nu se aminteşte ceva despre întâmplările care au cauzat moartea acestui apostol. De aceea, am să vă spun ceea ce am aflat de la străini, că e destul de captivant şi dă o oarecare idee privind modul cum s-a făcut trecerea la creştinism. Evident că astăzi e mai greu să procedezi ca strămoşii noştri de acum 1900 de ani, că oamenii nu mai sunt atât de creduli şi tocmai de aceea vă spun povestea aceasta... Relaţia lui Filip cu Isus din Nazaret a fost destul de simplă: Filip a fost unul dintre cei 12 apostoli şi-l însoţea în toare peregrinările sale. Ceea ce l-a scos în evidenţă pe Filip a fost un dialog cu Isus. Isus predica tuturor că el este fiul lui Dumnezeu şi spunea cam aşa: „- Întrucât m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi astfel şi pe tatăl meu. Prin urmare, de acum înainte, puteţi să susţineţi că l-aţi cunoscut pe tatăl meu şi chiar l-aţi văzut pe acesta”... Filip a răspuns: „- Doamne, arată-ni-l pe Tatăl tău şi asta este suficient pentru noi”... Este evident că Filip nu a înţeles pe deplin cuvintele lui Isus, prin care acesta aborda problematica existenţială dintr-un punct de vedere mai abstract şi foarte subtil, chiar le oferea o soluţie pentru propovăduirea ulterioară a creştinismului, ori poate voia să bage ceva strâmbe, aşa cum se mai întâmplă şi astăzi, peste tot, în lume. De aceea, Isus l-a admonestat pe Filip pentru că, în pofida faptului că erau de atâta vreme împreună, îl cunoaştea atât de puţin. Ulterior, după răstignirea lui Isus, apostolul Filip, însoţit de sora sa Mariamne şi apostolul Bartolomeu au ajuns în Hierapolis şi au constatat că locuitorii de acolo divinizau şarpele. Predicile lor despre minunile lui Iisus Hristos şi Înălţarea Sa la Ceruri au avut un mare efect. Soţia proconsulului din zonă a auzit despre Filip şi a crezut în spusele sale. Drept urmare, susţin oamenii bisericii, de parcă nu s-ar ştii ce puteri miraculoase avea „praful galben”, un material obţinut prin amestecul unor minerale locale, aceasta s-a vindecat de o serie de boli care-i afectau vederea. Dar, ca în fiecare dintre istoriile străvechi cu iz religios, trebuie să existe şi o răsplată dură, nedreaptă, care să te impresioneze până la lacrimi. Prin urmare, soţul femeii cu boala de ochi, proconsulul, un fervent practicant al cultului şarpelui, l-a arestat pe Filip, considerându-l un escroc şi a poruncit să fie spânzurat cu capul în jos, în preajma templului şarpelui, de un copac, bătându-i-se cuie în călcâie şi glezne. Se spune că au avut loc câteva evenimente miraculoase, dar Filip a refuzat să i se salveze viaţa. (Domne, când citeşti chestiile astea, îţi vine să-ţi tragi singură palme, cât de neîncrezătoare poţi să fii în aceste poveşti de adormit copiii mici). După moartea lui Filip, Bartolomeu şi Mariamne i-au incendiat trupul şi pe locul respectiv, au construit o biserică... Ei bine, povestea aceasta mi-a spus-o omul de la Muzeul din Bergama, care a susţinut că punctul de vedere îl împărtăşeşte şi biserica catolică. Dar, lovitură de teatru: ulterior, la hotel Pam Thermal, căutând pe net, am aflat că un arheolog italian, Francesco D’Andria, a susţinut că a descoperit la site-ul de la Hierapolis, rămăşiţele pământeşti ale sfântului Apostol Filip (deci trupul lui n-a fost incendiat, ci îngropat!). Acestea au fost dezgropate şi transportate la Vatican. Prin urmare, ce să mai spui? Te uiţi la ruinele bisericii şi treci mai departe, că descrierea ei o găseşti în materialul documentar procurat de la chioşcul despre care am vorbit mai sus...

10. Celelalte ruine

În rest, nu ştiu dacă mai merită să vedeţi ceva. Evident că, mai spre nord, pe drumul larg care se continuă până la Poarta de la Nord, se află numeroase ruine, coloane. Dar cine credeţi că are atâta răbdare ca să afle istoria lor, mai ales că nici ghizii care vă însoţesc nu ştiu prea multe. Locurile acestea ar trebui vizitate împreună cu oameni competenţi, eventual, în dreptullor să se afişeze informaţii cât mai cuprinzătoare. (Sunt unele, dar foarte sumare!). E drept, arheologul Tevhit Kekeç a scris mai multe cărţi. Dar nu vedeţi cum stau lucrurile pe la ei? Sunt atâtea lucruri de dezgropat şi de cercetat şi nu le fac. Există o singură soluţie: sponsorizarea lucrărilor din afara ţării, căci tocmai de accea specialistul mai susmenţionat a fost solicitat să participe la întâlniri de specialitate şi simpozioane, chiar şi pe la Chicago, dar omul este născut în 1954, iar pentru lucrările acestea de anvergură sunt necesari oameni tineri şi pasionaţi. (Chiar şi Hierapolis se află astăzi sub protecţia UNESCO! Dar nu vedeţi cum merg chestiile astea legate de UNESCO? Păi, la data de 1.11.2011, Palestina a fost acceptată ca membru UNESCO, drept urmare SUA a tăiat fondurile de contribuţie la această organizaţie)... Am întâlnit acolo un ghid mai competent şi mai pasionat. Dar nu era specialist. Era, aşa cum sunt şi eu, o diletantă mai curioasă. M-a întrebat: „- Tu cum ai aflat despre Hierapolis? ” şi cred că se aştepta să-i spun că faima localităţii Pamukkale a depăşit graniţele planetei Pământ... Dar i-am răspuns simplu: „- Totul a pornit de la Bătălia de la Malazgirt”... Iar atunci când i-am precizat că n-a fost vorba de Malaz ci de Manaz, că sufixul „girt” este la origine „kert”, prin urmare, oraşul Malazgirt este pocirea numelui armean Manzikert, n-a ştiut cum să se mai fofileze mai repede... Că aşa sunt toţi turcii de pe acolo: nu iau lucrurile într-un mod serios... Şi cred că pierd foarte mult...

11. Relief şi peisaje înconjurătoare

În general, relieful este format din dealuri care înconjoară o vale prin care trece şi autostrada. Aşadar, Hierapolis se află la circa 100 - 150 m deasupra Văii Lycos, adică, aproape 350 m deasupra nivelului mării. Ei, să nu vă închipuiţi că în vale curge vreun rău larg şi, de regulă, apa potabilă necesară localităţilor este adusă de la mare distanţă. Curge un pârâu şi sunt numai câteva ochiuri de apă. Există şi o staţie de cale ferată pe acolo: Yoncali, dar ca să ajungeţi de la staţie la Pamukkale, trebuie să luaţi taxiul. În fine, localitatea Pamukkale este un sat mai răsărit, prin care zburdă autocarele. Hotelurile sunt lăsate la întâmplare, poţi să intri, poţi să ieşi şi nimeni nu te întreabă de sănătate: toată lumea este preocupată să numere turiştii care urmează să sosească, ori să plece. Personal puţin.

Oricum, de îndată ce o iei cu maşina spre deal, ca să ajungi la poarta de la Sud şi priveşti în urmă, te întâmpină un peisaj încântător: valea, acoperită cu un smog dens ţi se oferă privirii cu generozitate. (Nici nu ştii ce să crezi despre originea smogului!). Apoi, trebuie să faci nişte curbe şi să te minunezi de relieful cam ciudat şi care trădează reaşezări repetate ale solului în urma cutremurelor. Te şi întrebi ce şanse ai avea dacă cumva se despică pământul în faţa maşinii pe care o conduci, ori în urma acesteia. Te încântă doar eventualitatea în care scapi cu viaţă, ca să ai astfel ce să povesteşti urmaşilor.

Locul de parcare este format din trei niveluri, iar între acestea, o şosea improvizată face legătura. Ai de unde alege. Dar nu trebuie să te gândeşti prea mult, că dacă începe un cutremur, nu se aleg victimele după poziţia din parcare. Imediat, dai cu ochii de nişte magazine, caldarâmul este pavat cu un fel de marmură şi mai mulţi oameni harnici se străduie să-l spele cu mare grijă, păstrând astfel eticheta de spaţiu îngrijit. Inainte de intrare, se află un chioşc, care eliberează cartele. Totul pare automatizat, totul, cu excepţia activităţii de eliberare a cartelelor, de parcă banii încasaţi sunt mult prea preţioşi ca să fie lăsaţi la îndemâna automatelor. Se intră ca la metrou şi se iese în aceeaşi manieră. Oricum, se pare că se face numărătoarea atentă a turiştilor, iar la sfârşitul zilei, dacă nu se cade pe acceaşi cifră, astfel ca intraţii să fie egali cu ieşiţii, se declaşează operaţiunea de căutare. Numai câinii vagabonzi mai pot să scape de trupele de bodiguarzi aflaţi în această sfântă acţiune. Prin urmare, dacă vrei să rămâi peste noapte în Oraşul Sfânt, n-o poţi face, decât numai dacă te împrieteneşti cu vreun câine de pripas. Iar dacă te împrieteneşti, cum am făcut eu cu stimabilul dintr-o poză ce o voi afişa şi care urmărea o pisică aciuată în copac, şi te ţii după el, afli că, în pofida măsurilor draconice de securitate, există numeroase locuri ilegale de intrare, chiar şi la Piscina Afroditei.

Imediat ce ai trecut de poarta de la Sud, te întâmpină un peisaj uluitor (priviţi la poze!). Ei bine, numai şi pentru asta, merită să intraţi la Hierapolis. Şi dacă veţi rămâne peste noapte, puteţi să vizitaţi în voie toate spaţiile interzise: noaptea nu te mai fluieră nimeni, iar luminile ce se zăresc în vale te duc cu gândul la Divinitate. Prin urmare, te aşezi pe iarbă şi aştepţi. Te gândeşti că dacă Dumnezeu nu catadixeşte să te onoreze cu prezenţa sa, poate trimite măcar vreun OZN, care să discute cu tine şi să te convingă astfel de infinitatea civilizaţiilor extraterestre, dacă vă interesează aşa ceva... Speranţele sunt în van. Până la urmă, te plictiseşti de atâta frumuseţe şi te ceri singură la maşină.

În partea cealaltă, spre deal, nu te aşteaptă nimic încântător: numai nişte ruine şi sunt cam multe. Drept urmare, te gândeşti imediat cât de fragilă este viaţa şi cât de repede se termină ea. Ca să nu mai vorbim de faptul că totul este trecător, iar de la splendoarea vremurilor trecute, când Hierapolis era o bijuterie, n-au trecut decât 2000 de ani şi astăzi oraşul acesta este o ruină, unde oamenii vin ca să admire Travertinele şi să facă o baie termală. Te întrebi neliniştită: „Oare, cum va arăta oraşul New York peste 2000 de ani? ”... Ei, dar oraşul New York nu are ape termale... (Cine ştie? O avea şi n-am aflat până acum).

Spaţiul din interiorul stabilimentului este oarecum descurajant: cam uscat, uneori, praful se ridică în aer din cauza vântului, căldură mare şi câte şi mai câte. Poate că de aceea s-au plantat pâlcurile de copaci şi s-au sădit grădinile încântătoare. Oricum, dacă vreţi să vedeţi vegetaţie, nu vă duceţi la Pamukkale, când ai un rai la Dalyan, ori la Turunç.

12. În loc de încheiere

Frumoase locuri! Dar nu la Hierapolisul de astăzi mă refer, ci la cel de acum 2000 de ani. Că tocmai de aceea v-am povestit despre istoria cunoscută. Ca să mai visăm şi să sperăm că timpul nu este linear. Adică, el este linear în dimensiunea materială, dar oare, aici începe şi se termină Universul? Ca să se înţeleagă mai bine ceea ce vreau să spun, am să vă istorisesc o întâmplare petrecută la bazarul de la Akköy şi care mi-a dat ulterior mare bătaie de cap. Ei bine, întâmplarea aceasta a fost înregistrată în amănunt de către Jean, iar stimabilul acesta vrea neapărat s-o insereze pe Youtube, ca să mă facă celebră. Întâmplarea este reală şi sunt foarte mulţi martori, îndeosebi turci, dar e foarte cıudată... Aşadar, la bazar, am intrat la un giuvaiergiu ca să privesc la o podoabă din aur strălucitor, ce semăna izbitor cu una ce o primisem cadou de la nişte armeni, prieteni cu tata, la Ouranopolis. Ei bine şi când mă uitam eu aşa, pierdută şi socoteam în mintea mea care să fie probabilitatea ca două bijuterii să fie atât de identice, îl aud pe proprietar că-mi spune direct în limba germană: „- Tu n-ai venit aici ca să cumperi, ci numai ca să-mi cunoşti poporul. Vei fi mereu binevenită printre noi”... M-am uita la el încântată şi i-am răspuns: „- Aşadar, tu eşti? Până la urmă, tot ne-am reîntâlnit”... Să nu credeţi că vorbeam eu. Adică, eu vorbeam, dar simţeam că altcineva îmi spunea ce să rostesc şi cred că totul se petrecea aşa din cauza strălucirii bijuteriei... „- Nu înţeleg”, a spus omul. „Fiţi mai explicită, vă rog”... „- Hm. Deci nu-ţi aminteşti!? ”... „- Ce să-mi amintesc? ”... „- Ne-am mai întâlnit odată, demult. Ne odihneam. Venisem de pe o planetă diferită de aceasta. Tu fusesei o fiinţă de apă, eu, una de aer. Ne aliasem şi luptasem împotriva unei fiinţe de foc”, am răspuns, de parcă aş fi fost în transă... „- Când s-a întâmplat asta? ”... „Demult, tare demult, cândva în viitor”... Omul m-a privit neîncrezător... „- Nu mă crezi”, am spus eu. „Dar să ştii că de aceea ne-am întâlnit acum, pentru că ne-am cunoscut în viitor”... După câteva secunde, turcul a părut că găsise o soluţie la frământările sale şi, precum Apostolul Filip cu Isus din Nazaret, a pretins: „- Dovedeşte-mi şi am să cred! ”... „- Bine”, am spus eu. „Uite, ia moneda aceasta şi introdu-o într-un pahar plin cu apă”... Omul s-a executat şi aproape imediat, a exclamat: „- A dispărut! ”... Am luat paharul şi l-am vărsat. Pe fundul acestuia se afla moneda cu pricina... „- Cum ai făcut? ”, m-a întrebat... „- Nu crezi!? ”, am răspuns eu. „Şi n-ai să crezi niciodată, pentru că ai uitat. Totuşi, încearcă să-ţi aminteşti. Va fi nevoie ca, în viitor, să ştii toate lucrurile astea”... Şi am plecat, lăsându-l contrariat, întorcând moneda pe toate feţele...

Ei, să nu spuneţi că sunteţi în stare să mă credeţi. De ce aţi face-o? E mai uşor să susţineţi că scriu SF-uri... Dar ţineţi minte povestirea aceasta şi încercaţi să aflaţi cam ce mesaj vrea ea să vă transmită... E posibil să aveţi o mare revelaţie... oricum, nu are nicio legătură cu religia... dar are legătură cu prezentul review. Că altfel de ce aş fi menţionat această întâmplare?

Cu interes şi determinare,

Andreea

Ps1. Doresc să mulţumesc pe această cale lui @kervan pentru fotografiile pe care le-a ataşat la locaţia Dalyan. Totuşi, aştept de la el un review cu impresiile de la hotelul Paşa Beach din Marmaris. Mi s-a spus că, atât el, cât şi soţia sa, sunt foarte buni povestitori. Şi sunt curioasă, mai ales că unii scriu, dar nu afişează nicio poză, susţinând că astfel îşi păstrează intimitatea, de parcă ar fi vorba de imunitate.

Ps2. Vă redau mai jos opinia unui vizitator încântat de Pamukkale...

Miha254 [04.11.11 09:49:02]

@Aeerdna: Noi am fost in Turcia cu masina astfel incat la Pamukale am ajuns tot cu masina. Eu nu postez fotografii pentru ca de regula suntem si noi in fotografii si prefer sa pastrez intimitatea. Dar iti pot spune ca orice fotografie de pe net este corect redata. Este spectaculos locul si nu trebuie ratat. Noi am mers cu masina dar sunt si excursii pe care le poti cumpara destul de ieftin. Poate intr-o zi cand o sa am timp mai mult o sa descriu in amanunt traseul, durata, costurile, etc. Poti vizita ruinele orasului Hierapolis (mie personal teatrul mi s-a parut cel mai spectaculos), terasele de calcar si piscina Cleopatrei. Poti face baie in terasele de calcar, in piscina Cleopatrei (pentru care platesti separat daca vrei sa faci baie) sa mananci acolo fiindca este deschisa o terasa mai mare, sa vizitezi muzeul (noi nu l-am mai vizitat). Toate sunt in acelasi loc in sensul ca platesti o intrare si poti vedea toate acestea (cu exceptia baii in piscina Cleopatrei si intrarii la muzeu). As recomanda sa parcati sus (unde merg si autocarele de regula) pentru ca daca se parcheaza jos trebuie sa urcati tot dealul pe jos si mi se pare obositor si fara sens pentru ca vederea de sus este extraordinara si parca pare mai util sa petreceti timpul facand baie in loc să urcaţi prin soare.

Aşadar, mergeţi la Pamukkale! Oricum, trecând peste argumentele sale subţiri, recunosc că omul are oarecare dreptate: peisajul este superb. Priviţi la pozele mele! Am încărcat mai multe poze, şi pentru el!

---

VIZUALIZĂRI: 5204 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI