Muntele Athos Partea IV - Attacco Subito

TIPĂREȘTE

Muntele Athos - Gradina Maicii Domnului Partea IV - Attacco subito

1. Fenomenul

Locul acela aflat in imediata apropiere de Muntele Athos, in rada portului Daphne, este ceva extraordinar. Uneori, aici se formeaza un fel de vartej de aer, care porneste de deasupra apei si se ridica pana hat departe in inaltimi. Din nefericire, daca mergeti cu feribotul, ori cu cine stie ce yacht, nu veti reusi niciodata sa-l vedeti in toata splendoarea si sa beneficiati de unele avantaje rezultate in urma manifestarii lui; este necesar sa petreceti acolo cateva zile, dar si atunci, trebuie ca vremea sa tina cu dvs. De regula, toate vasele fac un ocol sau, eventual, stationeaza cateva minute, pentru ca mai apoi, sa se intoarca la locul de unde v-ati imbarcat. Dar daca, prin cine stie ce imprejurare, vi se ofera posibilitatea de a petrece acolo mai mult timp, in zile diferite, in largul marii, nu pe tarm! , veti cunoaste acest fenomen ciudat, care cred ca se petrece numai la Daphne.

Prima oara, am vazut vartejul pe cand ma aflam pe yachtul Omega. Nu i-am dat prea mare atentie: chiar daca m-a impresionat intrucatva, aveam alte prioritati. (Eram preocupata de reactiile lui Dietrich, mai precis, de modul cum se manifesta dupa spectacol si cautam sa gasesc elemente care sa-mi confirme modificarile subtile pe care le provocasem!). Cateva zile mai tarziu, revenind in zona cu un catamaran, am fost din nou martora la fenomen, de aceasta data cu consecinte naucitoare: intr-un final, impreuna cu Mitica, ne-am petrecut o noapte in arestul politiei din Ouranopoli. Ei, sa nu va sara inima din piept! Am trecut prin momente mult mai grele si nu m-am prapadit. Ceea ce recomand oricui se afla intr-o situatie similara. Oricum, dupa 24 de ore, ne-au pus in libertate si ni s-au cerut mii de scuze. (La inceput, mai marii politiei s-au scuzat formal, dar eu am cerut sa mi se achite imediat contravaloarea unei zile de sejur, plus daune morale insemnate si am mentionat faptul ca, atunci cand am intrat incatusata in duba politiei, toata lumea de la hotel se uita la mine ca la urs... „- Domn’e”, spuneam eu. „Nu va dati seama ce prejudicii de imagine mi-ati adus? Eu sunt medic, nu traficanta de droguri si nici de persoane. Asa ca, ... sa vad banii! ”... Si atunci, sa vedeti ce de mai scuze, ca de-aia spun ca au fost mii, evident, o forma exagerata de estimare a cantitatii). Dar decisesem ca trebuie sa ne supunem acestei experiente si sa fim cat mai convingatori. Veti intelege de ce!... Totusi, am avut noroc ca am scapat numai cu o zi de arest: dupa cum se pregatisera ei, cred ca urma sa ne transporte la Salonic si sa petrecem acolo vreo saptamana, cine stie? , poate mai mult. (Asadar, atentie! Daca aveti de gand sa improvizati ceva, in care sa fie antrenata politia, ori alte servicii colaterale, e bine sa va pregatiti pentru ce-i mai rau. Ca n-am vazut inca, in vreo tara europeana, sa fii strain si sa fii tratat cu respect de catre politisti. Este posibil sa-si trateze altfel conationalii, ca stiu limba si se inteleg mai repede. Oricum, ma indoiesc. Dar daca esti strain, lucrurile se complica, iar politia se misca foarte greu). Bine ca nu l-a anuntat nimeni pe Dumitru Hrituleac, consulul general de la Salonic, ca cine stie ce necazuri mai aveam la intoarcere in tara. (Da’, ce? Credeti ca mai veneam? Pai, dupa cum merg lucrurile pe aici, inca patru ani, este recomandabil sa te tii departe de Romanica si, din cate se spune prin presa straina, platita generos din banii opozitiei! ? , e posibil sa dureze mult mai mult).

Fenomenul poate fi explicat relativ usor, dar nu cred ca Biserica are vreun interes s-o faca. Asadar, oamenii sunt lasati sa deformeze singuri realitatea, iar o persoana cu puternice convingeri religioase va pretinde ca, la mijloc, este numai interventia Fecioarei.

Am solicitat explicatii de la localnici si presupuneam ca ei cunosc mai bine cauzele care conduc la aceasta manifestare insolita din rada portului Daphne. M-am inselat: habar n-aveau! Iar dupa ce mi-au auzit dezvaluirile si m-au descusut pe indelete, au sustinut ca toate acestea sunt semne clare, iar ele prefigureaza aparitia Maicii Domnului in lumea materiala. Cu toate acestea, slujitorii bisericii stiu foarte bine ce se intampla... „- Este ceva normal pe acolo”, mi-a explicat un preot batran, care petrecuse mai mult timp pe la Muntele Sfant. „S-a nimerit sa fiti in centrul ochiului. Sa stiti ca, de pe mal, se vede mai bine si pare mult mai inaltator. Pasarile astea zboara atat de ordonat, incat ai impresia ca sunt manate de la spate, de o forta nevazuta (!). Daca privesti marea, ai certitudinea ca urmeaza sa iasa din ea chiar Fecioara Maria. Dar nu s-a petrecut niciodata o asemenea minune. Inca nu! ”... Asadar, cand ti se spune asa ceva, ce poti sa mai zici? ... Si totusi, pescarii stiau multe lucruri despre fenomen, dar nu prea vorbeau despre el, probabil, pentru a beneficia in secret de pe urma lui. Iar unii dintre ei aveau explicatii dintre cele mai traznite: cum ca englezii alergau pestii cu submarinele si gasisera o modalitate prin care sa antreneze si aerul de deasupra, ca turcii si-au facut un post de observatie sub apa si urmeaza sa atace Muntele Sfant cu arme neconventionale, ori ca pe fundul marii se afla o baza de obiecte zburatoare neidentificate, prin care extraterestrii urmaresc sa subjuge Republica Elena si au inceput deja cu Muntele Sfant. Asa ca...

Asadar, la cateva zile de la plimbarea cu yachtul Omega, am revenit in rada portului Daphne, la bordul unui catamaran. Ma dotasem cu aparatul de fotografiat al tatei, prevazut cu teleobiectiv si toate ustensile necesare unui fotograf profesionist. Tineam cu tot dinadinsul sa pozez cladirile portului, dar mai ales, sa se vada ca sunt preocupata de acest lucru (!), sa reactioneze cineva si sa aflu cine este acesta. Prin urmare, i-am spus lui Mitica cu carema pusesem de acord in prealabil: „- Barbate, vremea e tocmai buna pentru investigatii si sunt ceva nori peste Munte. Sa nu ne grabim! Stam aici pana dupa-amiaza si prindem peste. Daca apare vartejul, ii facem poze. Daca nu, paguba-n ciuperci! Ramanem cu pestele si avem cu ce sa ne delectam”. (Afland unde avem de gand sa mergem, ca noi spusesem la toata lumea despre intentia noastra de a ajunge la Daphne, carciumarul de la Trypiti ne-a dat niste cosuri mari din nuiele si ne-a prezis ca le vom umple cu peste... „- Aveti grija ca, pe acolo, se petrec lucruri ciudate. Nu stiu cum se face ca, uneori, pestii ies singuri la suprafata si sar direct in cos. Sa nu va speriati daca-s prea multi. Aduceti-i aici: se vind ca painea calda”... Am crezut ca glumeste – nici nu-l intelegeam prea bine – si ma gandeam ca ne daduse cosurile pentru ca avea el o afacere si urma sa ne intalnim cu niste pescari din zona, carora sa le predam, ori sa ni le umple cu peste)...

Cand am ajuns la Daphne, era ora 10:00. (De cu seara, aranjasem cu bucatarii de la hotel, sa ne faca un pachet cu toate bunatatile. Asa ca, de indata ce s-a luminat de ziua si dupa ce am facut o baie la piscina, ca sa ne invioram, am plecat sa navigam. Si alergam pe mare cu toate panzele sus, ca nu aveam vreme de pierdut, stiut fiind ca un vas cu panze nu poate merge pe de-a dreptul, ci face fel de fel de zig-zaguri, in functie de cum sufla vantul. Totusi, de regula, dimineata, briza adie dinspre uscat spre mare, iar seara, in sens invers. Asa ca, nu ne-am chinuit prea mult ca sa ajungem la destinatie). Imediat ce am sosit, ne-am pus la panda. Adica, eu stateam cu aparatul de fotografiat si luam diferite cadre, mai ales de la Daphne, iar Mitica isi bagase toate lansetele in apa si se tot chinuia cu ele, in speranta ca macar la una sa inregistreze tresarirea mult asteptata. Cotoi ne privea ingandurat si, din cand in cand, maraia la vasele care se apropiau de noi. Dupa vreo doua ore, ne-am plictisit: de cateva ori, am sarit in apa, am inotat, m-am jucat cu Cotoi si cam atat. Mai mult, de la tarm, nu venea nimeni sa ne ceara socoteala ca stationam pe acolo, ori ca facem poze sau ca cine stie ce urmarim, asa cum presupuneam si ma gandeam ca tactica noastra se dovedise inutila si deci, ineficienta.

Tocmai cand ne pregateam sa plecam, au inceput sa treaca pe langa noi mai multe vase, printre care si „Menia Maria”, yachtul de epoca. Cred ca eram considerati un fel de curiozitate, pentru ca toata lumea ne facea poze. (Cotoi era vedeta principala si se lasa admirat). „Menia Maria” a oprit langa noi, iar capitanul ne-a intrebat: „- Aveti nevoie de ajutor? ”... N-aveam... Ei bine, omul privea si nu-i venea sa creada ca ne revedem tocmai acolo. (Pe el nu l-a latrat Cotoi, semn ca se cunosteau in prealabil). M-a intrebat daca m-am intalnit cu Dietrich si, cand a aflat ca fusesem deja pe yachtul lui, a vrut sa afle amanunte... „- Tu ai fost cea care l-a lasat lefter? ”, a intrebat el, semn ca se dusese vestea despre victoria noastra... „- Ei, eu am ajuns la sfarsit. Am luat numai ce-au mai lasat altii ca mine”, am raspuns vesela si i-am facut o poza. Omul a tresarit vazand ce aparat am si cat de bine il manuiam. Nu prea voia sa plece si m-a invitat pe vas. L-am refuzat: „- Lasa, ca vin altadata. Am tot timpul... In urma cu cateva zile, n-ai vrut sa ma iei; Dietrich m-a luat pe gratis! ”... Capitanul a murmurat ceva nedeslusit, apoi m-a intrebat dintr-o data: „- Am auzit ca la Alexandros Palace s-a petrecut ceva neobisnuit: s-a furat o suma incredibil de mare”... „- Da”, am spus eu cu tristete in glas. „Vreo 45 de milioane. Ii castigasem la poker”... Auzind ce-i destainuiam, capitanul a ramas cu gura cascata. M-a privit neincrezator si a intrebat: „- Cine i-a castigat? ”... „- Ei, ce importanta mai are acum? Se pare ca i-a furat un chelner, care tocmai fusese concediat. Dar stii ce mi se pare ciudat? si nu stiu cum sa-i dau de capat!... Omul fusese concediat de la Alexandros Palace si, dupa cateva zile, l-am reintalnit pe yachtul Omega, avand o functie importanta. Ei bine, toate astea mi se par cusute cu ata alba. Trebuia sa ne fi gandit ca nimeni nu pierde o suma atat de mare, fara sa-i recupereze in vreun fel. Am fost niste naivi”... Gata! O spusesem si pe-asta; drept urmare, eram foarte multumita, mai ales ca vazusem cum discutia se inregistra de o echipa de la televiziunea locala, aflata pe yacht... „- Deci, pana la urma, ati pierdut! ? ”, a facut capitanul... „- Depinde cum privesti lucrurile! Daca vei considera ca banii erau ai nostri, atunci am pierdut. Dar ca sa fie ai nostri, trebuiau sa fie bagati intr-o banca si sa nu se mai poata atinge nimeni de ei, decat unul dintre noi. Prin urmare, inca nu erau ai nostri si, deci, am ramas cu ce-am avut”... „- Da. Inteleg. De-aia nu esti atat de trista! ? ”, a spus el in bascalie... „- Pai, si de-as fi trista, cu ce m-ar ajuta? ”, i-am raspuns foarte calma si sigura pe mine. „Ai mei sunt distrusi. Noi am facut rost de catamaranul asta si incercam sa uitam. Poate-i va gasi politia, cu toate ca ma indoiesc. Daca voiau s-o faca, pana acum stiam unde-s banii. Iar politistii au spus ca, daca-i gasesc, ii confisca”... „- Pai, de ce sa-i confiste? ”... „- Ei, asa a spus un politist. Cred c-a facut-o, ca sa ne luam gandul de la bani. Cine stie ce aranjamente sunt pe aici? ”... Capitanul nu mai voia sa plece. Se pare ca destainuirile mele il surprinsesera peste masura. Brusc, m-a intrebat: „- Cand imi faceti o vizita la Agios Nicolaos? ”... Era clar ca voia sa stie mai multe amanunte. Sau ca voia sa-mi castige increderea, urmand sa-l tin la curent cu cercetarile si sa informeze mai departe pe cei interesati. De aceea, am spus imediat: „- Am sa te vizitez. Sa vedem cum faci agricultura. Poate-mi intorci vizita si vii in Romania. Am o cabana la munte si, daca suferi de caldura, te cazez vara acolo; iarna poti sa schiezi. Te-nvata Mitica sa cosesti iarba, sa tragi cu arcul, sa vanezi iepuri si caprioare, iar daca-ti place schiul, la noi e mai frumos decat in Austria. E alta viata! ”... Si tot vorbeam asa, eu de pe catamaran, in costum de jucatoare de tenis, cu cainele tolanit la picioare, el de pe yacht, in tinuta de mare sef peste pirati, cu mana pe sabie sau iatagan, ca nu prea ma pricep la armele astea albe utilizate in trecut, in bazinul Marii Tracice. Iar timpul a trecut pe nesimtite... A doua zi, am aparut pe un post al televiziunii grecesti (stiau si cum ma cheama!), sub genericul: „Spargere la hotelul Alexandros Palace. S-au furat 25 milioane de Euro. Victima protesteaza pentru ca nu este primita la Muntele Athos”. Evident, o asociatie de idei de-a dreptul aiuritoare. Si asta datorita faptului ca, la un moment dat, i-am spus capitanului: „- Toate ca toate, inteleg multe. Dar, daca tot ma aflu aici, explica-mi si mie, de ce nu mi se da voie sa acostez la Daphne? ”... Reportajul, unde aveam rolul principal, pentru ca eram analizata din cap pana-n picioare si mi se interpretau toate prostiile pe care le spuneam, a constituit un prilej de a ma face celebra in Republica Elena. Iar cand am afirmat ca doresc sa-mi cumpar o proprietate la Agios Nicolaos si astfel, sa fiu mai aproape de Muntele Sfant, autorii reportajului mi-au rastalmacit vorbele dupa cum le-a convenit lor. Nu s-au multumit numai cu declaratia mea; au cerut si opiniile unor grecoaice cu nume greu de pronuntat, dar bine cunoscute drept formatoare de opinie. (Au astia de la televiziunea greaca un obicei foarte prost. In primul rand ca m-au filmat intr-o tinuta inadecvata unui subiect atat de important, Muntele Athos, iar eu nu le-am dat aprobarea. Apoi, eu vorbeam cu capitanul vasului „Menia Maria” la modul general, ca nu ma intereseaza sa ajung vreodata la Muntele Sfant si sa-i vad pe toti calugarii de acolo alergand cu limba scoasa dupa mine. N-au decat sa se multumeasca intre ei, ori cu barbatii mai tineri, cum au facut si pana acum!)... De fapt, reportajul acesta a avut si un efect pozitiv: i-a determinat pe politisti sa ne elibereze, pentru ca imediat dupa difuzarea reportajului, Fanariotul a sunat la televiziunea in cauza si a afirmat ca eroina fusese arestata in dupa-amiaza aceleiasi zile, pe motiv ca a refuzat sa predea niste pesti ce-i sarisera singuri in brate, in timp ce sedea linistita pe catamaran. Stirea a fost atat de senzationala, incat afland cine este cel ce le telefona, expertii de imagine, sunet si relatii cu publicul ai televiziunii cu pricina au intrat in alerta si s-au deplasat de urgenta la Ouranopoli. De aici, o serie de consecinte favorabile noua...

In scurt timp, au aparut in preajma mai multe yachturi mici (venind de la Kalamitzi, de la Vourvourou) ai caror pasageri ne-au privit insistent. (Mai ales echipajele lor, deranjate de latratul cainelui!)... „- Ce-au astia, frate? ”, il intrebam pe Mitica. „Ce? N-avem voie sa stam ca oamenii pe catamaranul nostru, fara sa le trezim interesul? ”... Dar Mitica nu le-a dat atentie: el voia sa inteleaga de ce nu se prinde niciun peste... „- Ma, nu stiu ce-au pestii astia. Ii vad in apa, sunt multi, foarte multi, dar nu musca niciunul”, mi-a spus el destul de catranit... Pana la urma, am strans sculele de pescuit si am dat sa plecam, dar nu era vant. Asadar, am ramas pe loc si tot trageam nadejde ca se porneste macar de-o adiere, atat cat sa miscam catamaranul din loc. Nimic. Si tot priveam prin binoclu, de jur imprejur, mai ales spre Munte, incercand sa aflam daca se intrezareste vreo speranta de schimbare. (Asa-i pe mare, cand ambarcatiunea este prevazuta numai cu vele: uneori alergi cu vasul de-ti ies ochii din cap si trebuie sa te tii bine, ca altfel te trezesti peste bord, alteori, stai si te plictisesti de moarte)...

Intr-un final, a aparut si salupa cu insemnele monahale pe care calugarii din Daphne o utilizeaza pentru a prelua coletele de pe yachturile cu pasageri... „- Pe cine asteptati? ”, ne-a intrebat unul mai brunet si foarte incruntat, enervat din cauza cainelui, care nu permitea nicio apropiere. (Erau imbracati in haine obisnuite, destul de elegante si ma tot intrebam ce cauta ei acolo)... „- Pai, asteptam sa iasa Fecioara din apa, ca acum cateva zile, cand am venit cu domnul Papandreou, s-a format un vartej, dar s-a oprit brusc si Prea Sfanta nu ne-a mai onorat cu vreo minune. Stam sa vedem ce va face astazi”, le-am spus in bascalie, oarecum iritata ca ne cereau socoteala... „- Hai! Gata! Carati-va de-aici! ”, ne-a poruncit brunetul cel incruntat. „Ca va arestam”... Ei, daca am auzit ca e rost de un tratament mai aspru, i-am spus omului ca ar trebui sa se uite in jur si sa observe ca nu-i rost de vreo adiere. Dar el nu voia sa inteleaga si tot striga la noi in greceste, abordand o figura inspaimantatoare, care graia de la sine. A trebuit sa intindem velele si sa-i aratam stimabilului cum ca noi aveam toata bunavointa. Pana la urma, salupa s-a indepartat si s-a oprit la oarecare distanta, asteptand ca vantul sa ne umfle panzele si sa ne „caram”, cum fusesem somati. De fapt, cred ca oamenii asteptau instructiuni si se indepartasera putin ca sa discute in voie cu cei ce-i pusesera pe urmele noastre. Din cand in cand, auzeam cum raportau si cred ca primeau anumite ordine, pentru ca se grabeau sa aprobe; mai dadeau si din cap, de parca seful lor ii putea zari cat erau de obedienti. Si sa vedeti minune! Dintr-o data, am inceput sa fim bombardati cu pesti. Sareau din apa ca bezmeticii, direct pe punte. Cred ca, in prealabil, isi luau avant si ne ocheau de la adancime, sa nu care cumva sa ne rateze, ca prea ne tinteau cu precizie. Si sub privirile celor de pe salupa, ne-am pomenit peste noi cu cateva zeci, poate sute de pesti, care ne loveau din toate partile, fara mila. Si-n salupa incruntatilor sareau pestii, dar erau mai mici si mai putini, probabil ca Fecioara stia cu cine are de-a face (! ?). Imi amintesc ca, in momentul acela, ma gandeam la delfini si socoteam cum sa fac si sa-i evit, in caz ca-i trecea vreunuia prin cap sa se ia dupa pesti. Insa delfinii erau prea ocupati sa-i fugareasca prin apa si, probabil, inca nu se daduse startul la zburat (!). Asadar, n-am avut parte de-o asemenea experienta si, dupa ce-am umplut toate cosurile cu peste, totul s-a linistit. (Nici n-aveam in ce-l pune, noroc cu cosurile de la Trypiti si cu ideea lui Cotoi, care a inceput sa care pestii si sa-i arunce in ele, de parca era obisnuit cu procedura)... Nu stiu ce-a fost in capul celor de pe salupa calugarilor: s-au apropiat de noi si ne-au cerut pestele, incercand sa ne abordeze, ca sa se urce pe catamaran. (Cred ca ei cautau altceva, ca asa le dictase seful lor, iar argumentul invocat constituia numai un motiv pentru a ne cotrobai in carenele vasului)... „- N-aveti voie sa pescuiti aici! ”, ne-a spus brunetul. „Pestele se confisca! ”... L-am privit buimacita: chestia asta le intrecea pe toate. Ce nevoie aveau ei de pestele nostru? ... „- Pai cine a pescuit? ”, l-am intrebat nedumerita. „Pestele ni l-a daruit Fecioara! Ne-a rasplatit pentru asteptare. Am vazut ca si dvs v-a dat o portie, e drept, mai mica, dar daca n-ati venit pregatiti, ce sa va fac? ”, am raspuns mai mult ca sa-l contrez, ca de ce sa ne ceara el noua pestele? (Speram sa aflu mai multe daca-l contrazic si suspectam ca primise ordin sa ne confiste caseta digitala a aparatului de fotografiat)... Intre timp, Cotoi, care latra cu putere, l-a atacat pe om, iar acesta, derutat de atitudinea ofensiva a cainelui, a dat inapoi... Dar nu mai era vreme de discutii. Fara sa-mi dea prea multe explicatii (ca eu sedeam la negocieri si eram gata sa ma iau la bataie cu dumnealor!), profitand de vantul care s-a starnit din senin, Mitica a carmit catamaranul si a luat-o din loc. Si, in numai cateva secunde, eram departe de pricinosi. Atunci mi-am dat seama de hotia lui Mitica si l-am admirat... „- Nu crezi ca trebuia sa-i mai lasam? ”, am intrebat amuzata. „Sa vedem ce vor de fapt! ? ”... „- Lasa! , ca suntem mai credibili asa”, mi-a raspuns. „S-alerge dupa noi! Oricum, ne vor cotrobai prin catamaran, dar mai mult de-atat, n-au ce sa ne faca”... Cand am auzit cat de bine gandea Corcodel, le-am strigat incruntatilor: „- Ati luat plasa, banditilor! Poftiti de ne prindeti, daca mai puteti! ”... Si incruntatii s-au luat dupa noi. Cred ca voiau sa ne prapadeasca, ca prea erau hotarati. Si atunci s-a petrecut fenomenul. Din nou!... Insa, de data aceasta, vantul ne-a prins pe o tangenta la cercul format de pasari si pesti si am inceput sa ne deplasam pe apa cu o viteza ametitoare. Salupa a ramas in urma si cred ca oamenii aveau probleme cu delfinii: din locul unde ne aflam noi, ii zaream pe delfini cum zburau pe deasupra acesteia si, din cand in cand, acrosau un incruntat. Iar cea mai mare satisfactie am avut-o atunci cand l-am vazut pe brunet pravalit in adancuri. Imediat, a inceput furtuna si pe Munte s-au auzit primele tunete. Multumita de spectacol, i-am spus lui Corcodel: „- Astia or sa anunte Ouranopoli si ne agata politistii de acolo. Ii cred in stare de orice. Daca tot am ales varianta asta, sa mergem pana la capat si sa ajungem la hotel. Asa ca, hai sa facem un ocol si sa le dam motive temeinice ca sa puna mana pe noi. Vedem noi ce vor de fapt! ”... Si am luat-o spre Vourvourou, am trecut ca un vartej pe langa insula Amouliani, cu vantul in spate (si batea sa ne rupa panzele!) si am acostat la Trypiti, pe o ploaie de zile mari. (Am ramas uluita de dexteritatea lui Corcodel in manuirea catamaranului si ma tot intrebam cum de stie el lucrurile astea)... Ne astepta politistul care-mi daduse raportul cand ma urcasem pe yachtul Omega si caruia ii urasem o viata lunga si prospera, impreuna cu carciumarul. Cred ca se pusesera de acord, ca n-au spus nimic, nici atunci, nici ulterior. (De fapt, problema pestelui era una artificiala si fusese invocata ca un fel de pretext. La sfarsit, am vazut ca, in afara de carciumar, pestele nu interesa pe nimeni. Oricum, dupa cateva zile, m-am imprietenit cu politistul: era un tanar foarte simpatic si extrem de politicos! Uneori, il luam cu noi pe catamaran si-l duceam la Ormos Panagias, la Vourvourou sau la Kalamitsi, unde avea el treaba si-l insoteam daca avea nevoie de translator in limbile romana, maghiara sau germana. Asa am aflat multe lucruri ciudate despre oameni. De exemplu, romanii fura masini si fac trafic de tigari, maghiarii sunt implicati in fel de fel de probleme legate de tigari, bauturi si femei, iar nemtii sunt renumiti in zona pentru pornografia infantila. Dar am intalnit si un roman din Constanta, pestele a doua tinere din Focsani, care actionau numai in parcari... Iar politistul, care era avizat unde sa-i gaseasca, trebuia sa le ridice pasapoartele sau cartile de identitate, pe care le preda la postul din localitate. Nu-i aresta; le punea in vedere de unde sa-si ridice actele. Nu stiu ce urma dupa aceea)... Imediat, au venit vreo patru pescari si ne-au luat incarcatura. Cand a vazut ce pesti ii adusesem, carciumarul ma privea uimit... „- Sa stiti ca nu l-am prins noi. Ni l-a daruit Fecioara”, am spus in gluma... „- Ne socotim dupa aia”, mi-a raspuns omul, fara sa ia in seama vorbele mele (Cine stie ce-i mai spusesem? , ca nu stau prea bine la limba greaca)... „Mergeti inapoi, ca sunteti cautati! Ma ocup eu de tot”, a continuat, ca si cum numai afacerile conteaza. „Astia de la secret v-au dat in urmarire in tot golful”. (Si asa am aflat cine erau urmaritorii nostri, dar nu si de ce ne urmareau!)... N-am asteptat sa ne spuna de doua ori. Am ridicat velele si ne-am dus la Amouliani, unde am ancorat catamaranul, apoi, am luat feribotul si ne-am indreptat catre hotel, intrand pe poarta acestuia, exact cand soarele iesea dintre nori. M-am dus direct la laptop si am copiat pozele din aparatul de fotografiat, le-am pus pe un stick de memorie, apoi, dupa ce i-am predat aparatul tatei, m-am indreptat catre spatiul destinat Internetului si mi-am trimis pozele pe o casuta email. Si am crezut ca este suficient ca sa tin totul sub control. S-a dovedit ca eram o naiva. Ma credeam in Romania, unde te poti ascunde mai repede. De fapt, voiam sa vad cat de puternici erau baietii cu ochii albastri. Si am aflat... oricum, am primit o lectie usturatoare, cand mi-am gasit casuta de email golita de poze. (M-am invatat minte si de atunci, am subscris la o casuta multi-functionala. Si sa stiti ca merita!)...

Dupa vreo doua ore, a aparut un politist insotit de doi civili, bine imbracati, dar la fel de incruntati ca brunetul de la Daphne. „- Unde e pestele? ”, m-a intrebat politistul, spre stupefactia Fanariotului, care sedea pe un scaun si ne privea contrariat. Fiind deranjat de prezenta insolita a politailor, acesta incepuse sa bata dintr-un picior, iar ochii lui parca spuneau: „- Asta ne mai trebuie acum! ? ”... „- Ce peste, domn’e? ”, am intrebat suparata. „Ca ala ce ni s-a urcat singur si neinvitat pe catamaran, n-a stiut cum sa sara inapoi in apa, iar din cauza vantului, nu prea puteai sa i te impotrivesti, asa ca l-am lasat sa se descurce cum il ducea mintea”... Aratam foarte suparata si-mi dadusera lacrimile... „- Unde sunt cosurile? ”, au vrut ei sa stie... „- Pai, asta spun! ”, m-am rastit eu revoltata ca trebuie sa repet si sa vorbesc de un esec. „Au plecat cu cosuri cu tot! ”... Tata privea la mine si la Mitica, de parca tocmai cazusem de pe luna. Mai ales ca Mitica luase o figura trista si privea in jur a lehamite. Ca sa fiu mai graitoare, am trantit cu niste jetoane de mozaicul incaperii unde ai mei jucau poker... Se pare ca Fanariotul intelesese ceva din patania noastra. Imediat l-a luat la intrebari pe politist, iar cand acesta a sfarsit de povestit, s-a apucat de ras si nu s-a mai oprit, indiferent cate eforturi facea Lucretia ca sa-l potoleasca... „- Ei haide, gata! ”, a facut Margit categorica, adresandu-li-se in limba engleza si m-am speriat. „Destul cu prostiile astea! Cine va crede, domnilor? ”... Si am ramas cu gura cascata, vazand ca ea intelegea limba greaca. „- Uite, maine ma duc si eu acolo! Si daca-mi sare vreun peste in brate, vi-l predau negresit. Ca noi n-avem nevoie de dumnealor, iar daca ne cauta cu tot dinadinsul, ca suntem frumoase si destepte, intai sa ia aprobare! ”... Mama s-a uitat la ea, apoi a spus catre civili, privindu-i calma: „- Intelegem eforturile dvs. Dar sa stiti ca n-avem nicio legatura cu banii furati. Si daca tot aveti faptasul, de ce nu recuperati banii de la el? Noi suntem oameni seriosi, asa ca lasati trucurile astea ieftine”... Abia atunci s-a oprit Fanariotul din ras... Cei doi incruntati au tresarit neplacut impresionati... „- Ce bani, doamna? ”, a intrebat politistul cam ofuscat. (Sunt convinsa ca nu stia nimic despre furt: executa numai un ordin!). „Dumnealor au depus reclamatie”... Si a aratat spre civilii cei incruntati, care-l insoteau... „Vrem sa stim unde e pestele! Si am ordin sa retin pe oricine are cunostinta despre asta si sa-l duc la sectie”... „- Care peste, domn’e? Pai, nu e clar ca n-avem habar de pestele dumitale? ” a strigat Adela si s-a ridicat revoltata... Drept pentru care, vazand ce scandal iese, la un semn facut de incruntati, politistul a scos doua perechi de catuse si ni le-a aratat... „- Mergeti de buna voie sau vi le pun la mana? ”, a vrut el sa stie... „- Dar ce s-a intamplat, domn’e? ”, a inceput sa strige Mitica. „Ce-am facut? N-am omorat pe nimeni. De ce ne trageti pe noi la raspundere din cauza unor pesti tampiti? Doar nu ne suspectati ca ne-am inteles cu ei. Am vazut ca, pe aici, pana si delfinii, pe care-i credeam mai destepti, sar pe vas si te ataca. Vai de capul vostru! Acum inteleg eu de ce nu indraznesc oamenii sa se apropie de Daphne. Daca le povestesc chestia asta compatriotilor mei, la anul, vor veni cu sutele. Isi cumpara si catamarane, ca sa vada minunea in direct! In Romania, pestii sunt linistiti, nu ataca oamenii. Si nu te trage nimeni la raspundere pentru deciziile lor”... Ne-au urcat intr-o duba si ne-au dus la Ouranopoli, la postul de politie, unde ne-au bagat intr-o celula...

Oricum, fenomenul nu arata mereu la fel si, de fiecare data, are ceva suplimentar care te uimeste, fie prin manifestare, fie prin consecinte. De exemplu, intr-o zi, a traznit foarte aproape de noi si toate pasarile au fugit innebunite. Cotoi s-a ascuns sub punte si n-a mai vrut sa iasa la vedere! Iar eu ma gandeam ca norii se apropiasera de apa periculos de mult. Alta data, n-au mai sarit pestii, asa cum facusera pana atunci, situatie cu care ma obisnuisem deja. (Si asta s-a intamplat, tocmai cand luasem cu noi mai multe cosuri, in care urma sa-i punem dupa ce-i capturam. In calatorie, invitasem niste baieti din Croatia, cu care ne imprietenisem la catarama, sa vada si ei minunea. A iesit ca naiba: ca sa ne miscam si sa manevram velele, a trebuit sa-i punem pe baieti sa se ocupe de cosuri si sa le tot manipuleze, chiar daca uneori erau obligati sa stea nemiscati, ca niste sfintisori. Iar Cotoi se invartea printre picioarele noastre, de parca executa un numar de circ. Ei, dar dupa aia, cand am ajuns la cina, sa vedeti ce de mai rasete, povesti si glume, ca pana si managerul m-a intrebat daca-l pot plimba si pe el cu catamaranul. Iar cand l-am adus la Daphne si a inceput potopul (ca am avut parte si de zile de-astea, vasul se clatina sub bataia vantului si plutea pe apa cu o viteza ametitoare, de spuneai ca urmeaza sa-si ia zborul), omul se ruga de noi sa navigam fara vele, ca e mai sigur asa. I l-am aratat pe Cotoi, care sedea in bataia vantului, plin de curaj. Atunci i-a mai venit inima la loc si a rezistat cu stoicism pana am ajuns la destinatie. Din acel moment ne-a privit cu mare admiratie si ne intreba mereu cum este vremea pe la Daphne).

Au fost si zile cand vantul n-a suflat deloc: a trebuit sa sarim peste masa de seara, sa ne multumim cu ce aveam de mancare si sa dormim pe vas. Sa vedeti ce chestie interesanta ni s-a intamplat o data ca, dupa ce ne-am asigurat catamaranul si ne-am culcat, pe la miezul noptii, ne-am trezit pe cap cu niste pescari care voiau sa ne cante neaparat. Aveau la ei doua mandoline si, la lumina lunii, ne-au cantat de inima albastra, doi la mandolina si toti trei in cor. Au baut tsipouro pana au cazut in nesimtire. A trebuit sa le pazim barca, iar pe la 3:00 dimineata, noi voiam sa plecam, ca incepuse sa sufle vantul, iar ei ne intrebau daca ne-a placut spectacolul si au trecut direct la partea doua sau a treia a concertului, ca nici nu puteai sa-ti dai seama daca mai stiau sa numere corect... „- Mehri timera! ” („Pana la ziua! ”), strigau tot intr-o veselie... Ca sa scapam de ei, le-am promis ca vorbesc cu Dietrich, sa-i accepte la spectacolul de pe yacht, dar tot n-am putut sa plecam, pentru ca ne cereau sa-l sunam imediat si sa-i spunem omului peste ce comoara de cantareti daduseram. In final, cand s-a crapat de ziua, a trebuit sa-i dau vreo doua dupa ceafa unuia dintre ei, care, profitand de neatentia lui Mitica, a incercat sa ma pipaie. Si pentru ca eram hotarata sa-i trag pe toti la raspundere, iar orice impotrivire a lor era sortita esecului (ii mai muscase si cainele!), vazand ca e rost sa manance bataie de la o femeie, au dat drumul la motor si au disparut spre Kalamitsi. Ne-am revazut in zilele urmatoare, cand erau treji si am crezut ca nu ne mai tin minte. Ei as! Cand au dat cu ochii de noi, n-au stiut cum s-o ia din loc. Nu pentru ca le-ar fi fost frica de mine, ci pentru ca ne insotea politistul de la Trypiti si erau convinsi ca-i voi da pe mana lui. De aceea, am pus la caleo sotie. Asadar, ne-am reintalnit in larg, luandu-i pe nepregatite, venind langa ei cu viteza si sarind direct in barca lor: erau atat de suprinsi de actiunea si de figura mea hotarata, incat au inceput sa balbaie a indurare. I-am pus sa cante si le-am spus: „- Frumuseilor, sa dea naiba si sa cantati fals. Ca va bat la poponet pana dimineata! ”... Ei, si sa vedeti ce concert frumos! Tocmai atunci a aparut yachtul „Menia Maria”, care a oprit in imediata vecinatate. Cred ca cei de pe yacht ma vazusera de departe cat de agila eram (ba in salupa pescarilor pentru a le confisca cheia de contact, ba pe catamaran)... Drept urmare, toata lumea privea la noi consternata, apoi la pescari si din nou, la noi. Iar noi sedeam cuminti pe catamaran, tolaniti in niste hamace, beam tsipouro si-i priveam pe pescari ca niste cunoscatori, ca doar mai vazusem concertul lor. La picioarele noastre, Cotoi se uita la ei mustrator. Iar pescarii imi tot aruncau priviri tematoare, dar isi vedeau de concert. Eu ma incruntam la ei si, din cand in cand, ridicam degetul amenintatoare (mai ales atunci cand presupuneam ca dau rasol la interpretare!). Mitica se prapadea de ras. Pana la urma, impresionati de frumusetea concertului, dar si de atitudinea noastra plina de haz, pasagerii vasului au strans bani si i-au dat pescarilor in aplauzele tuturor... „- Ba, ce v-a apucat sa cantati in mijlocul marii? ”, a vrut sa stie capitanul... „- Asa doreste domnisoara”, a raspuns unul dintre ei. „Si, decat sa mancam bataie de la dumneaei, ori de la altii mai rai, ii facem pe voie”... Ei bine, auzind ce spune pescarul, capitanul, cu care ma intalneam pentru a treia oara, ne-a privit derutat... „- Vezi? ”, am spus eu razand. „N-ai stiut cu cine ai de-a face. Uite, am ajuns sa fac si minuni! ”... „- Tu i-ai invatat sa cante atat de frumos? ”, a intrebat el amuzat... „- Nu eu! Fecioara le-a aratat drumul cel bun! ”... Si iar am aparut la televiziunea nationala, mai ales partea cand ascultam concertul. Cand am spus: „- Iata o minune! Trei pescari au devenit niste cantareti minunati”, comentatorul a completat ca, in ultima vreme, Muntele Athos devenise locul unde se petreceau lucruri foarte ciudate... Rezultatul? Dupa trei zile, toate vasele din zona erau pline de vizitatori. Iar solicitarile de acces pe Munte s-au triplat, ca si incasarile, desigur. Ce s-a intamplat cu pescarii? Ei, asta-i o alta poveste pe care am sa v-o spun mai tarziu...

Dar sa revin la actiunea principala, pe yachtul Omega... Asadar, urmaream amuzata cum salupa in care se aflau toti barbatii din grupul nostru se apropiase de tarmul portului Dahne. Si dintr-o data, totul s-a luminat. Dar nu s-a petrecut ca si cum soarele ar fi iesit la iveala dintre nori, intrucat cerul era foarte senin. S-a luminat de parca zona in care ne aflam primea lumina suplimentara in urma unei reflexii. Priveam uluita de jur imprejur, ca sa ma dumiresc si sa inteleg natura fenomenului. Din bleumarin, brusc, apa a devenit azurie, verdele copacilor de pe tarm a capatat o nuanta mai cruda, iar cerul, ei bine, cerul parea ca straluceste. Si toata lumina suplimentara venea de la un nor imaculat ce stralucea nefiresc de puternic si care impresurase varful muntelui Athos. Aproape imediat, vasul a fost inconjurat de o multime de pescarusi si randunici de mare. Dar pasarile nu pareau interesate de prezenta noastra, in scopul de a se hrani, asa cum facusera pana atunci, ci mai degraba, zburau vesele in spatiul inconjurator, avand tendinta ca, dupa ce prindeau cate un peste, ce parea ca li se ofera iesind singur din apa, sa se inalte cu el catre cer, incercand sa-l ingurgiteze. Se roteau la o oarecare distanta de yacht, alcatuind un fel de cilindru a carui generatoare pornea de la nivelul apei si se sfarsea undeva, la inaltime, acolo unde totul era parca de cristal. Pe tarm, se pornise un curent de aer care unduia copacii, iar cand am privit apa, am vazut o multime de pesti care inotau cu frenezie intr-un cerc mai larg, iar deasupra lor, numerosi delfini ieseau si se scufundau, de parca ar fi sarbatorit un eveniment, ori ar fi indeplinit un ritual. (De fapt, delfinii alergau dupa pesti, iar acestia cautau salvarea in aer!). Partea ciudata era ca alergarea se facea oarecum circular si nu intelegeam care era explicatia. (Dupa putin timp, am realizat ca totul se petrecea din cauza unui vartej de aer, in care ne aflam). Treptat, norul care invaluia varful Muntelui Athos a crescut in volum si, la scurt timp, aproape s-a intunecat, capatand o nuanta plumburie, extinzandu-se spre mare. Imediat, in spatiul de sub el, s-au ivit primele fulgere. S-au auzit niste tunete napraznice si in timp ce in preajma noastra, totul era calm, pe tarm, s-a pornit o vijelie ce parea ca rastoarna totul in calea sa. Pasarile au coborat si s-au asezat cuminti pe yacht, asteptand. A inceput sa ploua. Pe vas, oamenii iesisera la vedere si priveau contrariati spre Muntele Sfant. Din inaltimile acestuia, la intervale inegale, se propaga spre noi un fel de mormait, care te ducea cu gandul la o anumita nemultumire a Zeului. Apoi, totul s-a domolit brusc...

„- Ce-o fi asta? ”, m-a intrebat Dietrich, care venise langa mine. „- Nemultumiri”, am spus eu. „Zeul este suparat”... „- Ce zeu? ”, a facut el oarecum contrariat. „Vrei sa spui Fecioara Maria? ! ”... Am izbucnit in ras... „- Daca vrei, spune-i si-asa! Cine mai crede in chestia asta? Eu ma exprimam oarecum metaforic. Dar daca tii neaparat sa ne cantonam in derizoriu... ”... Dintr-o data, Dietrich a parut nemultumit. De aceea, am continuat foarte serioasa, oarecum severa: „- Uite ce e! Nu sunt naiva si inteleg aplecarea unora catre religie. Foarte bine! , daca ei se complac si numai astfel au gasit calea si argumentele care-i ajuta sa spere. Fiecare este motivat de ceva. Rareori se petrece un miracol si intotdeauna exista o explicatie logica a unei minuni. Asadar, spune-mi! , simti nevoia de inefabil? ! ”... Dietrich parea destul de incurcat si a raspuns: „- Exista unii oameni care-ti inspira mult respect pentru religie. Sunt foarte convingatori. Pe aici, am intalnit un asemenea om, un preot. Apare din cand in cand. Ultima oara, mi-a lasat catelul cel negru, care vad ca te insoteste pretutindeni”... Dezvaluirea in sine m-a surprins, pentru ca nu-mi raspundea direct la acuzatii si-mi arata, in principal, de ce era el preocupat, ori il macina. Totusi, m-am intrebat daca-mi vorbeste despre acelasi om... „- Este un om in varsta, cu barba, o privire patrunzatoare si surazatoare? ! ”, am spus fara sa vreau, amintindu-mi figura omului ce-l zarisem in oglinda din cabina lui Dietrich... „- Da. El este. L-ai intalnit? ! ”... „- N-am vorbit cu el. Totusi, am impresia ca vrea sa-mi spuna ceva”, am raspuns la fel de aiuristic cum facea si el si nu intelegeam de ce... „- Asadar, l-ai intalnit! ? ”, a insistat... „- Mi s-a parut ca-lzaresc pe aici, pe yacht”... „- Nu. E imposibil! ”... „- In fine, cred ca mi s-a parut”, am cedat repede si ma gandeam ca avem un fel de dialog al surzilor, care deja ma plictisea. „Dar ce relevanta are lucrul asta? ”... „- N-are. Numai ca, nu stiu cum sa-ti spun. Mi s-a parut mereu ca trebuie sa fiti rude”... „- Rude? ! Cum asa? ”, m-am amuzat si m-am uitat in ochii lui, ca sa vad daca nu exagerasem cu sugestia... „- Hm. Este un fel de-a spune. E mai mult un presentiment”... „- Oricum, eu nu sunt o persoana religioasa”, am raspuns linistita, convinsa ca omul reactiona intr-o maniera personala si nu ca urmare interventiei mele subtile. „Si nu nutresc un respect exagerat, nici fata de religie, nici fata de slujitorii biserici”... „- Da. Asa am constatat si eu. Si totusi, in tot ceea ce faci, ii indemni pe ceilalti catre religie”... Ma uitam la el amuzata, intrigata mai mult de naivitatea evidenta... „- Hm”, am spus simuland surprinderea. „Catre religie sau catre credinta? ”... „- Un om obisnuit nu vede diferenta. El le confunda”... Aici avea dreptate si ma minunam ca luciditatea se impletea de minune cu lipsa de reactie si acceptarea facilului... „- Si totusi, tu nu esti unul obisnuit! ”, i-am testat orgoliul... „- Crezi? De ce spui asa? ”... „- Pentru ca un om obisnuit nu poate face ceea ce faci tu. Si nu inteleg de ce acum, te manifesti ca un om slab! ? ”, am spus incercand sa-i patrund in subconstient, sub forma de prieten dezinteresat... „- Nu cumva este vorba despre o anumita sensibilitate? ”, a intrebat el si, brusc, m-am simtit alertata. De aceea am raspuns repede, apasand cuvintele cu exceptia negatiei pe care am pronuntat-o mai sovaielnic, distribuind-o astfel, subliminal, pentru fraza urmatoare, pe care am formulat-o oarecum nesigura, ceea ce dadea cu totul alt inteles pentru subconstient: „- Indiferent cum ii spui. Trebuie sa nu te lasi patruns de ea. Iti va aduce mari prejudicii”... Dietrich a tresarit, s-a incordat si a spus: „- Nu stiu ce am. Ai dreptate. Dar nu inteleg de ce nu-mi vine sa lupt”... „- Eu inteleg. Esti manipulat psihic. Si cred ca numai un soc te va readuce cu picioarele pe pamant. Ori, te va distruge! ”... „Despre ce vorbesti? ”, a facut ochii mari, de parca i-ar fi fost teama. „La ce te referi? ”... „Hm. Cred ca stiu ce ai. Dar nu te pot ajuta sa scapi de starea acesta. Insa, pot sa ti-o explic. Si va trebui sa te recalibrezi singur. Altfel, esti pierdut”... Am privit la el si am fost linistita: sugestia era de durata. Trebuia numai sa povestesc si sa redistribui elementele de alerta cu care este dotat subconstientul lui, astfel ca sa continuie starea de pace si liniste interioara. Asadar, am continuat cu un glas placut, egal si oarecum duios: „- Am sa-ti povestesc ceva interesant, legat de medicina... Ei bine, se pare ca omul nu are o singura zona cu insusiri specifice creierului. Si s-a descoperit ca in faza de embrion, masa neuronala se imparte in doua parti. O parte ramane la nivelul capului si formeaza asa numitul creier. Cealalta se concentreaza in ceea ce, mai tarziu, formeaza abdomenul si inima. Acestea comunica cu creierul propriu zis, in dublu sens, prin intermediul nervului vag. Iar daca asa numitul creier este responsabil de functiile decizionale, de memoria directa, de perceptie, de prelucrarea si distribuirea senzatiilor, inima si abdomenul sunt responsabile de emotii si retin totul in functie de implicarea afectiva. De exemplu, daca participi la o intamplare sau daca simulezi ceva in plan imaginativ, un procedeu, o combinatie de cifre si participi afectiv, imediat, toate acestea sunt memorate ca emotie. Intre cele trei parti ale creierului extins exista o legatura cvasi-instantanee nervoasa, hormonala si imunitara. Pentru mine este evident ca ai asistat la un eveniment care te-a afectat major si, din anumite motive, pe care nu le cunosc, te-a remodelat. Nu mai esti tu, cel pe care-l cunosteai inainte. Si din cate inteleg, aceasta cale ti-a fost relevata mai de mult, de catre batranul la care faci referire. Sunt lucruri pe care nu le-ai inteles in totalitate si, de atunci, cauti explicatii, vrei sa ai certitudini. Pe fondul acesta, intr-un mod oarecum reflex, a fost largita fanta de acces la subconstientul tau. Asadar, ceea ce in trecut parea nesigur si inexplicabil, acum capata o anumita certitudine si ti se pare mai usor de explicat. De fapt, cred ca pe principiul acesta s-a bazat convertirea romanilor la crestinism, pe vremea lui Iisus Hristos si, in general, toate cazurile ulterioare, la care religia face referire sub titlul de minuni savarsite in numele Mantuitorului... Ei bine, pana la urma, trebuie sa te hotarasti ce faci cu viata ta. Evident ca, te poti converti definitiv intr-un crestin luminat si-ti vei duce viata cu piosenie, ori, iti vrei urma cu luciditate calea pe care ai evoluat pana acum si vei cerceta cu atentie toate modificarile ce se produc, precum si consecintele lor. De altfel, sugestia in general, iar cea in masa, in special, se bazeaza tocmai pe acest principiu. Repet: nu exista minuni. Exista niste principii pe care unii oameni le aplica cu succes, in detrimentul celorlalti. Si mi se pare firesc, atata vreme cat ne nastem inegali si, prin educatie, nu ne pune nimeni in garda cu privire la primejdiile la care ne expunem”... „- Asadar, sa inteleg ca ai beneficiat de o educatie mai speciala? ”, a parut ca se desteapta brusc si m-a privit banuitor. Nu m-am panicat: trecuse prea mult timp, iar drumul inapoi, spre starea si luciditatea initiala, era foarte greu. De aceea, am continuat linistita: „- Hm. Ai sa razi. Ai mei m-au ajutat mereu si m-au inteles intotdeauna. Dar nu mi-au ingaduit! Si cred ca aici este tot secretul. Dar toate acestea sunt fara importanta, daca in viata nu tii ochii larg deschisi, intelegand prin aceasta sa realizezi un schimb intens de informatii intre cele trei zone ale creierului extins. Iar daca, in timpul somnului, visezi datorita impulsurilor electrice din intestin si daca in viata, esti indemnat sa-ti ghidezi alegerile intime dupa impulsurile electrice ale inimii, deciziile logice trebuie sa fie facute numai de ceea ce numim creier. Trebuie sa tii seama de sfaturile inimii sau de informatiile date de zvarcolirile abdomenului, dar o decizie presupune altceva. Asadar, nu ingadui! Fiecare parte trebuie sa o respecte pe cealalta si sa-i confere responsabilitatea de drept. Daca ingadui, se instaleaza sovaiala, cum e in cazul tau si nu te mai poate ajuta nimeni. Oricum, trebuie sa intelegi singur! Iar atunci cand ma refer la intelegere, fac trimitere la recalibrarea energiilor, de asa natura incat sa se ajunga la o armonizare corespunzatoare, nu la surogate pagubitoare. Oricum, mai devreme sau mai tarziu, vei avea confirmarea teoriei pe care tocmai ti-am expus-o”... Dietrich ma privea stupefiat. Dupa cateva momente a intrebat: „- Si totusi, cum ai ajuns la o asemenea intelegere? ”... Prin urmare, omul nu era pregatit pentru a riposta psihologic, iar lucrul acesta m-a linistit. De aceea, am continuat, ca si cum simteam nevoia sa ma destainui: „- Am sa-ti povestesc ceva interesant si sunt curioasa sa-ti aflu opinia. Toate acestea explica oarecum felul in care am ajuns aici. Numai ca sunt greu de crezut... Ei bine, eram in primul an de facultate si tocmai aflasem despre noutatile in materie, referitoare la creierul extins, ma cercetam indelung, hotarata sa aflu cum gandesc eu cu intestinul (!), ca totul mi se parea o facatura si in contradictie cu tot ce invatesem pana atunci”... „- Ce facultate? ”, a vrut Dietrich sa stie, semn ca ii functionau bine sistemele de analiza specifice unui om de informatii... „- Sunt medic”... „- Medic! ? ”, a exclamat uluit, iar surpriza i-a deturnat eforturile subconstientului de a se elibera... „- Da, medic! Asa-i ca n-am o figura de doctor? ”, am spus eu abordand o tinuta de om cu preocupari marunte, de care nu simti nevoia sa te feresti... „- N-ai! ”, a raspuns amuzat. „Dar esti mult mai simpatica asa”... Asadar, ii castigasem increderea: subconstientul nu incerca sa ma elimine. De aceea, l-am pus in garda, ca sa-i castig si mai mult increderea: „- Ai grija cu propriile-ti perceptii. Asta inseamna ca poti fi usor atacat”... „- De catre cine? ”, a facut oarecum alertat... „- De oameni. Este ceva firesc sa atace. Fiecare lupta pentru supravietuire”... „- Da... Bine... ”, a facut neincrezator, iar reactia aceasta a fost edificatoare: omul refuza sa dea curs impulsurilor interioare care-l protejau. „Spune mai departe! ”... Am continuat foarte multumita si socoteam ca puteam trece la faza urmatoare, prelucrarea finala...

„- Cand am trecut la studiul somnului, mai bine spus, revelatiile visurilor, despre care aflasem ca se datoreaza impulsurilor electrice din intestin (!), mi s-a parut ca inteleg mecanismul. Drept urmare, m-am oferit ca obiect, unui studiu ce se desfasura sub supraveghere medicala, la o clinica mai speciala si, cand a venit vremea sa ma prezint la experiment, am avut grija sa nu mananc in prealabil. Cred ca am postit vreo doua, trei zile. Am baut numai apa! Asadar, inainte de a adormi, am stabilit ca trebuie sa stau nemiscata, urmand sa rezist cat mai mult aparatului care-mi inducea vibratia specifica somnului (un patent american, perfectionat!), iar daca adormeam, sa raman lucida si sa explorez noul univers. Consecinta: nu m-au mai putut trezi (Dietrich se arata uluit!), chiar daca au actionat asupra mea cu aparatul de modulare a frecventelor cerebrale. Dar sa vezi ce lucru interesant: vedeam si auzeam totul in jur. Puteam sa merg in incaperea alaturata, sa asist la discutii, la curs. Ce mai? Puteam sa fac aproape orice si nimeni nu ma putea opri. (Dietrich devenise visator!). Si sa nu crezi cumva ca asta inseamna viata dupa moarte, asa cum am mai citit prin carti. Nu, nicidecum! Este numai o stare speciala a masei neuronale, inclusiv a creierului! Ca fiecare dintre noi poseda niste organe care-i permit hiper-cunoasterea, dar nu sunt utilizate corespunzator. Moartea inseamna cu totul altceva si are o legatura diferita cu propria-ti constiinta... (Sub tirul informatiilor, Dietrich gandea cu intensitate, dar era evident ca o facea in alta directie decat cea pe care actionasem eu)... Asadar, ma priveam de undeva, de sus si ascultam ce spuneau doctorii, care sedeau aplecati asupra trupului meu. Incercasera toate metodele specifice, dar eu ma incapatanam sa raman intr-un fel de coma. Si totusi, nu era coma, dar asta am aflat mult mai tarziu... In fine, pana la urma, am decis sa revin la ceea ce numim viata. Dar nu se mai putea: nu aveam motivatia necesara. Ce nevoie mai am sa revin acolo, intr-o dimensiune murdara, plina de intrigi, de meschinarii si de nedreptati? imi spuneam. Tot ceea ce vreau sa stiu, pot sa aflu de aici... Si m-am apucat de treaba. Asadar, timp de cateva zile, am incercat sa aflu totul despre cunoscutii mei si, mai ales, sa comunic cu parintii, indeosebi cu tata. Iar atunci cand acesta a primit telefon de la facultate, prin care i se comunica starea mea nefireasca, a gandit cateva secunde si a raspuns: - Mai asteptati o zi, doua. Dupa ce va intelege timpul, se va plictisi si va reveni aici. Nu va ingrijorati. Nu este ceva grav... Ei bine, din acel moment, s-a produs o cotitura in evolutia mea si, dupa cateva zile, am reusit sa ma trezesc singura. Nu inainte de a afla ce-mi sugerase tata, in legatura cu intelegerea timpului. Si am constatat imediat, ca omul are o capacitate extraordinara de a cerceta timpul. In mod sigur, nu se poate calatori in timp. Nu in mod material. Dar se poate face altfel. Bunaoara, puteam sa ma deplasez instantaneu in trecut sau in viitor, dupa cum doream. Si analizam tot ce se petrece acolo. Dar lucru interesant, la intoarcerea in clipa prezenta, ca sa spun asa, nu mai puteam sa-mi amintesc viitorul; in schimb, puteam sa retin toate amanuntele trecutului meu si ma refer la cele aferente experientei mele de viata. Asa am ajuns sa stiu cu precizie fiecare clipa a existentei mele materiale. Dar cand am trecut dincolo de aceasta, adica la viata strabunilor, a rudelor sau a cunostintelor din afara timpului alocat propriei mele existente, totul se petrecea la fel ca atunci cand mergeam in viitor. De aceea, m-am concentrat asupra elementelor viitoare, pentru ca ma interesau mai mult, nici nu stiu de ce. Si sunt convinsa ca am aflat foarte multe lucruri, chiar daca, instantaneu, am uitat totul atunci cand m-am intors la prezent si nu am retinut decat ca ma preocupa viitorul. De fapt, nu cred ca uiti chiar totul si, de atunci, am avut nenumarate momente de deja-vu. Uneori, stiu. Nu inteleg de ce, dar stiu! Stiu cu o precizie de milimetru sau de clipa... Mai mult, in timpul somnului, revad mereu momentele principale pe unde am fost sau, cine stie? , anumite elemente care m-au impresionat. Si cand ma trezesc, intotdeauna ramane ceva, ceva ce se declanseaza ca un fel de explozie interioara. De exemplu, chiar astazi! Am aflat ceva despre bunicul din partea tatalui. Asa a fost sa fie, atunci cand a urcat pe vas actorul care seamana cu Giorgios Papandreou si s-a intalnit cu tata. Si mi-am adus aminte precis, de ce a trebuit sa fie impuscat bunicul si cine a facut-o. Iar eu credeam cu totul altceva”... „- Cum? , bunicul tau a fost impuscat? ”, a facut Dietrich uluit... „- Da. Si credeam ca a facut-o bunicul din partea mamei. Asa stiam din copilarie. E complicat sa-ti explic acum si n-avem timpul necesar. Ei bine, brusc, am vazut o imagine. Mai bine zis, un complex de imagini... Au fost impuscati amandoi, din cauza unui cont intr-o banca elvetiana. Numai unul a supravietuit si, de atunci, a fost permanent monitorizat. A trebuit sa se fereasca si de propria-i sotie, racolata special pentru a se afla contul in cauza. Este ceva extraordinar! ”... „- Tu cunosti acest cont? ”, a intrebat Dietrich, iar intrebarea in sine m-a alertat la maximum. Am ras ca dupa o gluma buna si am raspuns: „- Ei, nu merge chiar asa! Nici nu stiu daca se poate. In fine, nu m-a preocupat”... Dietrich a renuntat imediat, de parca i se parea firesc raspunsul meu. Mi-am impus sa nu ma gandesc la situatia creata, sa continui si sa scurtez povestirea. Oricum, ceea ce doream sa se realizeze era aproape finalizat...

„Toate acestea au mers asa pana intr-o dimineata, devreme, cand m-am desteptat. M-am ridicat de pe patul unde zacusem pana atunci, m-am deconectat singura de la aparate, am privit la asistenta care dormea, ca eram permanent asistata! , am intrat sub un dus fierbinte, m-am sters indelung pentru a-mi pune sangele in miscare si m-am uitat in oglinda: cu exceptia cearcanelor, aratam acceptabil. M-am imbracat si numai dupa aceea am trezit-o pe asistenta... - Ar trebui sa-ti fie rusine! ii spuneam eu... Credeam ca la Viena nu se petrec lucruri din astea. Cum e posibil sa-ti lasi pacienta la voia intamplarii? Am sa-ti fac raport... Si i-am facut. De fapt, nici nu mai era nevoie: cand am iesit afara, am dat nas in nas cu doctorul care conducea experimentul, care-mi era si profesor. I-am povestit pe scurt despre cele traite. Initial, i-am spus: - Sa nu va suparati, domn doctor, dar ma duc sa mananc. Simt ca ma topesc de foame. Chiar daca m-ati tinut in viata si m-ati hranit artificial, trebuie sa infulec ceva... Si, sub privirile uluite ale unui barman, am dat gata vreo 20 de sanvisuri si am baut aproape un kilogram de vin. Le-a platit domnul doctor, care se tinea dupa mine ca un catel. Si in timpul acesta ii tot povesteam ce vazusem ca face el. In final, i-am recomandat cu un ton foarte apasat: - Domn doctor, nu va lasati nevasta, domn’e! Fata asta, cu care traiti, mai are pe unul mai tanar. Credeti-ma pe cuvant ca, acolo unde am fost eu, nu exista minciuna si prefacatorie... Iar omul ma privea ca pe o minune...

A urmat o perioada minunata, mai ales ca decanul a dorit sa-i stranga pe toti doctorii intr-un amfiteatru si sa le descriu experienta prin care trecusem. Asa ca, aproape zilnic, le tineam conferinte. Pana la urma, n-am mai avut ce sa le spun si, drept urmare, am vrut sa ma supun, din nou, experimentului. Dar crezi ca m-a mai lasat cineva? Nu... Mai mult!... Au suspendat totul pe o durata nedeterminata, drept pentru care, m-am dus la decan si am solicitat permisiunea de a continua. Consideram ca-mi este dator si ca trebuie sa ma includa in program. Dar omul mi-a zambit cu intelegere si m-a intrebat: - Cu cine? ... - Cum, cu cine? Cu mine!... - Nu. Nu... Ce doctor crezi tu ca mai doreste sa continue experimentul asta? Uite, daca gasesti unul care sa-si asume toate riscurile, eu sunt de acord. Nu stiu ce-ai facut, ca ne-ai vorbit despre toate porcariile pe care noi le facem in fiecare zi, numai despre cum ai ajuns in starea aceea, nu! Asta nu-i medicina! Si nu e nici cercetare!!... Vrei sa afli mai multe? ... Ai s-o faci cand vei deveni medic! , daca te va interesa. Oricum, aparatele confirma faptul ca ai mentinut activitatea creierului in lobii frontali, ceea ce inseamna ca ai intrat intr-o stare mai speciala, fiind pe deplin constienta. Nu stiu cum ai facut si va trebui sa aflam. Insa deocamdata, ia-ti o pauza pentru studiu! Ca mai bine formam un medic ca tine, decat sa intelegem procesul si sa ne inregistram cu vreun deces... In orice caz, dupa acest experiment, am inteles pe deplin cum trebuie sa controlezi cele trei parti ale creierului extins... Totusi, mereu ma intrebam: - De unde stie tata lucrurile astea? ... Iar cand mi-am amintit cat de mult ma plictisisem acolo si cat efort depusesem ca sa gasesc calea de intoarcere la viata normala, m-am decis sa traiesc 100 de ani... Nimic nu se compara cu experienta vietii! imi spuneam eu. Chiar daca trebuie sa lupti in fiecare zi, ai totusi, libertatea de a decide ce faci cu tine si cu altii ca tine. Acolo ai totul, cu exceptia unui singur lucru: nu traiesti; privesti numai! Iar uneori, vezi cat de inutile sunt deciziile unora referitoare la propria lor experienta de viata”...

Dietrich ma privea consternat: „- Si? Ai devenit medic? ! ”... „- Am devenit. Dar asta-i alta poveste! Asa cum a facut si Seherezada cu sultanul ei, iti spun si eu tie: - Prea-marite, mai e si maine o zi!... Nu uita unde suntem! Am venit aici pentru poker, nu pentru povesti”...

In timp ce ma indreptam catre grupul meu, meditam: „Totusi, intr-un mod reflex, Dietrich are calitati native pentru a ajunge la informatie”... Si ma gandeam la intrebarea lui referitoare la cont... „Oare cum a facut? Ce forta nevazuta l-a obligat sa puna acea intrebare? ”, continuam sa meditez si, fara sa vreau, mi-am amintit de batranul a carui imagine am vazut-o in oglinda din cabina lui Dietrich...

2. Allegro moderato

Asadar, iata-ne pregatite sa jucam poker. Ei bine, partidele acestea de poker au fost cele mai frumoase pe care le-am vazut sau la care am participat vreodata. De fapt, prima a fost teribila si a constituit mereu un punct de referinta, atat pentru noi, cat si pentru ceilalti cu care ulterior am fost nevoiti sa interactionam. La cea de-a doua, a trebuit sa intervin nemijlocit, vazand cum crupierul impreuna cu Dietrich incearcau sa ne jefuiasca...

Pentru a intelege mai bine cadrul in care s-au petrecut intamplarile ce urmeaza, precum si motivatiile celor implicati, trebuie sa va spun ca, spre deosebire de spatiile deschise, unde supravegherea se realizeaza cu camere de filmat obisnuite, saloanele yachtului Omega sunt monitorizate de instalatii mult mai sofisticate, asa cam cum sunt dispozitivele moderne de la politie sau unde or fi ele plasate cu scop precis (!)...

Spre stupefactia celor trei grecoaice, Maria, Athanasia si Despina, cunostintele Fanariotului (barbatii lor plecasera si ei sa viziteze Daphne!), Balerina a inceput sa ne vorbeasca despre tonuri si semitonuri, apoi despre Rachmaninov, compozitorul rus. Si dupa ce, in prealabil, timp de cateva minute, a discutat in surdina cu Lucretia, ea a continuat ne vorbeasca despre Ceaikovski. Ca si cand ideea i-ar fi venit intamplator, s-a oprit la Concertul pentru vioara in Re major, opus 35...

In copilarie, mergeam foarte des la teatru, la opera, dar mai ales, la concertele de la Ateneu. Ei bine, la inceput, concertele astea ma scoteau din sarite: eram obligata sa stau nemiscata pe scaun si sa ascult. Dar nu era numai atat; privind in jurul meu, am constatat ca, pentru a fi in ton cu ceilalti, trebuia sa adopt o mina ganditoare, patrunsa de frumusetea si misterele muzicii, uneori, trebuia sa oftez impresionata si sa ma dau pierduta intr-un univers pe care nu-l intelegeam. Daca nu ma conformam, intotdeauna se gasea un binevoitor care sa ma indrume pe calea cea dreapta (!). Iar manifestarile in cauza ma enervau la culme si socoteam ca e numai prefacatorie si o pierdere de vreme. Cu toate acestea, odata cu trecerea timpului, clipele petrecute la Ateneu au inceput sa-mi placa si ravneam la ele. Numai cu tinuta ce mi se impunea aveam oarece probleme si nu ma putea convinge nimeni ca trebuie sa arat ca o statuie surazatoare. Drept urmare, pentru ca eram cam micuta de statura, in sala de concert, ma descaltam si ma urcam direct cu picioarele pe scaun, imi indoiam genunchii si-mi asezam funduletul pe calcaie, ajungand astfel mai aproape de inaltimea parintilor. Cateodata, un domn din spate, ma batea pe umar si-mi atragea atentia, pe un ton dojenitor, ca nu-i frumos ceea ce fac, dar aveam grija sa-l pun repede la punct, asa cum proceda mama cu mine: „- Sst! Nu vezi ca deranjezi? Lasa-ma sa ascult! Noteaza-ti totul pe o hartie si discutam mai tarziu”...

In cele din urma, figura mea blonda, surazatoare si care te devora cu privirea, a ajuns foarte cunoscuta in mediul muzical. Ma cunosteau dirijorii, instrumentistii, mai ales violonistii, care trebuiau sa dea cu ochii de mine in timp ce interpretau. Deseori, atunci cand imi intalneau privirile, acestia nu-si puteau stapani zambetul. Asa mi s-a intamplat cu maestrul Ion Voicu, la un festival George Enescu, in timp ce se canta Concertul pentru vioara si orchestra de Ceaikovski si unde, dirijor era un croat, Vjekoslav Sutej. Ei bine, pe mine ma fascina mustata dirijorului, indeosebi cum si-o misca el, privind poruncitor la instrumentisti. Asadar, o urmaream cu atentie si socoteam ca acolo este secretul puterii ce-a avea asupra tuturor... De la inceperea Concertului, pana la intrarea viorii, se scurg circa 10-15 secunde. Probabil ca, in acel moment, aveam o figura tare caraghioasa, pentru ca privind la mine, maestrul Ion Voicu a fost gata sa rateze intrarea, spre disperarea croatului care misca nervos din mustata, ceea ce m-a amuzat copios...

Dar ceea ce mi-a adus celebritatea, a fost intr-o zi senina, parca data de la Dumnezeu special pentru o pricinoasa ca mine, tot ca sa-mi satisfaca pornirile punitive. In prealabil, cu alta ocazie, fusesem la Opera, ca sa-l vedem pe baritonul David Ohanesian si, in pauza, am mers cu tata in cabina artistului, ca aveau ei ceva de discutat. Pe drum, am dat nas in nas cu o soprana – nu-i spun numele ca nu merita! Ei bine, nu stiu ce i s-a parut ei, ca numai ce-o auzim zicand fara jena, in urma noastra: „- Cine dracu-i lasa sa intre aici pe toti taranii? ”... Tata nu i-a dat atentie, dar eu am tinut-o minte. Si cand a venit ziua cea minunata, la care ma refer, a trebuit sa mergem iar la un spectacol de Opera. Printre solisti, se afla si soprana in cauza. Acasa, inainte de a pleca, am intrebat-o pe mama, daca pot sa iau la mine o lamaie, ca nu ma simteam prea bine. Si daca mi-a dat voie, mi-am bagat-o in posetuta. Iar cand soprana a inceput sa cante, am scos lamaia si m-am delectat cu ea pe indelete. Si sa vedeti ce prestatie dezastroasa a avut cantareata. Dar, dupa aceea, in pauza, a venit la mama, sa-i ceara socoteala. Noroc cu Margit care a luat-o in primire: „- Nu ti-e rusine, draga, sa vii cu motive de-astea? ”, ii spunea revoltata. „Ce? Crezi ca esti singura care a absolvit Conservatorul? Mai fa-l odata, poate inveti sa-ti stapanesti salivatia. Doar esti artista, nu degustatoare de vinuri! ”... „- Si nu suntem tarani! ”, am completat eu. „Daca nu credeti, intrebati-l pe maestrul Ohanesian! ”, am sfarsit sigura pe mine si dand din cap foarte convingatoare, spre amuzamentul tuturor celor de fata... Niciodata n-am stiut exact cum au gandit oamenii aceia si cum au transmis ei amanuntele incidentului. Cert este ca, in urma discutiilor, am ajuns celebra si aveam acces nestingherit pe scena, la artisti, la interpreti si la dirijori. Nu numai la Opera, ci si la Ateneu, la Sala Palatului, precum si la cea a Radiodifuziunii Romane...

Foarte repede, am ajuns sa stiu cu precizie, la fiecare compozitie, dupa cate masuri intra pianul sau vioara, ori alt instrument principal, cum dialogau cu celelalte instrumente si cum raspundea orchestra. Si asta pentru ca vazusem la mama, absolventa de Conservator, cum explica tuturor, toate aceste amanunte. Mai mult, uneori, descrierea facuta de ea era diferita de cea reala, iar chestiunea m-a contrariat. Ca sa fiu sigura ca nu gresesc, inainte de inceperea spectacolului sau in pauza, le spuneam parintilor ca ma duc la toaleta, dar mergeam repede la dirijor si-l rugam sa-mi descrie bucata muzicala ce urma sa se interpreteze si, pentru ca devenisem cunoscuta, beneficiam de toata atentia cuvenita. Iar cand aveam probe indubitabile ca mama greseste, saream repede cu gura pe ea si-o acuzam ca nu ascultase bine sau nu memorase corect, spre uluiala tatei care nu stia cum sa ma mai tempereze. Pana la urma, tata mi-a dat dreptate si, astfel, dupa ce mama termina de comentat, imi solicita sa iau cuvantul si, de fata cu toata lumea, scoteam in evidenta erorile facute. „- Asadar, ati inteles? ”, ii intrebam pe toti cei ce ma ascultasera. „Aici e vorba de arta si nu de mersul trenurilor! ”, sfarseam mereu dand din cap foarte sigura pe mine, spre amuzamentul tuturor, inclusiv al mamei... Oamenii imi pareau multumiti de explicatii, dar nu cred ca din cauza exactitatii precizarilor, ci mai degraba, pentru ca cineva le subliniase diferentele. Iar lucrurile au mers asa pana intr-o zi, cand Patru mi-a spus pe un ton hatru: „- Conita, daca tot aflu cu precizie ce fac instrumentii, nu ma mai duc la Concert! Iti dau dumitale, banii, ca ies mai in castig si pot sa aflu si cand ne aghesmuieste Balerina. Dar, apropos, ai aflat de ce da in gropi cateodata? ”... Iar vorbele astea m-au pus pe ganduri, ca mama nu era proasta, afona si nici vreo diletanta. Asa am constatat ca ea prezenta lucrurile intr-o maniera atat de originala numai inainte de o partida importanta de poker si se adresa numai celor implicati, de regula, Patru, Hans, Ianos si sotiilor lor. (Cei care aveau nevasta, ca Patru era burlac, iar dupa ce s-a despartit de Lucretia, nu umbla numai cu o femeie si niciuna nu se pricepea la muzica). Iar acestia nu comentau defel...

Pe yacht, atmosfera era foarte ciudata, pentru ca in timp ce Lucretia, Adela, Margit si Zeta ascultau cu atentie, cele trei grecoaice, Maria, Athanasia si Despina priveau la mama cu un fel de superioritate ingaduitoare, ceea ce m-a revoltat. Era evident ca asa ii priveau ele pe romani, ori asa se manifestau de regula. Vorba noastra din batrani: „Prostul nu e prost destul, daca nu e si fudul! ”...

„- Concertul are trei parti”, a precizat mama schimband tonul si, brusc, Margit si Adela au devenit mult mai atente. „Prima parte, un Allegro moderato, este scrisa sub forma de sonata, iar vioara este obligata sa execute niste coarde duble, mai multe arpegii si triluri. Si cu cat intri mai adanc in continutul muzical si constati multitudinea de motivatii, ti se releva dificultatile, dar si performanta interpretarii. Ei bine, este ceva teribil de greu. Nu poate fi inteleasa de un diletant”... Lucretia privea la mama si parea ca aproba tot ceea ce zicea ea. Margit a completat: „- Prima parte este definitorie si aici trebuie sa-ti concentrezi toata atentia. Insa, la partea doua, dificultatile sunt insurmontabile”... „- Partea doua”, a continuat mama razand. „Un Andante, de fapt o cantzoneta superba, este la inceput un dialog intre vioara si flaut, iar clarinetul canta ca un fel de ecou. Cu toate ca prima parte este conceputa ca o premiera absoluta, parca pentru a surprinde pe toata lumea, partea doua capata conotatii clasice, cu trimiteri la Divinitate. Ajutata de cele doua instrumente, flaut si clarinet, vioara va reusi sa dea impresia unei adevarate revelatii, pentru ca, in final, sa cante inlantuita cu orchestra, evident, aceeasi tema, dar cu abordari diferite”... „- Asadar, totul se ascunde”, a spus Adela privind la mama oarecum nostalgica... „- Asta se si doreste de fapt. Si totul decurge asa pana la indicatia de pe partitura, Attacca subito. Pricepe cine intelege! ”, a stabilit mama... Dupa o mica pauza, a continuat: „Partea treia, Allegro Vivacissimo, are o alta abordare si incepe printr-un acord alert al orchestrei, un ritm puternic, iar vioara raspunde grav. Urmeaza niste teme populare care te induc in eroare. Oricum, se remarca zbarnaitul cvintei. In final, toata miscarea se incheie plina de elan si dinamism”, a sfarsit ea privind la Lucretia melancolica... „- Este bine spus, zbarnaitul cvintei. Oricum, totul este elaborat intr-o gama diatonica si nu in cea cromatica”, a precizat Lucretia... Zeta a zambit visatoare si a spus: „- Ce bine este ca intelegeti muzica! Sunteti binecuvantate de soarta”... „- Este bine sa tii seama de un lucru si-l subliniez: sa intelegi si sa nu te abati de la o anumita partitura, prestabilita”, a raspuns mama... „- Uneori este atat de greu. Totul depinde de interpreti. Si apoi, in cazul expus, instrumentul cel mai important este vioara. Ea trebuie sa devina libera, sa cante libera! , sa inspire libertate!! ”, a facut Zeta plina de exaltare... „- Intocmai! ”, a admis Lucretia. „Poate tocmai pentru ca nimeni nu mai crede astazi intr-o simpla vioara! ”... Zeta a meditat cateva momente, privind nedumerita la Lucretia, apoi i s-a adresat mamei pe un ton de mare cunoscatoare, vrand parca sa o puna la punct pentru originalitatea expunerii, ca iar se abatuse de la tema compozitiei: „- Stii cum a compus Ceaikovski concertul asta? ”... Mama a tacut, lasand-o pe Zeta sa continue... „- Antonina Miliukova, sotia compozitorului, s-a despartit de maestru din cauza orientarilor lui sexuale. Intre timp, compozitorul a descoperit Simfonia Spaniola a lui Eduard Lalo, de fapt Concertul pentru vioara si pian nr. 2, opus 21 si a compus acest Concert in Re, care este sublim. Initial, l-a proiectat pentru violonistul Leopold Auer, dar ungurul, la nastere, il chema Lipot, a refuzat sa-l includa in repertoriu – avea numai 33 de ani. Pana la urma, l-a inclus numai dupa ce a murit Ceaikovski si dupa ce i-a facut unele modificari. A avut un succes deplin”...

Mi-am dat seama ca, de fapt, mama vorbea despre planul de joc, astfel ca Lucretia, Adela si Margit sa-si armonizeze interventiile. In urma discutiei cu tata, ea propusese de fapt, strategia stabilita de el. Cu toate ca intelesese ceva, Zeta parea totusi destul de nelamurita si neincrezatoare. Ultimele ei precizari, aratau ca ea cunostea bine Concertul cu pricina, dar refuza sa mediteze la diferente si sa le dea interpretarea adecvata. Asadar, m-am uitat mai atenta la Zeta, ca sa inteleg cum urmeaza sa actioneze, dar n-am mai putut sa ma luminez pentru ca Maria a intervenit: „- Ma gandesc ca poate terminati cu muzica si ne apucam sa jucam poker”, a spus ea privindu-ne pe toti, afisand un aer superior. „Ne plictisim de moarte! ”... Iar noi am zambit ingaduitor, inclusiv Zeta, care apoi s-a uitat la ea cu oarecare dispret...

Am sa fac o mica precizare... Margit a fost colega de liceu cu mama. Apoi, s-au regasit la Conservator. Nu s-au inteles niciodata, pana ce tata a intrat in viata mamei. (Nu am aflat care este explicatia, dar mai fac sapaturi!). Adela a terminat Liceul german si, impreuna cu Hans, frecventau Ateneul Roman. De fapt, acolo s-au cunoscut. Ianos canta la clarinet si era bun prieten cu Hans, care canta la flaut (primul, la Budapesta, al doilea, la Viena) si, amandoi l-au intalnit pe tata, la o partida de poker. De aici, toate consecintele. In fine, este foarte complicat si nu vreau sa va plictisesc...

Dietrich voia neaparat sa ne introduca intr-un salon confortabil, dar mama i-a spus: „- Nu intru, draga, acolo! Lasa-ma in pace! N-am venit aici ca sa stau in casa”... Si i se adresase in germana, vorbindu-i direct la persoana II-a singular, ceea ce te ducea cu gandul la existenta unei anumite intimitati intre ei doi, ori la lipsa de politete, fapt care l-a derutat pe om... „- Uite ce e, Balerina”, a spus Lucretia care a observat surprinderea lui Dietrich si dupa ce m-a fixat cateva clipe, intrebatoare. (Iar eu am dat din cap, raspunzand astfel ca totu-i aranjat!). „Vorbeste politicos cu omul, ca el e proprietarul care ne-a facut o invitatie de zile mari. Spune-i cam asa, cu toata politetea de care esti capabila: Stimate domnule Muller, multumim pentru invitatia dvs, dar avand in vedere atmosfera deosebit de placuta din Gradina Maicii Domnului, preferam sa stam pe afara. Ce zici, Maria? Nu-i asa ca am dreptate? ”...

Cand s-a adresat Mariei, Lucretia a facut-o in limba engleza si, intrucat aceasta nu intelegea limba germana, a facut ochii mari. Dar Lucretia nu i-a mai dat lamuririle necesare si a continuat: „- Hai! , nu-ti mai da ochii peste cap. Costas mi-a precizat ca esti fata desteapta. De asemenea, mi-a spus cateva lucruri despre sanatatea ta. Sa stii ca la hemoroizi, face bine aerul curat. Si, pentru ca am adus vorba de treaba asta, am o reteta grozava pentru curatarea intestinului gros. Ai scaun in fiecare dimineata. Garantat! ”... „- Da”, a confirmat Adela. „Mi-a dat-o si mie. Eram gata sa ma operez, dar cu reteta asta, mi-am rezolvat toate problemele. Si pot sa mananc orice”... Dietrich privea la femei inmarmurit si cred ca se gandea ca a venit momentul sa puna lucrurile la punct. De aceea, hotarat, a facut un pas inainte, cu intentia clara de a curma discutia, mai ales ca Maria facea fete-fete... „- Stai, draga! ”, a facut Margit deranjata, vorbind si ea in limba germana. „Sezi bland ca mi-ai luat peisajul! Pana la urma, ce doresti? Dar vorbeste de la locul tau, ca aici esti intre femei! ”... Adela a intervenit imediat: „- Ce vrei, domn’e? Se poate? ! Nu vezi ca suntem ocupate cu discutia. Ce doresti de la noi? ”... Situatia era fara precedent si cred ca Dietrich, care era obisnuit sa fie tratat cu condescendenta, nu prea stia ce sa faca. De aceea, a spus cu oarecare timiditate: „- Scuzati-ma... ”... „- Ei, esti un om bine crescut, domnule Muller”, l-a intrerupt Lucretia, vorbind si ea la pertu. „Hai, da dispozitie sa ne aduca o masa, jetoane si, ma rog, ce ne mai trebuie. Jucam in stilul nostru. Daca mai sunt si alte amatoare, sa pofteasca. Dar sa aiba bani, multi bani, ca pe noi, numai asta ne intereseaza la femei. Nu-i asa Maria? ”... „- N-am inteles nimic! ”, a facut Maria enervata, pentru ca Lucretia i se adresase, din nou, in limba engleza, tot fara sa-i precizeze continutul discutiei cu Dietrich... „- Nici nu trebuie, draga! ”, a raspuns Lucretia in limba greaca, foarte intepata. „Vorbesc eu si pentru voi, ca stiu bine limba germana. Ii spuneam domnului Dietrich despre faptul ca suntem in Gradina Maicii Domnului si protestam impotriva dorintei dumnealui de a ne introduce intr-un salon. I-am spus sa ne amenajeze o masa afara si sa se grabeasca, ca tu vrei sa joci poker. M-am gandit la sanatatea ta. Nu trebuie sa te enervezi, ca asta-ti cauzeaza si nu mai poti sa sezi pe scaun”... Cele trei grecoaice au ramas cu gura cascata. Priveau la Lucretia cu jena si cred ca se gandeau la faptul ca, uneori, mai vorbisera intre ele sau cu barbatii lor, impotriva ei, convinse ca nu erau intelese. De altfel, Lucretia a continuat imediat: „- V-am iertat de mult vorbele nedemne si meschinariile. Am vrut sa va arat ca este mai bine sa afli cum este omul atunci cand el nu se asteapta. Si asa fac toti grecii; asa face si Costas! , ca d-aia-l iau de barbat! Asadar, faceti ca mine! , daca vreti sa va mearga bine. In caz contrar, ramaneti fara bani si o sa plangeti dupa ei. Asa ca, spuneti-va parerea! ”... „- Da, domnule Muller”, a facut Athanasia in limba engleza, impresionata de vorbele Lucretiei. „Stam afara! Dar, daca se poate, sa se miste baietii astia mai repede”...

Niciodata nu mi-am inchipuit ca se poate juca poker si asa. Si de cand am asistat la partida aceasta, desfasurata intre Zeta, Lucretia, Maria, Adela, Britney (se pare ca juca in numele lui Dietrich!) si mama, sintagma „firesc” a capatat o semnificatie diferita de ceea ce stiam eu pana atunci. (Ulterior, am incercat sa imprumut stilul tatei si aveam sa aflu lucruri teribile despre el si despre mine!). Evident ca am incercat sa jucam si noi, celelalte femei, la o alta masa, dar atunci cand am auzit ce sume se strigau la masa alaturata, am oprit jocul si, stand in picioare, am asistat la ceea ce se petrecea acolo...

In primul rand, Lucretia nu ridica cartile de pe masa, iar atunci cand ii venea randul, spunea crupierului, un baiat deosebit de simpatic: „- Servit! ”. Aparent, ea nu se uita nici la partenerele sale de joc. Si totusi, le analiza foarte atenta cu privirea periferica. Dintr-o data, mi-am dat seama ca mama si Adela ii transmiteau informatii. Drept urmare, am incercat sa inteleg daca informatiile se refereau la cartile lor, ori la presupusele carti ale partenerelor de joc. Pana la urma, am dedus ca se refereau la crupier si n-am mai inteles nimic...

Dupa mai multe maini, potul a ajuns la un milion, iar cand Lucretia a cerut doua milioane, Dietrich a ramas cu gura cascata. In joc ramasesera Britney, Zeta si Maria, iar mama si Adela, care-si aruncasera cartile, se uitau la Lucretia inmarmurite. Zeta a privit indelung la Dietrich, apoi a aruncat cartile, ulterior, si Maria. Asadar, a ramas ca numai Britney sa-si spuna cuvantul, ia ea a rostit: „- Inca trei! ”. Si atunci s-a petrecut imposibilul: „ Asadar, trei ale tale si inca cinci! ”, a solicitat Lucretia si, din cauza surprizei, Dietrich s-a asezat pe un scaun din apropiere. Pana si crupierul a ramas cu gura cascata; cred ca se gandea ca niciodata nu mai asistase la asemenea desfasurare de strigari... „- Hm! ”, a facut Britney. „Nici nu v-ati uitat la carti. Va platesc sec! ”, a strigat fericita. Iar Dietrich a dat dispozitie sa fie aduse jetoanele corespunzatoare cecurilor semnate de cele doua. Si parea foarte fericit... Vazandu-l atat de multumit, Lucretia a solicitat: „- Domnule Muller, am sa va rog pe dvs sa intoarceti cartile. Sunteti cel mai in masura sa vedeti primul, minunea”... In momentul acela, s-a petrecut un lucru neinteles pentru mine: privind la crupier, Dietrich a sovait si, brusc, a devenit timid. Iar noi, cu totii, asteptam cu sufletele la gura. Vazand sovaiala lui Dietrich, Britney nu a mai avut rabdare si s-a intins peste masa ca sa vada cartile, dar mama i-a prins mana si a oprit-o: „- Nu ai acest drept! ”... Si am ramas perplexa: stiam ca mama e agila, dar niciodata nu-mi inchipuisem ca este atat de energica. Britney s-a speriat si a dat inapoi. Asadar, Dietrich a fost nevoit sa se supuna solicitarii Lucretiei. Cand am vazut ca aceasta avea un caré de decari, cu totii am ramas fara aer. „- Nu se poate! ”, a facut Britney care avea trei septari. „Este impotriva legilor firii”... „- Care sunt acestea, doamna? ”, a intrebat Lucretia. „Dupa cum ati vazut, nici nu m-am atins de carti. Ca sa nu fie vreo discutie”... Zeta a privit la Lucretia cu smerenie, Maria o privea infricosata, mama si Adela zambeau. Eu voiam sa aflu neaparat cum procedase, dar oricat intorceam problema pe toate partile, nu gaseam nicio solutie. Si iar m-am simtit in inferioritate, mai ales dupa ce am vazut privirea lui Margit. (Privea mandra la tata, ca si cum ea stia in ce consta trucul. Oricum, nu era admiratie, asa cum am vazut la Athanasia si Despina, ci certitudine). Dietrich s-a asezat pe scaun si a spus: „- Doamna, pana acum am vazut multe cazuri de noroc chior. Insa, acesta le intrece pe toate! Este ceva imposibil”... „- Nu e noroc, domnule Muller”, a raspuns Lucretia. „Este numai cunostere! ”... „- Totusi, nici nu v-ati uitat la carti! ? ”, a vrut Dietrich sa stie... „- Daca ma uitam, nu puteam juca atat de bine! ”... Iar ultimele ei cuvinte au cazut ca un traznet...

Ma asteptam ca jocul sa se incheie, dar n-a fost sa fie asa. Lucretia a intrebat: „- Doamnelor, mai este cineva dispusa sa piarda la poker? ”... Britney era terminata. Asadar, s-a ridicat clatinandu-se si nimeni n-a mai indraznit sa-i ia locul. Dietrich a intrebat: „- Imi permiteti sa continui eu? ”. (N-am inteles niciodata de ce s-a incumetat la un asemenea act. Sugestia mea nu viza acest aspect. Iar in cazuri din astea, este bine sa meditezi profund, pentru ca este clar ca adversarul stie sau face ceva ce tu nu intelegi. In fine, am stabilit ca asa este Dietrich si ma gandeam ca, probabil, un rol preponderent il avea experienta de comanda, in contextul beneficierii, in permanenta, de avantajele terenului propriu. Dar, socoteam ca, terenul pe care se afla in acel moment nu era unul pe care sa-l cunoasca si de pe urma caruia sa profite. Oricum, mult mai tarziu, aveam sa aflu ca ma inselam, ceea ce m-a umplut de admiratie fata de parintele meu)... „- Numai daca aveti suficienti bani, domnule Muller”, a raspuns Lucretia. „Si trebuie sa retineti un lucru important: noi suntem femei, iar femeile sunt impredictibile”...

In urma ultimelor cuvinte ale Lucretiei, Dietrich s-a aratat optimist. (Cata naivitate, poate si aroganta, in abordarile acestui barbat! Nu a sesizat ca tata il sugestiona intr-un fel foarte subtil. Oricum, nu cred ca putea sa vada lucrurile astea, pentru ca el era ocupat cu altceva si va veti da seama cu ce). Cred ca se gandea ca trebuie, neaparat, sa dovedeasca o femeie care avea un succes conjuctural. Este posibil sa fi vrut sa inteleaga cu cine avea de-a face, dar nu cred, pentru ca arata foarte relaxat si sigur pe el. Drept urmare, a dat dispozitie sa i se aduca jetoane in valoare de 10 milioane Euro... „- Este prea mult, domnule Muller! ”, a facut Lucretia. „O sa-i pierdeti prea repede. Incercati cu un milion. Mai aveti o sansa”. (Si iarasi a trebuit sa recunosc ca tata ma depasea cu mult: vedea lucrurile mult mai clar!)...

Ma uitam la Lucretia inmarmurita: vorbea de parca stia ca va castiga. Mama a spus: „- Chiar asa, domnule Muller, va puneti mintea cu niste femei? ! ”... „- Nu, doamna”, a raspuns acesta. „Vreau sa-mi recastig banii”... Iar cand am privit la Zeta, am vazut ca zambea cu intelegere. Era ca si cum ar fi spus: „E imposibil sa iei banii patronului. Pana la urma si-i ia singur inapoi”... „Ei, daca ar fi numai asta, tot este bine! ”, mi-am spus eu ingrijorata...

Cartile s-au dat din nou si, vreme de cateva maini, a fost numai o miscare de tatonare. Era vizibilca Dietrich se concentra numai la strigarile Lucretiei. Si in timp ce aceasta ramanea aproximativ cu aceeasi suma pe masa, Dietrich a inceput sa piarda. Asa s-a facut ca mama si Adela castigasera, fiecare, cate 500.000, iar Maria si Zeta, cate un milion. Si toata lumea privea la Lucretia, care nu se uita la cartile primite, situatie care a ajuns sa-l obsedeze pe Dietrich... „- De ce nu priviti cartile, doamna? ”, a intrebat exasperat... „- De ce sa mai uit la ele, domnule Muller? Ca sa aflu cum voi pierde? Intai, astept sa pierdeti dvs toti banii. O sa vad dupa aceea”... Si dupa putin timp, Dietrich a ramas numai cu cinci milioane, ultimele doua fiind pierdute in favoarea mamei si a Adelei. Ei bine, in momentul acela, au aparut barbatii...

Fanariotul a sosit exact in clipa cand Dietrich a cerut cinci milioane, iar Lucretia a raspuns: „- Cinci ale dvs si inca zece, pentru care va semnez un cec! ”... Iar cand a auzit spusele iubitei sale, grecul s-a lasat pe un scaun inmarmurit... „- Lasa, draga! ”, a facut Lucretia. „Nu joc din banii tai. Joc din ai lui Tache”, a continuat ea vesela... Si apoi, s-a adresat lui Tache: „- Ei, cum a fost, fratele meu, in Biserica Maicii Domnului? Am vazut ca Fecioara v-a onorat cu cateva fulgere si tunete, ca tare pacatosi mai sunteti daca va lasati femeile singure si plecati la dracu-n praznic. In lipsa voastra, femeile castiga bani, lenesilor! ”...

Dietrich a dat dispozitie si au venit toate jetoanele lipsa. Se uita la Lucretia si nu stia cum sa faca. (In momentul acela mi-am dat seama ca Dietrich pierduse controlul si daca pana atunci se uita frecvent la crupier, brusc, a fost captivat de imobilitatea tatei. Nu a inteles nimeni ce se intampla. Eu am ramas perplexa: sistemul utilizat de parintele meu semana mult cu ceea ce faceam eu cateodata. Deaceea, ma intrebam: „- Oare, cand a invatat sa procedeze asa? Si cine l-a scolit pe el? ”)... Lucretia a spus: „- Costas, ca urmeaza sa-ti fiu nevasta, te rog, intoarce tu cartile! ”... Iar Fanariotul s-a apropiat de masa tremurand. Pana si Maria se uita la el, ca si cand l-ar fi admirat ca are curajul sa se atinga de o asemenea carte. Dietrich nu a mai avut rabdare si a aratat cartile: o chinta de caro, cu cartile de la 5 la 9. Pentru mine, era clar ca tata pierduse si ma gandeam de unde vom scoate banii. Cred ca la fel gandea si Fanariotul. Maria a dat sa se ridice de la masa revoltata, pusa pe scandal. Totusi, Fanariotul si-a facut curaj si a intors cartile Lucretiei. Si atunci, am vazut ceva incredibil: tata avea chinta de pica, cu cartile de la 7 la valet. M-am frecat la ochi: in sistemul nostru, tata avea o carte superioara. Maria a ramas cu gura stramba si, o perioada, a stat asa privind la Lucretia ca la o aratare. Mama se uita si ea neincrezatoare. Cred ca, indiferent ce mesaje invizibile isi transmiteau intre ei, ceea ce vedea i se parea un miracol. Zeta a cerut un pahar de sampanie si l-a baut pe narasuflate. Dietrich s-a asezat pe fotoliu dand din cap in nestire, de parca ar fi fost apucat. Mitica a venit langa mine si a privit la Lucretia ca la un om sfant. Hans si-a facut cruce iar Ianos parea ca-l va urma; amandoi murmurau ceva neinteles, probabil ca fusesera impresionati de cele ce aflasera la Daphne, ori ceea ce tocmai vedeau era greu de acceptat. Crupierul se arata foarte nervos, ceea ce mi s-aparut firesc. Si s-a lasat o tacere de mormant. Atunci am vazut ca eram inconjurati de foarte multi oameni si nimeni nu indraznea sa scoata un cuvintel macar...

„- Eu imi iau bani! ”, a spus Maria, rupand linistea si i-a intins jetoanele crupierului. Dar, sarmanul, nu avea atatia bani numerar. De aceea, privea incruntat la Dietrich, fara sa dea vreo atentie solicitarii... „- Hai! ce stai? da-mi banii! ”, a strigat Maria, de parca se simtea pacalita si interpreta atitudinea crupierului drept un refuz... Barbatul ei a venit langa ea si i-a soptit ceva la ureche... „- Stii ce? Tu sa nu te bagi, ca pana acum te-ai plimbat. Eu am muncit si am castigat un milion. Asa ca vreau banii! Sunt banii mei! ”, s-a rastit in limba engleza, ca sa afle toata lumea ca nu era de glumit cu ea.

„- Poate ar trebui sa-i lasam aici”, am opinat eu. „Si asa, dupa masa de seara, venim sa continuam cu pokerul”... „- Nu-i las aici, draga! ”, a facut Maria. „Proprietarul a pierdut o suma uriasa, pe care nu cred ca si-o mai poate recupera. Faceti ce credeti, dar eu imi vreau banii”... „- Si unde-i depozitezi? ”, a intrebat Fanariotul in engleza... „- Ii bagam in banca. Sau ii lasam in seiful hotelului”, a raspuns ea pe acelasi ton... Ei bine, ultimele cuvinte ale Mariei, l-au adus pe Dietrich la realitate. A zambit trist si a spus. „- Va vom da niste cecuri pentru sumele aferente”... „- Eu vreau banii! ”, a strigat Maria, si mai neincrezatoare... „Putem sa va dam banii”, a acceptat Dietrich imediat. „Numai ca sunt mai greu de transportat. Oricum, vom gasi o solutie rezonabila”...

Vasul s-a pus in miscare, iar mama s-a asezat ca sa numere jetoanele. Nu se mai putea juca poker si aveam impresia ca banii castigati ne copleseau. Si priveam la jetoanele de pe masa, neindraznind sa ma uit in ochii lui Dietrich. M-am asezat langa el... „- Nu-ti face nicio problema! ”, mi-a soptit acesta intalnindu-mi privirea. „Am pierdut pe mana mea. Nu mi-am inchipuit ca matusa ta este atat de periculoasa”... „- Nici eu”, i-am raspuns cu intelegere... „- Si totusi, cum e posibil asa ceva? ”, m-a intrebat, privindu-ma limpede... „- A reusit sa te citeasca. Cand eram mica, mereu ma eschivam de privirea ei. Nu stiu cum face, dar stie cum gandim si forteaza lucrurile la extrem, spre deosebire de tata care este mai omenos si nu trece dincolo de o anumita limita”... Voiam sa vad daca banuieste ceva in legatura cu substituirea dintre tata si Lucretia... „- Da, cred ca ai dreptate. M-am inselat in privinta tatalui tau. Voi incerca sa ma revansez”... „- Cu ce sa te revansezi? ”, am intrebat uimita de lipsa de luciditate a omului. „Mai ales ca ai pierdut ca un erou. De fapt, eu te-am pus in garda. Iata, ceea ce m-am temut, s-a realizat! ”... Dietrich a zambit: „- Douazeci de milioane este o suma infima. Totusi, sunt uimit si nu inteleg cum a jucat”... „- Nici eu”, am marturisit. „Dar nu e timpul pierdut si voi afla! ”... „- Daca afli, te rog sa-mi spui si mie”, a continuat el. „Ma voi revansa cu generozitate. Stii ce a fost de neiertat? Am acceptat sa jucam afara”... „- De ce? ”, am intrebat, facand pe nevinovata... „- Pentru ca-n interior avem infrastructura necesara si putem sa aflam ce se petrece in situatii din acestea”, a recunoscut Dietrich si mi-am dat seama ca omul nu era suficient de dotat psihic pentru a conduce o asemenea afacere. De aceea, am solicitat: „- Serios? Arata-mi-o si mie! ”... Imediat, a parut ca se trezeste. S-a scuturat brusc si a raspuns eschivandu-se: „- Am sa-ti arat alta data. Nu te voi uita”... Lucretia ne privea zambind oarecum admirativ. Si a fost pentru a doua oara, in cadrul aceleiasi zile, cand m-am simtit fericita...

Dupa vreo doua ore de la sosirea la hotel, Fanariotul si Lucretia ne-au chemat pe toti la receptie... „- Ba, neamtu trimis banii! ”, a spus el. „Ce direacu faceam la ei? ’... „- Lasa, draga, poate-i mai bine asa! ” a spus Lucretia in limba engleza. „Ce zici, Maria? Ce facem cu banii? ”... „- Draga mea, banii vostri sunt mai multi. Faceti ce vreti cu ei. Eu am numai un milion. Si-i vreau langa mine! ”, a raspuns Maria, privind la Lucretia cu mare respect, oricum, foarte diferit decat facuse pana atunci... „- Bine! ”, a facut aceasta, fara sa-i mai dea importanta. „Tu ce spui, Tache? ”... Tata a privit la Fanariot, apoi la Hans, Ianos si Mitica, de parca numai ei trebuiau sa ia decizia si a raspuns: „- Ba, n-am mai vazut atatia bani la un loc. Cred ca neamtu’ voia sa scape de ei. Nu prea inteleg de ce, ca nu sunt falsi. Isi pregateste el o solutie si vor vrea sa-i ia inapoi. Oricum, in seara asta, nu va face nimic: trebuie sa discute cu altii mai mari si sa organizeze lovitura”... „- Despre ce e vorba? ”, a vrut sa stie Maria. Iar dupa ce tata a repetat ceea ce spusese mai devreme, aceasta a facut ochii mari, de parca ar fi fost lovita in moalele capului... „- Ce lovitura? La ce va referiti? ”, a izbucnit panicata... Fanariotul a privit la ea si a strigat in greceste: „- Mai taci dracu’ din gura! Vad ca nu te mai opreste nimenea. Aici se socotesc toate posibilitatile. Daca nu-ti place, poftim, ia-ti bani si pune-i langa tine. Dormi cu ei! Oricum, pana maine dimineata, nu gasesti nicio banca sa ti-i ia, iar daca ar fi una, mai devreme sau mai tarziu, tot trebuie sa le spui de unde-i ai. Un milion de Euro nu-i o suma neglijabila. Iar Muller de-aia ni i-a dat. Mai mult, asa a scapat si de gura ta proasta! ”... Maria s-a facut mica si n-a mai spus nimic. Si se parea ca are mult respect pentru Fanariot... „- Ba, daca stau aici pana dimineata, e problema? ”, l-a intrebat el pe tata, de data asta, in romaneste si mult mai calm... „- Nu-i nicio problema. Ii pui pe-astia de la receptie sa pazeasca, ca sa fim mai linistiti. Vedem noi, maine! E bine sa mergem si sa continuam sa jucam, ca altfel batem la ochi”, a spus tata si toata lumea a fost de acord...

Asadar, pe la ora 20:00, au aparut masinile pe care Dietrich le trimisese dupa noi. Maria a refuzat sa mearga; isi tinea barbatul de brat si ne spunea: „- Eu nu mai merg acolo. Pur si simplu, mi-e frica”... „- De ce? ”, a intrebat tata... „- Ceea ce am vazut astazi m-a coplesit”, a raspuns ea... „- Ce-ai vazut? ”, a intrebat mama... „- Intai, am vazut-o pe Fecioara Maria si am stiut ca voi castiga la poker. Dar cand am castigat, nu m-am simtit tocmai bine. Si mi-e frica”... „- De ce? ”, am intrebat eu zambind... „- Mi-e frica pentru viata mea! Ca nu trebuie sa te lacomesti si Dumnezeu este mare si puternic! ”... Am ramas cu gura cascata. Am privit la Athanasia: si ea gandea la fel. Despina a spus: „- Hai, draga, ca Fecioara n-are nimic cu noi! Nu mai scoate vorbele astea”... „- Tu sa taci, ca toata viata ai fost de capul tau. N-ai copii si barbatul te tine in lux si bunastare. Ar trebui sa-ti fie rusine si sa nu ne mai dai sfaturi, ca n-ai castigat niciodata un ban cinstit! ”... „- Haide! Gata! Nu vreti sa mergeti? , nu mergeti! Sa fiti sanatoase! Dar nu te mai lua de oameni! Lasa, ca Despina nu-i ultima femeie de pe pamant”, a spus Fanariotul in engleza. „Vorbim dimineata! ”... Si am plecat. Evident ca ne-au insotit si cele doua grecoaice, Athanasia si Despina, impreuna cu barbatii lor. Si cred ca le era indiferent ce se intampla cu banii, dar erau curioase sa vada cum continua toata tarasenia...

Inainte de a ajunge la masini, i-am spus tatei: „- ll stii pe chelnerul cel blond? ”... A dat din cap afirmativ... „- Cred ca este omul potrivit. Astazi, prin intermediul lui, am reusit sa intru in cabina lui Dietrich. Asa am aflat ca esti pe lista lui si ca esti sprijinit de mai multi oameni de afaceri”... Si i-am spus adresele pe care le citisem in dosarul lui Dietrich... „- Si? ”... „- Simt ca chelnerul lucreaza la un serviciu secret. Nu stiu care. Iar ca sa aflu precis, mai am nevoie de timp. Cert este ca poate fi sugestionat relativ usor. Asadar, este omul nostru! ”... Dintr-o data, tata s-a luminat la fata si m-a privit cu atentie pret de cateva secunde, s-a oprit in loc si a soptit: „- Actioneaza! Este singura cale ca sa pastram banii. Sa-mi spui numai cu ce pot sa te ajut”... Ei bine, asta-mi placea la tatal meu: intelegea foarte repede si, daca-i ofereai o solutie buna, nu conta pentru el daca trebuia sa fie numai un simplu soldat. Uneori, daca vremelnic ii preluai rolul de lider, te inlocuia cu iscusinta... „- Bun”, am spus eu sigura pe mine. „Pune-i in tema si pe ceilalti. Organizeaza totul astfel ca sa am acces la tine prin oricare dintre ei, ca nu stiu cum vor evolua lucrurile. Si gandeste-te unde sa ascundem banii. O sa dam vina pe chelner, oricum, banii trebuie sa dispara”... Asadar, oricat de ciudate pareau lucrurile, tot ceea ce spusese mama se adeverea: urma sa actionam sub deviza „Attacco subito” (Ataca repede)...

3. Andante

Cand ne-am urcat pe yacht (si ne imbracasem intr-o tinuta de seara, ca doar nu mergeam in excursie!), ne-a intampinat Patru care, m-a luat deoparte si mi-a spus in engleza, chiar in fata camerelor de filmat: „- Umbla vorba ca matusa dvs a castigat la poker o suma importanta”... „- Incerc sa aflu cum a fost posibil asa ceva”, am raspuns eu amuzata. „Se pare ca intalnirea cu Fecioara Maria i-a inspirat pe mai multi. De altfel, cred ca in seara aceasta, si dvs veti fi protejat de preamaritul Mohamed, Profetul”... „- Fie ca Allah sa te auda, prea inteleapto! ”, a spus zambind amuzat, dar cu un aer oarecum spasit, iar pentru mine a fost clar ca era dispus sa colaboreze cu noi, daca nu cumva chiar colabora (!). Si m-am gandit ca, probabil, tata aranjase ceva cu el, ca prea era mare coincidenta de a-l reintalni pe acest yacht... „- Sunteti singur? ”, am intrebat imediat... „- Nu, sunt impreuna cu un compatriot, Mustafa Cilingir. Dar am uitat sa ma prezint. Sunt Osman Demirci, turc din tata-n fiu, inca de pe vremea Junilor Turci, atat cat imi cunosc neamurile”... Am zambit cu condescendenta si am intrebat: „- Domnul Cilingir se trage dintr-un sultan brunet? ”... Ei bine, cand a auzit ceea ce am intrebat, Patru a dat sa rada in hohote. Insa imediat, a inteles ceea ce intrebasem eu de fapt. De aceea, a raspuns privindu-ma admirativ: „- Nu, dumnealui este mai special. Are ochii albastri. Interesele noastre se interpatrund si sunt conjuncturale. De altfel, maine trebuie sa plece in Turcia”... „- Hm! ”, am facut eu. „Si tata are ochii aurii, dar are grija de toti prietenii. Nu cred ca s-a plans vreunul dintre ei”... „- Sunteti o tanara daruita de soarta. Astazi, oamenii sunt foarte prefacuti si lacomi. Nici nu stii cu cine sa te mai asociezi. Eh!... Trebuie! sa supravietuim. Oricum, ceea ce am vazut la dvs ma indreptateste sa cred ca sunteti altfel de oameni. Si cred ca Allah va are in gratiile sale”... „- Ei bine, noi ne incredem unul in celalalt, iar daca asta inseamna Dumnezeu, va dau dreptate”... „- Ma bucur sa va cunosc si am sa va urmez sfaturile”, a sfarsit el si ne-am despartit sub privirile amuzate ale tatei...

Partida de poker la care am participat a fost uluitoare. La masa se aflau Hans, Dietrich, eu, Antonio (un italian dubios cu priviri de crocodil!), Margit si Jose (un spaniol destul de simpatic in aparenta, dar foarte calculat si atent). Trasesem la sorti si asa a iesit. Ceilalti au nimerit la alte mese. Am privit la Hans si Margit si mi-am amintit de partea II a concertului in Re a lui Ceaikovski, Andante si la tot ceea ce spusese mama. Si atunci am inteles de ce trebuia sa se fixeze dinainte strategia de joc, asa cum o facea mama: prin tragere la sorti, exista posibilitatea ca la aceeasi masa sa joace trei dintre noi, care cunosteau amanuntele actiunii. „Asadar, cine este vioara, cine este flautul si cine este clarinetul? ”, m-am intrebat imediat si am privit la Hans si Margit. Dar niciunul nu ridica privirea si nu-mi comunica vreun mesaj. De altfel, chiar de-ar fi facut-o, ii puteam intelege? Si apoi, camerele de luat vederi care ne monitorizau, nu intrau si ele in posesia acelorasi informatii? Prin urmare, am stabilit ca trebuie sa-mi schimb stilul prin care culegeam informatii. Asadar, am intrebat: „- Cum jucam? ”... Mi-a raspuns Jose si a facut-o cu multa amabilitate: „- Propun sa jucam in stilul dvs. Dietrich ne-a vorbit despre el si mi se pare interesant”... „- Deci stie toata lumea diferentele fata de jocul clasic! ? ”, a spus Margit pe un ton aspru, fara sa priveasca la partenerii de joc. Am privit la crupier: era acelasi ca cel de la pranz. Imi zambea misterios. „Asadar, el este cheia jocului tatei! ”, am gandit imediat si am sorbit din paharul cu apa ce-l aveam inainte, pentru a-mi ascunde emotia. Totusi, era evidenta schimbarea mea emotionala si stiam ca ea fusese deja inregistrata. Asadar, am spus catre Dietrich: „- Se pare ca am devenit parteneri de joc, iar lucrul acesta ma copleseste. Poate ar trebui sa cedez locul altcuiva”... Toata lumea m-a privit cu surprindere, cu exceptia lui Hans care parea absent... „- Ce chestie! Oare de ce pare Hans insensibil”, am gandit imediat, dar mi-am data seama ca omul se concentra... „La ce se poate concentra atat de intens? ”, m-am intrebat si, fara nicio explicatie plauzibila, am avut senzatia de deja-vu. Dintr-o data am stiut ce carti urmeaza sa primesc. Mi-am amintit brusc, ca in tabloul ce-l revedeam acum, faceam pe desteapta si ceream alte carti... Ca si cum mi-ar fi ghicit gandurile, Hans a ridicat ochii spre mine, a zambit si a spus: „- Este o incercare, la fel ca toate celelalte. Nu-ti face nicio problema: chiar daca vei pierde, tot vei fi in castig! ”... „- Da, Andreea”, a spus si Dietrich. „- Pana la urma, trebuie sa afli cine esti! ”... Am zambit de parca multumeam pentru intelegere si am gandit: „Asadar, trebuie sa fiu vioara! Sa vedem cine sunt celelalte instrumente”... Si m-am linistit... Totusi, mi s-a parut ca trebuie sa-mi impun regulile. De aceea, am pretins: „- Va rog. Sa jucam in sensul invers al acelor de ceasornic. Sa nu fie chiar la fel ca modul in care jucam noi, iar modificarea pe care o solicit este fara importanta”... Brusc, Dietrich, Antonio si Jose au schimbat niste priviri... „- Stiu ca va surprinde solicitarea mea. Nu vreau sa existe nicio suspiciune si, indiferent cine castiga, cred ca e mai bine sa plece linistit si nu va fi suspicionat de ceilalti. Asadar, refuz sa joc in sistemul nostru, in cazul in care nu se accepta aceasta nesemnificativa modificare”... Ceea ce spusesem eu i-a alarmat pe cei trei si am dedus de aici ca aranjasera cartile, ori ca era alta explicatie care-mi scapa. De aceea, am continuat: „- Am sa-l rog pe crupier sa deschida un pachet nou de carti si sa-l amestece in fata noastra”... Dupa ce am facut si aceasta precizare, s-a lasat linistea. Simteam cum imi sunt scanate toate partile vizibile ale fetei si ale corpului. Se pare ca Dietrich a fost avizat in legatura cu reactiile mele interioare, detectate de instalatiile invizibile. Imediat a spus: „- Da. Mi se pare firesc. Adu, te rog mai multe pachete de carti. O vom lasa pe domnisoara sa aleaga unul dintre ele. Le amesteci repede si ii dai sa taie. Vei incepe sa servesti chiar cu domnia sa, in sensul invers al acelor de ceasornic...

Crupierul s-a conformat, dar cand mi-a intins cartile pentru a le taia, l-am privit atenta cu privirea periferica si, fara sa vreau, am spus: „- Bune! ”... Deci nu le-am mai taiat... Dintr-o data, mi-am dat seama ca crupierul incerca sa triseze si sa-i dea lui Dietrich, eventual lui Antonio sau Jose, carti mai bune. Am realizat, de asemenea, ca schimbarea sensului de distribuire a cartilor de joc ii crea acestuia oarecari greutati in memorarea lor si deci, ca trebuia sa actionez cu repeziciune, ca sa nu se obisnuiasca cu sistemul cel nou. De aceea, am considerat ca trebuie sa fiu foarte atenta si m-am concentrat mai mult asupra lui...

Asadar, incepand de la mine, s-a servit primul rand de carti. Si iar am avut senzatia de deja-vu. Ma uitam la carti si incercam sa aflu care sunt acestea. Am stiut numai ca sunt carti mici, ca asa le daduse crupierul. Dar nu valoarea cartilor era sansa ce-o intrevedeam, ci faptul ca erau impreuna. In acel moment, am crezut in Dumnezeu. Si am presupus ca am in mana o chinta. Asadar, fara sa ma uit la ele, am spus: „- Pas”... Iar Antonio m-a privit uluit... „- Nu te uiti la carti? ”, a intrebat el... Nu i-am raspuns, iar lucrul acesta l-a impacientat intrucatva. Deoarece urma dupa mine, a deschis jocul. La fel au facut toti ceilalti. Cand mi-a venit randul, am pus si eu deschiderea. „- Nu te uiti la carti? ”, a intrebat Antonio, din nou. M-am uitat la el cu o privire rece, dar n-am raspuns nimic si am simtit ca omul a intrat in panica. Imediat a cerut doua carti si am fost sigura ca avea doi popi. Margit a cerut: „- O carte! ” si am simtit ca are doua perechi. Crupierul m-a privit admirativ. Jose a cerut trei carti. Hans a spus repede: „- Servit! ”, ceea ce l-a bagat in sperieti pe Dietrich, care a sovait. Totusi, a spus si el: „- Servit! ”. Iar atunci cand mi-a venit randul sa cer carti, am intalnit privirea crupierului: aceeasi admiratie. Brusc, mi-am dat seama ca aveam cea mai mare carte de pe masa, iar el stia deja lucrul acesta: nu avea ce sa mai faca, prin urmare, ma admira, considerand ca daca stiu cum sa profit de situatie, puteam sa castig o avere... Si ma tot gandeam la crupier, la cum ajunsese el sa se ocupe de masa noastra. Dintr-o data, am realizat ca Dietrich il pusese acolo, ca avea incredere in el. De altfel, tot Dietrich il adusese si la partida de la pranz, ceea ce demonstra ca omul era deasupra oricaror suspiciuni. De aceea, am spus cu timiditate si nesiguranta: „- Servit! ”. Si toata lumea m-a privit surprinsa... „- Da’ ce se-ntampla, draga? ”, am intrebat eu amuzata. „De cand nu mai este omul stapan pe banii lui? Uite-asa un vis am avut azi noapte: se facea ca ma certam cu partenerii de joc, ca eu voiam sa pierd, iar ei nu mai puteau de grija bunastarii mele”... „- Ei, poate pentru ca esti mai tanara! ”, a incercat Dietrich o explicatie... „- Si fara minte! ”, l-a sustinut Margit privind la mine cu dispret... „- Ei, a fost o zi obositoare, ne-a spus anecdote, ne-a prezentat un specatacol de iluzionism. Este explicabil! ”, a spus Hans privindu-ma dezaprobator... Imediat, Antonio a cerut: „- 20” si a pus pe masa jetoanele aferente sumei de 20.000 Euro... „- Hm! ”, a facut Margit. „Doua zeci ale dvs si 20 ale mele. Jose a aruncat cartile. Hans a platit sec. Iar Dietrich a cerut 100.000. De aceea, am spus: „- 140 ale dvs. Plus 1 milion al meu! ”... Si toata lumea a ramas cu gura cascata. Antonio nu s-a pierdut cu firea si a considerat ca soarta-i surade. De aceea, a spus in mare graba: „- 1.120.000, plus 2.5 milioane”. Margit l-a privit cu atentie, s-a gandit putin, de parca i-ar fi fost greu si a aruncat cartile. Hans a spus imediat, de parca n-ar fi avut incredere in cartea mea: „- 3.5 milioane plus inca 2.5! ”... Iar Dietrich l-a privit ca pe un monstru. In final, a spus: „- Sec! ”... Iar atunci cand mi-a venit randul, am spus simplu: 5 si inca 5! Iar Antonio a ramas fara aer. Asadar, s-a uitat la cartile mele, care zaceau in pozitia in care mi se dadusera, s-a uitat la Dietrich, apoi la Hans si, in final, si-a aruncat cartile, cu mare parere de rau. La fel a facut si Hans si am ramas singura cu Dietrich, care ma privea consternat. (Era ciudat ca Dietrich nu se uitase de loc la crupier, iar acesta incerca sa-i capteze privirea, dar era ignorat in permanenta. Si cred ca singurul motiv era faptul ca se incredea in cartea lui)... „- Iti dai seama ca pot sa te nenorocesc! ”, a spus el... „- De ce nu vrei sa-mi vezi cartea? ”, am intrebat cu un tupeu fara margini, ceea ce l-a derutat, a privit ametit la Antonio si la Jose, apoi la toti ceilalti care se ridicasera de la mesele lor si se adunasera in jurul mesei noastre. (L-am vazut si pe Mitica si mi se parea daramat. Lucretia si Fanariotul se uitau la mine admirativ, iar grecoaicele sedeau inmarmurite si cred ca-si faceau socoteala ca sunt sarita de pe fix)... „- Nu mi s-a mai intamplat asa ceva”, a admis Dietrich, fara sa inteleaga de ce crupierul a scapat cartile pe jos. „Sunt foarte surprins. Nu stiu cum sa procedez”... „- Cu luciditate, Dietrich, am spus eu. Incearca sa vezi realitatea. Nimic nu poate fi cuantificat in acest moment. Nici macar informatiile date de aparatele care ne monitorizeaza. Probabil ca vei analiza toate datele, mai multe zile la rand. Esti intr-o situatie limita si va trebui sa-i faci fata. Este evident ca voi castiga! ”... De fapt, voiam sa anulez orice efect al vreunui mesaj pe care Dietrich l-ar fi receptionat de la crupier. Si incercarea a avut succes. Asadar, dintr-o data, Dietrich s-a revoltat, Hans si Margit au zambit, ca si cand ar fi fost depasiti de situatie. Mama ma privea foarte serioasa si cred ca a priceput ca sunt stapana pe situatie. Brusc, Dietrich a spus: „- Inca 10! ”... „- 10 ce? ”, am intrebat eu disperata... „- De milioane, evident! ”... „- Ai banii astia? ”, am intrebat. „Pentru ca daca castig, ii vreau imediat. Cash! ”... Dietrich a inceput sa rada. La fel si ceilalti, convinsi ca nu sunt in toate mintile. Si ma uitam la toata lumea, gandindu-ma la orchestra din Concertul lui Ceaikovski si la spusele mamei: „In final, vioara si orchestra canta inlantuite, aceeasi tema, dar cu abordari diferite”... Am privit la tata, care sedea in apropierea mea si i-am facut un semn din ochi. Am spus: „- Ai ochii albastri, tata! Ti-e teama? ”... „- Hm”, a raspuns el razand. „Ma voi ocupa de asta! ”... (Adica, il faceam atenta in legatura cu chelnerul. Ca daca urma sa castig, aveam sa fiu permanent monitorizata si nu ma mai puteam ocupa de problema hotului. Se pare ca tata a inteles si m-a asigurat ca va organiza totul)... De aceea am spus cu parere de rau: „- Dietrich, ia-o ca o dovada a prieteniei noastre. Ma opresc aici si platesc sec. As fi putut sa cer si un miliard; mi-i plateai! Asadar, intoarce cartile”... Initial, Dietrich a intors cartile sale: trei asi. Apoi a asteptat. Crupierul zambea timid. Am spus: „- Cred ca ai pierdut! Dar nu sunt sigura pentru ca nu stiu ce carti am. Asadar, priviti si minunati-va! ”... Asadar, mi-am pus sufletul in mainile Divinului si acesta nu m-a dezamagit. Imediat, am scos la iveala un care de optari. Ei bine, si eu am fost uimita. Dar nu ne mai puteam intelege unul cu celalalt. S-a iscat un vacarm infernal. Cand totul s-a linistit, am spus: „- Vreau banii imediat. Inca este zi. Da ordinele necesare. Eu ma intorc la hotel”... Si toata lumea s-a dat la o parte din fata mea, lasandu-ma sa ies pe punte. Langa mine a venit Dietrich... „- Cum ai facut? ”, m-a intrebat el foarte timid... „- Dietrich, eu sunt o naiva si am crezut in prietenie. Ti-am facut dovada ca-ti sunt prietena. Tu nu! ”... „- Ce vrei sa spui? ”... „- Am sa-ti spun o poveste... Ei bine, Kostas Papademos, prieten de familie, a considerat, ca orice grec, ca trebuie sa renunte la prietenie pentru a castiga cu carti masluite. Nimeni nu i-a spus nimic. Dar l-am facut sa piarda cu propriile carti. Ca asa cum el le cunostea, le-am aflat si noi. In final, isi ascundea cartile primite, in pantaloni, sub camasa, tot ca sa nu i le mai vedem. Dar a inteles lectia usturatoare pe care i-am dat-o. Sper ca ai inteles si tu”... „- Nu stiu la ce te referi”, a ingaimat privind la mine consternat... „- La crupier, proprietarule! ”, am raspuns eu. „Cu totii ne-am uitat la el, cu exceptia ta. Cu aceasta ocazie, am aflat si cum a castigat tata, mai devreme si iti ofer aceasta explicatie: cand ai un sistem pe care-l utilizezi cu succes, trebuie sa te asiguri ca functioneaza. Iar daca treci printr-o perioada mai dificila, nu te baga in linia intai. In cazul de fata, trebuia sa te uiti la crupier, ca d-aia l-ai pus acolo! Omul ti-a facut multe semne, a scapat si cartile pe jos. Ar trebui sa-l premiezi, pentru ca-ti este foarte util si loial. Priveste la casetele cu inregistrarea partidei. Vei afla ca am dreptate. De fapt, cred ca ti-a spus crupierul cat de ignorant ai putut fi. Asta daca nu cumva esti un stapan absolut, crud si vanitos si nu accepti sa ti se spuna adevarul. Dar eu n-am ce sa pierd. Iar daca as ramane sa joc, iti voi lua toti banii, pentru ca nu te mai tratez ca pe un prieten, iar metodele tale sunt ineficiente cu mine”... Dietrich m-a privit infricosat. Apoi, a lasat capul in jos si a spus: „- Iarta-ma! Ai dreptate”... „- Ei, acum sa te vad. Mi-ai promis ca ma rasplatesti cu generozitate, daca-ti explic siretlicurile tatei. Ti le-am explicat. Nu stiu daca ai inteles si, pentru asta, cred ca trebuie sa mai joci. Oricum, daca tii la onoare, vreau sa vad maine dimineata, ancorat in portul Trypiti, un catamaran frumos, de marime mijlocie, fara motor, numai cu vele. Nou! Si sa ne lasi sa plecam cu banii, fara sa ne urmaresti in vederea recuperarii lor”...

In noaptea aceea, am dormit minunat. Si am visat ca navigam peste mari si tari. Aveam la dispozitie un catamaran superb, propulsat numai cu vele... „- Pai, de ce n-are si motor? ”, il intrebam pe Patru... Iar el imi explica faptul ca e mai bine asa, ca ma deplasez foarte usor si nu las urme... „- Mergeti cu catamaranul asta! ”, ne spunea Patru mie si lui Corcodel. „Plimbati-va cu el! Veti atrage atentia tuturor si va vor urmari peste tot. Numai asa putem sa salvam banii! ”... Si m-am trezit din cauza unor batai in usa. Era receptionera, care ne invita imediat in cladirea receptiei. (Nu daduse telefon pentru ca i se interzisese. Iar noi ne uitam la ea nauciti, ca de ce sa-i interzica cineva sa vorbeasca la telefon?)... „- De ce sa mergem acolo? ”, am intrebat eu contrariata... „- Veniti acolo. S-a intamplat ceva grav”... Si ne-am dus. Nici n-am apucat sa ma mai spal. Iar la intrare, ne astepta politia. In interior se afla toata lumea cunoscuta...

„- Ce stiti despre furt? ”, m-a intrebat un civil, in mod direct, ca si cum nu avea timp de pierdut... Ne-am uitat uluiti la el si am intrebat: „- Care furt? ”... Iar el zambea, de parca mi-ar fi ars de glume. De aceea l-am intrebat direct: „- Domn’e, cunoasteti limba engleza? O vorbiti bine? ”... A dat din cap... „- Atunci, de ce mama naibii, nu-mi spuneti despre ce este vorba? Si de ce m-ati chemat? ”... Omul ma cantarea cu atentie. Am vazut ca la fel procedau ceilalti politisti in civili cu parintii, cu Fanariotul, indeosebi cu Lucretia, fiecare pereche cu politistul ei. Asadar, mi-a sarit inima din piept... „- Sa nu spuneti ca ni s-au furat banii? ! ”, am spus pe un ton disperat si m-am gandit ca, probabil, visez... Si atunci a inceput un interogatoriu de zile mari. Pana la urma, am aflat ca se sparsese seiful hotelului, ca hotul fusese prins, dar disparusera banii. Hotul era un chelner care lucrare candva la hotelul Alexandros Palace si marturisise ca era in combinatie cu Mustafa Cilingir, dar tot nu-si explica traseul banilor si nici cum a facut acesta ca a fugit cu ei. Asadar, marturia chelnerului era naucitoare si cu totii se intrebau daca omul este intreg la minte. Oricum, il dadusera pe Cilingir in urmarire generala si aflasera ca intrase deja in tara lui, Turcia. Iar lucrurile se complicasera substantial dupa ce chelnerul a vrut sa se sinucida si daca nu era tata, chiar reusea. Oricum, in seif ramasesera valorile aferente camerelor, inclusiv banii castigati de mine, de la prietenii Fanariotului, dar politia i-a confiscat... „- Cum sa-mi confiscati, domn’e, banii? Ca astia-s ai mei, am venit cu ei de-acasa! ”, am mintit eu. „- Uitati, aici am recipisa ca i-am predat. Unde sa-i tin? In hotel? ”... „- Ce voiati sa faceti cu banii astia? ”... „- Voiam sa-mi cumpar un catamaran. Asa ca-i vreau inapoi. Chiar astazi voiam sa mergem la Parto Karras sa ma intalnesc cu vanzatorul”... „- Cum? Cu 300 mii Euro, cash? ”, m-a intrebat politistul... „- Chiar asa! Care-i problema? ”... Nu era nicio problema, era numai ciudat, spunea politistul. Si cand ne certam, a aparut crupierul de pe yachtul Omega, cu un act de vanzare-cumparare, spunand cu seninatate: „- Catamaranul va asteapta la Trypiti. Semnati, va rog, de primire”... Politistul a ramas cu gura cascata. Totusi a intrebat: „- Cine-i vanzatorul? ”... „- Domnule”, a raspuns crupierul. „Eu nu stiu nimic. Va rog sa-l intrebati pe domnul Muller”... „- Pai, si banii? ”, a facut politistul... „- Domnul Muller a fost informat ca banii au disparut. Va face toate investigatiile necesare si se va face lumina in cazul acesta. Va transmite ca, pentru orice amanunte, va sta la dispozitie”... Dupa plecarea crupierului, politistul m-a intrebat: „- Dvs stiti ca este ilegal cum ati procedat? ”... „- Cu ce? Cu catamaranul? ”... „- Nu. Cu banii de la poker. Cu provenienta lor”... „- Nu. De unde sa stiu. Pai, la Cazinoul de la Porto Karras cum este? Ca doar yachtul Omega deserveste acest cazinou? ! ”... Am avut grija sa nu dau prea multe amanunte despre afacerile lui Dietrich, nu de alta, dar era evident ca politistii se aflau in solda lui... „- Si ce se va intampla cu banii astia? ”, am intrebat eu... „- Care bani? ”, a facut politistul uimit... „- Pai astia pe care vreti sa mi-i confiscati. Erau in casuta aferenta camerei mele. Nu s-au atins hotii de ea. La fel cum au facut si cu celelalte casute, ale cetatenilor greci. Lor de ce nu le confiscati banii? ”... Politistul tacea si ma privea zambind. Atunci mi-am dat seama ca voi mai avea de-a face cu el. „- O sa verificam in tara dvs de unde aveti banii”... „- Pai, va spun de pe acum. De la forex! Si va rog sa verificati, ca mi-am platit toate impozitele aferente. De fapt, toti cei de aici investesc la forex. Oricum, lucrurile nu raman asa si voi avea grija sa fiti tras la raspundere, indiferent cat m-ar costa”... Omul s-a inmuiat si mai mult. A incercat sa dea inapoi: „- Este posibil sa fi facut o eroare. Asadar, banii acestia nu vi se confisca. Insa ceilalti, daca se gasesc, vor fi confiscati, in mod sigur”... „- Gasiti-i! Va vom fi foarte indatorati si ne vom revansa. Cat despre provenienta lor, sunt convinsa ca domnul Muller va lua toate masurile ca tranzactia facuta sa fie cat mai legala cu putinta”...

Dupa ce am servit masa, ne-am dus cu totii sa vedem catamaranul. (De fapt, voiam sa discutam intre noi si sa ne punem de acord cu niste amanunte. Iar pe uscat, nu mai aveam incredere in pastrarea confidentialitatii convorbirilor). Mitica ma intreba: „- Ma, si pana la urma, cum ai intrat in posesia catamaranului asta frumos”... „- E cadou, de la Dietrich! ”, am raspuns vesela... „- Cum asa? ”, a intrebat Fanariotul care se purta cu mine foarte prevenitor... „- I-am promis ca-i voi dezvalui cum a castigat Lucretia”... „- Si cum a jucat Lucretia? ”, a intrebat tata ingrijorat... „- Pai, a vazut toata lumea! Trebuia sa ai ochelari de cal ca sa nu-ti dai seama. Oricum, tu ai fost plecat la Daphne si n-ai apucat sa te lamuresti cum proceda crupierul. A incercat sa faca la fel si aseara si mi-am dat seama ca, daca nu actionam prin surprindere, ca sa spus asa, Attacco subito, cum scrie si pe partitura Concerului in Re a lui Ceaikovski, am fi pierdut”... Tata a inceput sa rada in hohote, apoi s-a apropiat de mine si m-a pupat pe amandoi obrajii, cu incantare... „- Despre ce vorbeste, Tache? ”, a intrebat Fanariotul contrariat... „- Lasa ca-ti spun eu! Trebuie sa-ti povestesc mai multe. Trebuie sa mai inveti, sa mergi la concerte, ce mai? , sa ajungi meloman. Are grija Lucretia de tine! Si dupa ce va luati, stati si ascultati muzica clasica”... „- Ba, tu bati joc la mine? ”, a facut Fanariotul revoltat... „- Coane”, am spus eu. „Aici lucrurile nu sunt cum se-arata. Tu esti grec. Dumnealui este armean! ”... Si toata lumea a izbucnit in ras, spre disperarea Fanariotului care nu mai intelegea nimic, mai ales ca noi nu ne faceam probleme pentru banii furati... „- Lasa, Costas! Ai sa le dai de capat pana la urma! ”, a spus Lucretia... Fanariotul a privit-o cu duiosie, apoi s-a uitat la tata si a spus: „- Ba, Tache, multe lucruri am invatat eu de la voi. Daca gasim si banii astia, ce ni i-a furat chelnerul, suntem cei mai tari”... „- Nu sa-i gasim e problema, Fanariotule! ”, a raspuns tata. „Sa ne intre in buzunare si sa ramana acolo, fara sa ne stie nimeni”...

Cu totii ne-am urcat pe catamaran, iar Mitica a ridicat velele si am pornit spre Agios Nicolaos, in cea mai mare viteza, sub privirile politistului de la Trypiti, care ne-a salutat cu multa condescendenta...

Va urma...

---

VIZUALIZĂRI: 6064 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI