Palma de Mallorca, la prima vedere - partea II-a

TIPĂREȘTE

Povesteam în episodul anterior că, după vizita la ”Palacio Real de La Almudaina”, grupul nostru se desparte, fiecare alegând o altă destinație, urmând a ne revedea după circa două ore, lângă locul de parcare a mașinii.

Noi ne-am ales ca obiectiv ”Basílica de Sant Francesc”. Aceasta este a doua biserică, după Catedrala din Palma, ca mărime, între bisericile din Insulele Baleare. Nu știu exact unde se încadrează „bazilica” în ierarhia bisericilor catolice, dar ceea ce vom vizita noi este de fapt o adevărată mănăstire. În 1944 a primit titlul de ”Basillica Minor” din partea Papei Pius al XII-lea. Construcția ei a fost începută de călugării franciscani în 1281, cu sprijinul regelui Jaume al II-lea de Majorca, și a fost terminată în 1317. Totuși, intrarea ei în funcțiune este datată 1384. Apoi s-au mai făcut extinderi ale construcției între 1445 și 1670, rezultând un amestec de stiluri gotic și renascentist.

În 1835, cei 140 de călugări ce trăiau aici sunt expulzați din Mallorca și biserica devine pe rând școală, tribunal și închisoare. În 1906, franciscanii recapătă drepturile asupra clădirii, o refac și o repun în funcțiune, iar în 1952 deschid și o școală în incintă.

Fără a avea la dispoziție o hartă propriu-zisă, nimerim obiectivul relativ ușor. Parcurgem latura sudică a Catedralei și a Casei Episcopale, și o luăm la stânga pe o străduță foarte îngustă (”Carrer Miramar”) până în fața ”Església de Santa Eulàlia”, în piațeta cu același nume. De aici, o luăm la dreapta pe ”Carrer de Sant Francesc” până într-o altă piațetă, trapezoidală, a cărei latură de nord – est este ocupată de fațada bisericii. Aceasta a fost refăcută în perioada 1621 – 1700, după ce fațada inițială a fost distrusă de un trăsnet în 1580. Ceea ce a rezultat este un imens perete de piatră zidită, având în centru cunoscuta rozetă Sub aceasta este poarta principală de acces în biserică, considerată culmea artei baroc în Mallorca.

Având deasupra statuia Sfântului Gheorghe omorând dragonul, poarta este dominată de un basorelief reprezentând ”Neprihănita Zămislire”. Încercând să mă lămuresc despre ce este vorba, aflu că (textul nu îmi aparține): ”Sfinții Ioachim și Ana au fost lipsiți de copii până la vremea bătrâneții, când Arhanghelul Gavriil s-a pogorât la fiecare din ei, binevestindu-le zămislirea Fecioarei Maria. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu a făcut roditor pântecele sterp al Anei, care la vremea rânduită, a născut prunc de parte femeiască, pe Sfânta Fecioara Maria.” Pare-se că biserica ortodoxă privește puțin diferit acest moment. Oricum, ca operă artistică, reprezentarea este într-adevăr remarcabilă. Pe laturile ușii sunt două nișe, cu două statui: în stânga Sfântul Dominic de Guzman, fondatorul Ordinului Dominican, iar în dreapta Sfântul Francisc de Assisi.

Puțin mai în față, în stânga porții, o statuie de bronz îl reprezintă pe Fray Junípero Serra. Acesta a fost un călugăr franciscan din secolul al XVIII-lea (1713 – 1784), ce a trăit în această mănăstire între 1731 și 1749. Doctor în filozofie și teologie, a fost autorul a numeroase compendii și predici rămase în arhivele mănăstirii. În 1749 pleacă în Mexic și apoi în California, cu scopul de a converti indienii locali la credința creștină, încercând astfel să-i apere de autoritățile militare ce doreau exterminarea lor. În acest scop înființează în zonă 9 misiuni creștine, între care cele mai importante par a fi San Diego (1769), San Carlos (1770), San Antonio (1771), San Francisco (1776) și San Buenaventura (1782). Moare și este înmormântat la misiunea Sfântul Charles Borromeo (Monterey, California). Prin activitatea lui este considerat unul din fondatorii Statelor Unite ale Americii, având o statuie și în National Sanctuary Hall la Capitoliu, în Washington. În statuia de aici, călugărul este înfățișat împreună cu un copil mexican. A fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea la 28 septembrie 1988 și canonizat la 23 septembrie 2015 de Papa Francisc.

Intrarea în mănăstire se face printr-o clădire situată pe latura sud estică a piațetei, unde este casa de bilete și un mic magazin de suveniruri. Presupun că, undeva tot aici, funcționează și școala franciscană. De aici accesul se face direct în „cloister”. Primul lucru care impresionează este spațiul verde din centru, cu mai mulți arbori, între care se evidențiază un palmier și un chiparos. Apoi clădirile înconjurătoare, cu patru nivele, fiecare nivel cu altă arhitectură, pe trei laturi, și biserica pe a patra. Urmează șirul de coloane ce delimitează culoarul perimetral, ce par a fi influențate de arhitectura arabă. Remarc la unele dintre ele vechimea și gradul de uzură, încât mă mir că mai stau în picioare. Tot de aici se poate vedea cel mai bine turnul clopotniței, acoperit la stradă de impozanta fațadă. Ultimul lucru, care îmi creează o senzație ușor neplăcută, este că, într-un loc pe care îl consideram de reculegere și rugăciune, dominant este zgomotul produs de un grup mărișor de copii, ce par a se afla în recreație.

Știam din broșura luată la intrare, că în biserică este și mormântul unui alt călugăr franciscan din partea locului, pe nume Ramon Llull (1232 – 1325), considerat „cea mai importantă personalitate din Mallorca a tuturor timpurilor”. (Unele surse spun că, în prezent, îi face o oarecare concurență jucătorul de tenis Rafael Nadal. Mie, chestia asta îmi sună a ușoară blasfemie). Spre rușinea mea, numele îmi era necunoscut. Încercând să elimin acest neajuns, aflu următoarele (informații preluate de pe internet):

Ramon Llull sa născut în Palma, în 1232 sau 1233, la câțiva ani după cucerirea catalano – aragoneză a insulei de către regele Jaime I-ul (1229). Fiu al unei familii bogate de coloniști din Barcelona, s-a remarcat de tânăr pentru capacitatea sa intelectuală. La un moment dat a devenit chiar tutore pentru viitorul rege Jamie al II-lea de Mallorca. Până la treizeci de ani a dus o viață normală, a scris poezii, și căsătorit în 1257, având și doi copii. I se atribuie, totuși, mai multe aventuri amoroase.

A fost ridicat la rangul de ”Beat” (statut imediat anterior celui de sfânt în ierarhia catolică) în 1988, iar în anul 2016, la 700 de ani după moartea lui, va fi sanctificat de Vatican, primind de asemenea și titlul de ”Doctor”. Începând cu anul 2001 este patronul inginerilor informaticieni din Spania, fiind sărbătorit pe 27 noiembrie.

Ca o părere personală, cred că o asemenea personalitate depășește cu mult nivelul secolului al XIII-lea și, într-adevăr, omul trebuie admirat pentru ceea ce a făcut.

La intrarea în biserică, în partea dreaptă, o capelă, închisă cu un grilaj metalic, adăpostește în partea din spate un sarcofag. Sunt convins că este vorba de mormântul lui Ramon Llull, cu atât mai mult, cu cât, în partea dreaptă, se vede și în fotografie, sub un clopot de sticlă, se află o bucată de mandibulă atribuită acestuia. Totuși, documentările ulterioare îmi spun că mormântul s-ar afla undeva în interiorul bisericii, în spatele altarului, sub un sarcofag de marmură executat în 1480 de Francisc Sagrerara. Plecând de la prima mea impresie, nu am mai căutat, și nu mi-a sărit în ochi un alt mormânt.

Și nava acestei biserici are dimensiuni impresionante (74 m lungime, 17 m lățime și 25 m înălțime). Încep deja să mă obișnuiesc cu imaginea bisericilor catolice. Plafon sprijinit de arcuri gotice, stâlpi ce delimitează lateralele navei, și capele, de regulă închise cu grilaje metalice între stâlpi. Acesta, fiind bazilică, nu are acele transepturi laterale ce dau de sus impresia unei cruci, ci are o simplă formă dreptunghiulară.

Pe lateralele navei există un număr de 8 capele. Interesant este că fiecare are o altă formă, și o altă dimensiune. Împiedicat și de întunericul care este în biserică, nu remarc indicații asupra acestora. Mă mulțumesc să le admir statuile și decorațiunile. Îmi atrage atenția una care iese din comun. Este mult mai mare, și dacă nu ar avea în fundal un altar, ar semăna cu un birou.

Amvonul nu este impresionant, este chiar mic, și dacă nu ești atent, îl poți trece cu vederea. În schimb, altarul îmi pare la fel de bogat cu cel al Catedralei vizitată ceva mai devreme. Orga, construită de Jordi Bosch, datează din 1772. Se pare că în timp a suferit unele restaurări, fiind folosită și astăzi la mai multe festivaluri anuale ce au loc aici.

La plecare, străbătând din nou cloister-ul, rămân cu impresia că am nimerit într-un moment de sărbătoare a școlii. În afara unui grup de copii preșcolari, ce așteptau cuminți într-un colț, se formau mai multe alte grupuri de vârste diferite. În plus, după ieșirea din clădire, am remarcat mulți elevi, toți în uniformă, unii însoțiți și de părinți, care, clar se îndreptau spre mănăstire. Nu am aflat ce eveniment a avut loc.

Într-o ușoară întârziere, ne grăbim spre locul de regrupare. Dar, din grabă, încercând să scurtăm drumul, facem o eroare: bazinul dintre Catedrală și mare nu se poate ocoli decât prin partea dreaptă, prin dreptul treptelor de acces în Catedrală. Totuși ajungem într-un timp relativ util, și grupul astfel reunit pornește spre ultimul obiectiv al zilei.

”Castell de Bellver” este una din multele fortificații medievale ale insulei, amplasată la vest de Palma, pe un deal la peste 100 m deasupra nivelului mării. Un drum în serpentine de aproape 2 km ne conduce într-o parcare imensă. Găsim loc lângă o jucărioară, o mașină „breloc”, de o persoană, pe lângă care Smart-urile ce circulă pe la noi sunt imense. Deși casa de bilete este lângă parcare, intrarea în fortăreață este în partea opusă.

Construit în secolul al XIV-lea (1300 – 1311), în timpul regelui Jamie al II-lea de Mallorca, acesta este unul din puținele castele circulare din Europa. Având ca destinație inițială aceea de reședință regală, a fost în același timp și un punct de apărare, rezistând mai multor asedii în 1343 și 1391. Se cunoaște o singură dată când castelul intră pe mâini inamice, în 1521, în timpul unor revolte ale breslelor locale. În timpul ”Războiului de Succesiune Spaniol (1701 – 1714) ” si a ”Războiului Peninsular (1807 – 1814) ” este transformat în loc de detenție a unor prizonieri de război. Și continuat să fie închisoare militară până în 1931, când este trecut în subordinea Primăriei din Palma. Este restaurat în 1976, când este transformat în Muzeul Orașului.

Pentru a ajunge la castel trebuie să mai urcăm câțiva metrii, și să trecem printr-o poartă metalică. Descoperim apoi o platformă pavată, de o lățime variabilă, ce înconjoară complet castelul. Între aceasta și castel e un șanț de apărare de vreo 4 m adâncime, care, în vremuri de restriște, era probabil plin cu apă.

Structura circulară a castelului este completată de trei turnuri de apărare, amplasate la 90 grade, și incorporate acestuia. Un al patrule turn, ce completează simetria celorlalte, mai înalt decât acestea, este amplasat în afara șanțului de apărare. Cunoscut sub numele de ”Donjon”, este accesibil numai pe o pasarelă de piatră de pe terasa castelului. Se considera a fi ultimul element de apărare, în cazul în care castelul ar fi fost cucerit. Nu se vizitează.

Accesul în castel se face pe o punte de piatră ce traversează canalul, ajungându-se în final într-o curte interioară, și ea perfect circulară. În mijlocul acesteia, ca la toate castelele, și de la noi, și de aiurea, indiferent pe ce vârf de deal sunt așezate, este o fântână. Nu am reușit să aflu dacă și la aceasta este valabilă povestea cu „trei arabi”.

Castelul este practic o construcție inelară, cu două nivele și o terasă. Spre curtea interioară, cele două nivele sunt mărginite de câte o galerie cu coloane, din care se asigură accesul în încăperile castelului. La ambele nivele, aceste încăperi ocupă întreaga lățime a inelului construcției. Accesul în acestea se face fie din galeriile perimetrale ale curții interioare, fie din una în alta.

Galeria de la nivelul parterului se constituie și într-o expoziție de sculptură. Par a fi statui romane, înfățișând zeități neidentificate, sau personaje cu alură de împărați.

La parter, în afară de o sală de conferințe, celelalte încăperi adăpostesc Muzeul de Istorie al Orașului Palma. Fiecare încăpere prezintă o etapă istorică din evoluția orașului, începând cu perioada neolitică, până în vremurile noastre. Dacă pentru primele etape istorice sunt prezentate machete, reconstituiri sau artefacte, pentru prezent sunt fotografii și panouri cu date sociale și economice. Rămân mai impresionat de primele săli, unde îmi atrag atenția explicația și macheta unei locuințe preistorice sau machete ale orașului din diverse perioade istorice. Interesant este că toate explicațiile, aici ca și în întreg castelul, sunt în trei limbi: castiliana (așa este denumită limba spaniolă aici), catalana (limbă co-oficială, alături de spaniolă, în Insulele Baleare), și limba engleză.

Pentru accesul la etaj sunt două scări destul de înguste. Deși se dorește ca una să fie de urcare, iar cealaltă de coborâre, această recomandare nu prea este respectată. La capătul scării de urcare găsesc o mică încăpere, gen birou de informare turistică, unde sunt disponibile mici broșuri – ghid referitoare la castel. La etaj există o serie de alte încăperi, relativ similare cu cele de la parter. Nu știu cum se face, dar ratez ”Capella de Sant Marc”. Celelalte au denumiri rămase probabil din perioada reședinței regale. Recunosc între acestea ”Sala Tronului” și ”Bucătăria”. Denumirile celorlalte îmi sunt străine. Dar aici am prins un moment nefavorabil, de maximă aglomerație. Practic, trei grupuri imense, de diverse naționalități, fiecare cu ghidul său, ocupau simultan și complet trei dintre încăperi, astfel că turiștii independenți, ca noi, nu mai aveau loc. Reușesc să-mi dau seama că fiecare încăpere adăpostește o altă expoziție, dar nu pot spune dacă sunt expoziții temporare sau permanente. Înclin spre prima variantă. Mi-au rămas în amintire o expoziție de sculptură cu busturi cu tematică diversă și o expoziție de fotografii, ce acoperă o perioadă de mai multe decenii, intitulată ”S-a întâmplat în Baleare”.

Momentul culminant al vizitei la castel este accesul pe terasă. Nu că ar fi ceva exponate interesante aici, ci numai pentru perspectiva asupra orașului, care merită toți banii. Dar și aici ne ciocnim de grupurile de turiști de la nivelul inferior, așa că trebuie să avem răbdare pentru a admira priveliștea spre diversele direcții. Deși nu sunt foarte mulțumit de calitate, preiau cu tableta câteva imagini panoramice. Anexez aici însă numai pe cele ce îmi par mai reprezentative.

Cu aceasta, programul propus acestei zile s-a încheiat. Urmează cei circa 75 km ai drumului de întoarcere la Sa Coma, și pregătirea pentru programul propus pentru ziua următoare.

---

VIZUALIZĂRI: 3451 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI