Final de vacanţă la Antipozi

TIPĂREȘTE

Ca să nu las treaba neterminată – că tot aveam un ghimpe de ceva vreme care mă râcâia continuu – şi să închei acest capitol al umblăturilor mele printr-o altă emisferă decât cea de baştină, mă urnesc cu greu să tastez rândurile de final.

            Nu fac nicio referire la apatia care a cuprins de ceva vreme lumea de pe AFA – au scris alţii şi observat-o şi mai mulţi – însă simt eu o datorie intrinsecă pentru a-mi încheia conturile cu această minunată escapadă şi a v-o povesti şi vouă în întregime.

            Mai am a vă depăna ceva amănunte despre un alt gheţar ce ne-a oferit imagini de neuitat, un orăşel de coastă şi un traseu spre aeroport, pe alocuri paralel cu unul din imboldurile care ne-au făcut a zbura 23 ore şi jumătate până acolo, anume trenul TranzAlpine ce străbate în cale porţiuni de o frumuseţe ameţitoare…

            Nu ne-a fost de-ajuns cu Fox Glacier, ne-am zis că dacă tot suntem în zonă hai să ne abatem puţin şi până la celălalt exponent de seamă al gheţarilor neozeelandezi.

            Bucla nu a însemnat cine ştie ce distanţă, iar imaginile şi trăirile “fac toţi banii” . Că tot e gratis să parchezi, să te plimbi spre el şi să admiri cel mai rapid gheţar, cu cea mai abruptă pantă de mişcare a gheţii,  

            Iar formaţiunea se deplasează în permanenţă cu aproximativ 50 cm/zi – uneori chiar şi cu 5 m/zi -, curgând de la peste 3.000 m până la 240 metri deasupra nivelului mării şi la 19 kilometri distanţă de ţărm.

            Denumirea actuală, data în onoarea împăratului austriac despre care cu siguranţă a auzit mai tot omul ce a răsfoit o carte de istorie, poate părea surprinzătoare la o primă vedere sau audiţie, dar are o explicaţie perfect plauzibilă şi concretă.

            Geologul Julius von Haast, explorator al ţinuturilor despre care încerc a vă povesti aşa mai pe scurt, i-a atribuit numele conducătorului naţiei sale în anul 1865, fapt care nu i-a făcut pe băştinaşi să renunţe la al lor Ka Roimata o Hine Hukatere, adică “lacrimile lui Hine Hukatere” , o frumoasă şi neînfricată fetişcană maori, pasionată de alpinism.

            Într-una din zile aceasta l-a convins pe iubitul ei să i se alăture la o plimbare prin munţi. Ceva mai temător şi neîndemânatic – să nu zic mai pămpălău – amorezul a fost luat de o avalanşă şi dus printre văile de dedesubt, necaz ce a frânt inima fetei şi i-a dat cep lacrimilor ce au început a curge peste versanţi.

            Zeii i le-au îngheţat după ce au inundat valea - ca o amintire a durerii sale - şi astfel a luat naştere formaţiunea geologică având milioane de tone în greutate.

            Parte a acestor lacrimi ne închipuim a le fi văzut şi noi în curgerea uneori agitată a râului Waiho, atât din punctul de belvedere amenajat la o oarecare înălţime la Sentinel Rock cât şi de pe malul său cât timp ne-am odihnit.

            Cea mai bună expunere a gheţarului o ai de la Peters Pool, ochiul de apă în care minunea naturală se oglindeşte în toată măreţia sa, locaţie ce acum mii de ani se afla sub gheaţă.   

            Dacă ai mai mult timp de umblat – noi nu am beneficiat de data aceasta – poţi face o drumeţie de aproximativ 2 kilometri prin Callery Gorge şi ajungi în centrul satului ce poartă şi el numele suveranului austriac.  

             În schimb am făcut o altă drumeţie prin Tatare Tunnels Track, în ciuda avertizărilor vizibile şi actualizate că traseul este parţial închis pe o porţiune. Am luat-o ca bun prilej de petrecere a câtorva ceasuri prin pădure sau pe malul unui pârâiaş, cu urcuşuri şi coborâşuri mai line sau mai solicitante, pe o vreme numai bună şi un miros de reavăn şi natural. Despre puzderia de ferigi de toate soiurile şi înălţimile nu mai fac vorbire că vă plictisesc…

            Lăsăm muntele şi ne îndreptăm spre Marea Tasmaniei, cu o oprire mai lungă în orăşelul Hokitika, pe care îl remarcasem dinaintea plecării cu denumirea croită din beţe contorsionate şi legate unele de altele scrijelind-o în relief după ce au fost recuperate din valurile mării.

            În plimbarea noastră ne-au mai atras atenţia ingenioasele bănci din centru, luând modelul unei cărţi deschise, dar şi modul în care localnicii îşi parcaseră maşinile, exact în interiorul spaţiilor marcate, fără nicio încălcare a benzii de demarcare.

            Perfect vizibil se remarcă şi turnul cu ceas de la intrarea în zona centrală precum şi culoarul de aterizare al avioanelor, admirat de pe plaja luată la pas pe o vreme mohorâtă, cu vânt şi câţiva stropi de ploaie.

            Ultima zi destinată Insulei de Sud înseamnă traversarea de la vest spre est către aeroportul Christchurch, pornind pe atractiva Great Alpine Highway 73, cu prim punct de interes Otira Viaduct - finalizat în anul 1999 -, lung de 440 m şi oferind una dintre cele mai frumoase panorame din Noua Zeelandă.  

            Prima parte a drumului o parcurgem învăluiţi în ceaţă şi acompaniaţi pe alocuri de stropi fini de ploaie, auspicii sub care trecem şi prin Arthur's Pass, înainte de a ajunge în localitatea omonimă.   

Satul și trecătoarea poartă numele lui Arthur Dobson, cel care a însoţit primul grup de europeni în traversarea munţilor în anul 1864. Înainte de a se aventura în această expediţie a fost sfătuit de șeful maorilor de pe Coasta de Vest, Tarapuhi, cu referire la ruta folosită de grupurile de vânătoare maori, cunoscătorii locurilor.

După descoperirea aurului și goana către Coasta de Vest, oamenii de afaceri au dorit să găsească cea mai bună rută oficială pentru a conecta Canterbury de Coasta de Vest, şi au identificat-o pe cea care ne poartă şi pe noi în această zi în sens invers, adică dinspre vest spre platourile din Canterbury.

În gara din sat aveam să remarc sosirea TranzAlpine şi nu mă pot abţine să nu mă înfăţişez pe peron pentru a admira colosul feroviar ce se compune din imense locomotive, elegante vagoane de pasageri dar şi enorme transportatoare de containere cu mărfuri.

Anterior modernizării căii ferate şi traversarea munţilor prin tunelul finalizat în anul 1923, pasagerii erau transportaţi peste munţi cu autobuzul la staţia de unde pleca un alt tren spre Greymouth.

Micul sat pomenit se prezintă şi ca punct de intrare în Parcul Naţional Arthur's Pass, primul parc de acest fel înfiinţat pe Insula de Sud iar loggo-ul său înfăţişând munţi, tufişuri şi râuri a fost preluat ulterior la nivel naţional pentru toate parcurile neozeelandeze.

Coborârea de la altitudinea trecătorii spre nivelul mării se face pe nişte drumuri fără de cusur, prin peisaje ce iţi taie răsuflarea şi te determină să te opreşti mai mereu.

Ultima oprire a periplului nostru la Antipozi are loc la Castle Hill - Kura Tawhiti Conservation Area. Kura Tawhiti înseamnă literalmente „comoara dintr-un pământ îndepărtat” , cu referire la kumara (cartoful dulce) care a fost odată cultivat în această regiune.  

Maiestuoasele formaţiuni calcaroase de aici au o importanţă culturală şi ecologică remarcabilă iar zona are o semnificaţie specială şi sacră pentru tribul Ngai Tahu (cel mai mare trib maori de pe insulă), cu legături care se întind neîntrerupte de la strămoşii îndepărtaţi până la generaţiile actuale. Autoritatea asupra terenurilor şi râurilor din acest areal este încă deţinută de descendenţii acestui trib şi nu de stat.  

Locaţia a fost folosită ca loc de filmare pentru Cronicile din Narnia.

Ne luăm adio de la Noua Zeelandă. Drumul spre aeroport ne oferă momente de reflecţie, de depănat amintiri din decursul ultimelor două săptămăni, de mulţumiri că am ajuns în locuri aşa de îndepărtate şi frumoase.

Iar faptul că o distanţă de 9 kilometri nu rotesc absolut deloc de volan – da, drumul a urmat o traiectorie perfect dreaptă pe această distanţă! – ajută la momentele de contemplare şi reverie. Au existat porţiuni de şosea liniară şi de 4 sau 5 kilometri, însă recordul e de 9,1 kilometri.  

Cam insignifiant, totuşi - aveam să constat - comparativ cu cei 32 kilometri străbătuţi luna trecută în Uzbekistan…

Iar dacă tot pomenesc de Asia, o să mă mărginesc a face o descriere extrem de sumară a Hong Kong-ului, escală în drumul nostru din Noua Zeelandă spre casă.

Spre care aterizăm într-o perpetuă mirare a ceea ce identific pe măsură ce aeronava pierde din înălţime: zgârie-nori cocoţaţi şi construiţi pe orice petic de stâncă despre care proiectantul a dat asigurări că se pot pune baze sănătoase unor construcţii, autostrăzi suspendate pe piloni deasupra mării şi apoi prin mare, făcând legătura între insule, un aeroport imens ridicat pe o insulă artificială şi pe care am rulat preţ de vreo jumătate de oră pentru a ajunge la burduful prin care să coborâm.

În timpul celor aproape 8 ore de stat la sol între 2 avioane, am avut timp să dăm o fugă până în centrul cosmopolitului megapolis. Misiunea îţi este uşurată de trenul ce leagă aeroportul de oraş, astfel că în ceva mai mult de o jumătate de oră ajungi în centru. Curăţenie, mijloace moderne de anunţ şi afişare, trecere prin tuneluri sau paralel cu autostrada, e o imensă surpriză cum au proiectat magistrala într-un spaţiu aşa strâmt.

Iar când n-au mai avut efectiv pe unde mai trasa linia, au suspendat-o peste port, astfel că la un moment dat vagonul se află în imediata apropiere a macaralelor ce încarcă mii de containere într-unul din cele mai mari porturi ale planetei.

Ce nu v-aş fi povestit dar musai pentru acurateţea articolului şi punerea în gardă a celor ajunşi în escale şi voiesc a ieşi în oraş, e faptul că odată coborâţi din tren în staţia Kowloon ne-a trebuit mai mult de o oră să putem ieşi din ansamblul rezidenţial!!

La subsol, unde te lasă trenul, pe vreo 3 niveluri sunt gări şi mall-uri, scări rulante şi alte acareturi. Degeaba mă orientez să ies la suprafaţă, acolo dai de o piaţă circulară, încadrată cu blocuri gigantice de zici că stau să cadă pe tine. Plin de restaurante la parterul lor iar de vrei să ieşi, nu ai pe unde întrucât sunt doar intrari în clădirile rezidenţiale cu bariere şi portari înaintea lifturilor. O oră ne-am învărtit pe acolo, m-am cătrănit de la un moment dat îi spun Adrianei că mergem la tren şi valea! Spre aeroport…

Noroc că e ea mai calmă şi până la urmă apelăm la unul din funcţionarii staţiei care ne îndrumă către un cotlon de unde ieşim spre port.

O seară sau o noapte petrecută pe malurile Victoria Harbour reprezintă o feerie datorită iluminatului giganţilor din beton şi sticlă, a succesiunii de reclame sau a trecerii navelor.

Chiar dacă am petrecut puţin timp acolo, Honk Kong-ul oferă o senzaţie de bogăţie excesivă, un ritm trepidant al vieţii şi o infrastructură incredibilă adaptată condiţiilor geografice. Mi-ar fi plăcut să luăm la pas cartierele mai vechi sau ne fâţâim prin locurile tradiţionale, dar cine ştie când va fi o altă escală pe care să o prelungim cu o zi…  

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI