Olympia – virtutea ca sport la grecii antici

TIPĂREȘTE

La Olympia te poţi rătăci. După ce cobori treptele, în faţa ta se deschid drumuri. Drumuri care urmează punctele cardinale. Mergând înainte, în dreapta ta apare o pădure de coloane subţiri nu cu mult mai mari decât mărimea omului. Paralelismul lor te implică într-o aşteptare. Cu cât aştepţi mai mult, în mintea ta se vor reconstitui acele vremuri. Voci, icnete înăbuşite, zgomot de metal şi lemn lovit, se prefac în a fi auzite. Aici se antrenează luptătorii, aruncătorii cu suliţa şi discul. Mai departe de tine carele au intrat pe teren şi caii struniţi nechează tot a aşteptare. Aici este palestra, sala de antrenament.

Privind printre coloane, umbre aleargă. Soarele sus pe cer le ţine isonul. Un crainic vesteşte o nouă întrecere. Te întorci spre stânga căci de acolo vine vocea aspră şi printr-o rotondă vezi arcada stadionului şi lumea care se agită. Au început jocurile; din nou.

Urmărind drumul din faţă treci pe lângă o imensă coloană; semn că eşti în dreptul Marelui Templu. Procesiunea continuă odată cu jocurile. Mirosurile de tămâie şi smirnă udă aerul cuprins de arşiţă. Cântările se aud slab, mai slab ca şi zgomotul cicadelor. Paşii se amestecă şi intră într-o cadenţă, ritm al daltei ce pătrunde-n marmură la îndemnul violent al ciocanului. Te apropii de Atelier. Mai în spate de Marele Templu al lui Zeus, pe dreapta este locul unde Fidias sculptează. A mai primit o comandă şi un nou sportiv se va transforma în marmură sub atenta lui îngrijire. Deasupra marelui sculptor, priveşte Hefaistos, zeul mesteşugar. Este fericit; lumea creează. Fiind şchiop, zeul nu participă la întreceri, dar are grijă de carele de curse, de făurirea obiectelor sportive, de monumente. Lăsând în urmă munca, înaintăm spre veselie, spre locul unde oaspeţii de seamă erau poftiţi, la Leonidaion. Puzderia de trunchiuri de coloane, pe două rânduri, ne rătăceşte privirea. Acolo în mijlocul lor, soarele este reflectat de apa unei grădini acvatice, memoria locului încearcă asta, dar acum a dispărut verdeaţa şi apa. Un pământ tare năpădit de plante rezistente la căldură nu ne mai spune nimic. Lumea care a ridicat sportul la rang de virtute pâlpâie doar în interiorul unei memorii colective. Acolo prin unicitatea ei dezvoltă resorturi care împing oamenii să reconstituie şi să reconstruiască acele vremuri.

La Olympia totul este plat. Sportul avea nevoie de linişte. Numai coloane magnifice şi pini seculari îndrăznesc să tulbure orizontul. Orizont deschis, lipsit de frustrările geometrice ale oamenilor, de construcţiile lor ambiţioase.

Valurile de oameni sunt întâmpinate de un rând de cişmele, aici şi cei care vin şi cei care pleacă, poposesc pentru a-şi uda măcar faţa cu apă, copiilor în schimb chiar le este sete. Este o binecuvântare faptul că doreşti să pătrunzi în acel loc sacru sau prin plecarea ta de acolo ai reuşit asta. Să mai intrăm odată şi să coborâm din nou treptele, dar să mergem spre stânga. Aici se înalţă rotonda Philippeionului, construcţie îndrăzneaţă, semn că regele din porunca căruia s-a-nălţat a fost mai mult decât atât. De ce nu ar fi aşa, căci vorbim de Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, care învingând în 338 î. H. la Cheroneia, în al IV-lea „Război Sacru” coaliţia formată din Teba, Atena şi Liga elenică vine mai apoi la Olimpiadă, formând prima dată la Corint o ligă panelenică, odată cu asta instaurează şi pacea. Acum Olympia intră în civilizaţia elenistică, sportul se exportă, starea dinamică a omului, ca filosofie a sănătăţii, este dusă dincolo de graniţele Greciei. Decapitarea rapidă a marelui imperiu persan este executată de un sportiv; Alexandru Macedon. Acesta aleargă cu o mică armată până-n India spulberând totul în cale, este revanşa prin care „maratonul” revine în armată. Dacă acel hoplit grec a anunţat victoria, după un parcurs de peste patruzeci de kilometrii şi falanga sa poate. Îi scrie scrisori mamei sale despre locurile pe care le străbate; regina aprigă şi geloasă pe această aventură îi răspunde că a părăsit-o şi a lăsat-o acasă în mijlocul obişnuinţei şi al monotoniei zilnice. Dar nu a fost aşa, căci pe mama regină o chema Olympia.

În mijlocul Philippeionului toţi regii macedonieni se bucură, căci lor le-a închinat Filip acest monument şi urmaşii sunt demni de-a continua tradiţia.

Dacă zgomotul armelor încetează, atunci liniştea este inundată de strigătele sportivilor. Mai departe locul liniştii este Heraionul, templul Herei, poate cel mai vechi acum cunoscut, din Grecia; locul cel mai pudic al acestui mare complex sportiv. Locul protejat de un imens disc solar, ce se afla ca antefix central, ascunde cele mai vechi ritualuri casnice. Zeiţa familiei, Hera, soţia lui Zeus, era o zeiţă aprigă şi neînduplecată dacă dorea ceva. Coloanele nu foarte înalte, dar groase, întru-un stil doric primitiv ascund o frumuseţe tainică; ele sunt într-o geometrie feminină, nu atât suplă cât apropiată de siguranţa pe care ţi-o dă o femeie, care de fapt este soţia ta, care nu mai este frumoasă, căci este deja mama copiilor tăi şi Hera protejează asta.

Într-o consonanţă sacră, urmează Metroon-ul, templu închinat zeiţei Rhea, mama lui Zeus, mama zeilor, soţia lui Cronos. Unirea dintre pământ şi timp, a dat oamenilor această lume. Timpul întruchipat de Cronos, le-a dat sportivilor puterea de a fi mai rapizi, iar fiica zeiţei pământului, Rhea, i-a născut pe zeii care au făcut această lume. Zei care acum sunt şi ei la Jocurile Olimpice.

Ne îndreptăm spre stadion. Olympia avea trei stadioane. Astăzi unul este parţial reconstituit. Intrăm pe sub o boltă, este ceea ce a mai rămas din lungul tunel. În dreapta, înainte de intrare se mai văd urmele clădirilor ce adăposteau tezaurele cetăţilor greceşti, întocmai ca la Delphi.

Să nu fiţi uimiţi dacă intrând pe stadion veţi vedea lume care aleargă, aici este cel mai vechi stadion din lume şi dacă nu există preş la intrare, ar trebui o clipă să uiţi de toate, să te cureţi în gând şi să-ţi dai frâu liber emoţiei. Aici nu se-nchină şi nu se stă pe loc, poţi alerga înainte ca un turbat, este loc pentru toată lumea. Ai în faţă aproape 200 de metrii. Şi dacă crezi că-i poţi face fără să te opreşti, poţi striga, poate într-o clipă îţi vor răspunde şi alţii. Aici omului nu-i interzis să tacă şi nici să se mişte, aici el face parte din agitaţia primordială a sportului.

Undeva, în dreapta există un paralelipiped de piatră, poate că nu-i ca în vechime, dar cineva a împletit o cunună din ramuri de măslini şi a pus-o acolo. Turiştii veseli o i-au şi o pun pe cap, fac poze, sunt învingători. Aşa este, dacă ai ajuns aici eşti învingător. Prin asta nu există poziţie sau clasament, ci doar acea formă de histrionism (de a-ţi place să fi aplaudat şi aflat undeva puţin mai sus). Este adevărat că mulţi se întorceau, din spatele terenului, gâfâind şi nefiind în stare să stea drepţi se aplecau şi sprijinindu-se cu mâinele de genunchi se odihneau câteva clipe; înaintea imortalizării, a fotografiei ce atesta participarea lor la Jocurile Olimpice Nesfârşite, căci prin asta ar trebui să treacă lumea.

Obosiţi fiind şi noi, ieşim să ne îndreptăm spre marele Templul al lui Zeus, acolo unde una dintre cele şapte minuni ale lumii antice a supravieţuit aproape 1000 de ani. Era din aur şi fildeş, era mare, chiar foarte mare şi întruchipa semeţia divină. Statuia avea în jur de 12 metri înălţime, pusă pe un padiment înalt de câţiva metrii între coloane de 20 de metri, îţi crea senzaţia că Zeus te putea privi oriunde te-ai duce, oriunde te-ai ascunde.

Zeul vedea chiar şi sportivii ce se întreceau pe stadioanele depărtate, dar aflate în faţa sa. Că puteai trişa asta se ştie de pe atunci, că puteai să furi nu era un secret, dar în mintea ta teama îşi face loc şi încolţeşte la gândul că poţi păţi ca Pelops. Zeul îţi vede mâinile şi picioarele chiar şi dacă eşti întors cu spatele.

Dacă Peloponezul poartă numele fiului lui Tantal, cel care l-a înşelat pe Zeus, se pare că blestemul unei pruncucideri nu s-a terminat şi generaţia Atrizilor născută din Pelops, fiul născut de două ori, va purta în toate tacturile acelui fatidic metronom, timpul păcatul

Pe scurt, Pelops a urmat gena, tradiţia, şi într-un concurs de care (trăsuri pe două roţi), la Olympia şi-a învins viitorul socrul, pe Oenomaus. Căci numai aşa putea să-i ia regatul. Gurile rele spun că a înşelat, că a trişat şi că a pierdut... că au fost şi martori, ca Myrtilus, "cel care mâna hăţurile" carului regelui Oenomaus, mitul poate pretinde orice. Că a existat din nou mită sau minciună, este nerelevant, în acele vremuri orice era posibil ca şi acum. Orice revoltă era ridicată la rang de revoluţie şi poate ea nu desemna decât un furt.

În acest "mariaj forţat" cu Hippodamia fiica regelui Oenomaus s-au născut doi fii, Atreus şi Thyestes, dar mai exista Crisippus şi cu asta intrăm în alte poveşti. Pentru a nu se şti nimic, Pelops îl omoară mai târziu pe Myrtilus, îl locul răsplăţii băneşti promise către acesta. Iar el, fiu de zeu, cere prin Hermes, tatăl său, răzbunare. Şi într-o versiunea a mitului, Pelops este omorât chiar de fii lui, pentru că nu dorea să le lase puterea. Oricum Atreus ajunge regele la Micene şi toată povestea se complică într-un şir lung de crime pe trei generaţii.

Această poveste se află acolo, pe frontonul Templului lui Zeus de la Olympia şi se pare că prin acel concurs de care (trăsurile pe două roţi) se pun bazele Jocurilor Olimpice. Tot imensul basorelief, aşa cum s-a putut el reconstitui se află în marea sală a muzeului din Olympia vis-a-vis de celălalt fronton în care se vede o înfruntare mitică dintre lapiţi şi centauri.

Poate prea puţin am scris şi multe le-am lăsat nepomenite şi în urmă, dar obosit de atâta alergat m-am îndreptat spre ieşire. M-am aplecat spre şuvoiul de apă din cişmelele întâlnite spre ieşire, spre stânga. Tot mai spre stânga râul Alfeu curgea liniştit, obosit şi el de arşiţă şi de atâta alergat şi căutat.

“Doar cinstea cea mai mare

A omului în viaţă vine numai

Din tot ce-i poate mâna şi piciorul. ”

(Odiseea, Cântul VIII, 207-210, trad. George Murnu, Ed. Univers 1979)

---

VIZUALIZĂRI: 3590 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI