Din lac la gheţar şi apoi pe plajă

TIPĂREȘTE

Pentru iubitorii de mişcare sau petrecere a timpului liber în aer liber – sectă din care facem şi noi parte – zona în care ne aflăm reprezintă o binecuvântare. Este atât de frumoasă şi interesantă încât trebuie să sapi bine pentru a o putea descrie la adevărata ei valoare.

            Eu mă voi strădui să o prezint după putinţele mele şi, cine ştie, poate va atrage pe careva dintre cei care citesc cele înşirate aici.

            Atracţia exercitată devine într-atât de molipsitoare încât, zice-se pe bază de statistici, pe perioada verii numărul turiştilor creşte foarte mult, ultimii ani înregistrând un adevărat “asalt” (un turist la fiecare locuitor raportat la o zi din sezonul turistic).

            Principalul pol de interes îl reprezintă gheţarii.

Pentru prima zi aveam în plan o altă plimbare, la Lacul Matheson. Dar, de cum ajungem la cazare, John ne recomandă să nu ratăm momentul unui apus de vis, o amânare pentru seara următoare însemnând o reducere apreciabilă a frumuseţii clipei întrucât pentru mâine după amiază se anunţă ploi şi cer înnorat.  

E bine să asculţi de cei mai pricepuţi şi informaţi ca tine, sens în care ne deplasăm cale de 8 kilometri spre Fox Glacier Viewpoint/Te Kopikopiko O Te Waka.

Locaţie cu semnificaţie aparte în istoria maorilor dar şi de desfătare vizuală pentru urmaşii şi urmaşii-urmaşilor lor, indiferent de câte generaţii viitoare vor trăi sau vor vizita aceste locuri.

Priveliştea pe care o ai în faţă de aici cu gheţarul agăţat, asemenea unui guler confecţionat din blana preţioasă a vreunui animal sălbatic, între crestele muntoase profilate pe azurul cerului lovit de paloarea portocalie a soarelui obosit ce pleacă spre odihnă şi covorul verde ce se întinde dinaintea până într-acolo se transformă într-o amintire de neuitat.

Nu poţi decât să priveşti şi să speri ca astrul suprem să mai tândălească prins cu ceva treabă, astfel încât să prelungească momentele de magie.

Dar cum ceasurile astronomice indică clar ora la care e musai să apună, nu ne rămâne decât să ne deblocăm gâturile uşor înţepenite de atenţia-i acordată şi să ne plimbăm prin păduricea în care diverse soiuri de raţe şi alte păsări se pregătesc de culcare, cocoţate pe crengile copacilor.

Din punct de vedere istoric şi spiritual, miturile şi legendele maori spun povestea formării vârfurilor ce le admirasem mai devreme.

Aoraki, fiul cel mai mare al lui Raki (Tatăl cerului) a navigat cu o canoe împreună cu fraţii săi pentru a-şi întâlni mama vitregă, o călătorie sortită eşecului.

În timp ce recita incantaţia necesară drumului de întoarcere, Aoraki se clătina în barcă iar într-un final aceasta s-a răsturnat – în locul unde ne aflăm noi în această seară -, copiii rămânând agăţaţi de marginea ei în apele extrem de reci şi limpezi.

Într-un final au îngheţat şi ei iar trupurile celor 4 copii au devenit cei mai înalţi versanţi montani în vreme ce canoea e imaginea Insulei de Sud.  

Vârfurile înalte sunt adesea învăluite în nori şi se spune că James Cook, cel care i-a denumit Alpii de Sud n-a avut ocazia de a vedea toate crestele.  

Dacă despre majoritatea munţilor se ştie că doar îşi reduc latent altitudinea în timp din cauza eroziunilor la care sunt supuşi, cei pomeniţi se înalţă în fiecare an cu aproximativ 10 milimetri, rezultat al unei presiuni continue provenite din ciocnirea plăcilor tectonice pacifică şi indo-australiană.

Totuşi, această înălţare este contrabalansată de efectele temperaturilor de îngheţ şi, în special, vânturile turbate dinspre Marea Tasmaniei la care sunt expuşi, cauze ce contribuie la menţinerea unei înălţimi constante.

Aici se află doar una dintre cele locaţii de pe mapamond în care segmente ale unei plăci tectonice majore apar pe uscat.  

În dimineaţa zilei următoare aveam să constatăm precizia previziunilor gazdei, astfel că ziua începe cu o predominantă culoare cenuşie deasupra noastră.

Dar una care nu avea să ne strice defel buna dispoziţie care însoţeşte pe drumul către Lake Matheson şi care este acelaşi până la un punct cu cel parcurs aseară.

Lăsăm maşina în parcarea din care începe drumeţia Te Ara Kairaumati Walk de 4,4 km şi 1,5 ore în jurul lacului, o bijuterie glaciară renumită pentru reflexiile în oglindă ale Alpilor de Sud, cu cele mai frumoase admirate de pe Reflection Island, acolo unde regăseşti postate multe vorbe/citate înţelepte rostite de învăţaţi ai vremurilor dinaintea noastră.

Proprietățile sale excelente de reflectare se datorează culorii maro închis a apei, rezultatul materiei organice extrase din humusul solului pădurii ce-l înconjoară.

Se recomandă plimbarea în jurul răsăritului sau înainte de apus, deoarece în timpul zilei vântul tinde să se intensifice, iar norii ascund adesea munții. Iar ca sens ce mers, cel al acelor ceasornicului.

Lacul îşi ia denumirea de la Murdoch Matheson, un crescător de vite care pe timpul goanei după aur şi-a deschis un magazin şi o măcelărie pentru a-şi vinde produsele căutătorilor de comori.

O drumeţie uimitoare printr-o pădure tropicală antică, cu arbuşti luxurianţi având frunze late, presărată cu puncte de belvedere în care imaginile ivite sunt de vis, iar momentele în care stai şi priveşti natura în acompaniamentul trilurilor de păsări sau zumzăitului de insecte devin înălţătoare.  

Din când în când ai impresia că ai ajuns în locul în care totul pare aproape de perfecţiune, o stare de serenitate pe care doar foşnetul paşilor următorilor turişti o conturbă.

Nu am auzit oameni vorbind cu voce tare sau gravă pe aceste cărări, toţi parcă şoptesc sau şi-au pus lacăt la gură, oarecum vrăjiţi de ceea ce văd.

La finalul drumeţiei casc ochii pe panourile plasate la intrarea în Centrul de informare şi aflu că imaginile cu reflexia apelor Lacului Matheson - “lacul îmbrăcat în tufişuri” cum era cunoscut - au apărut în calendare, timbre, cutii de biscuiţi sau ambalaje de ciocolată.

Odată admirată de aici imaginea gheţarului, pornim să ne apropiem de el.  

Înaintăm pe un drum de ţară – asfaltat, evident! – iar pe o bună porţiune chiar în urma unei cirezi de vite ce îmi aduce aminte de satul bunicii. Doar că aici şi acum, ciurdarul zburdă cu ATV-ul pe rozoare, le adună şi le mână spre un grup mai compact astfel încât turiştii să nu piardă prea mult timp cu depăşirea lor. O altă imagine întipărită în albumul acestui sejur…

Sunt cunoscuţi sute de gheţari ce se prăvălesc din Alpii de Sud, dar doi dintre ei sunt spectaculoşi de-a dreptul – Fox Glacier şi Franz Josef - şi atrag ca un magnet turiştii. Cărora li se oferă condiţii de vizitare la cele mai înalte cote.

Unii aleg survolarea lor cu elicopterul iar majoritatea căile şi cărările impecabil întreţinute ce şerpuiesc prin pădurile de ferigi uriaşe.

Pentru astăzi am planificat Fox Glacier, a cărei denumire reprezintă un omagiu adus lui sir William Fox, creditat a fi primul turist oficial care a vizitat gheţarii de pe coasta de vest în anul 1872 şi cel care i-a pictat pe ambii. Ulterior, omului aveau să-i fie atribuite patru mandate de premier al Noii Zeelande.

Din capul locului - din parcare, aşadar! – rămâi cu o imagine de poveste. Cred că sunt puţine locuri în lume, dacă or fi! , în care ai ocazia să vezi un râu de gheaţă care se aruncă dintr-o lume albă, de zăpadă, spre o pădure tropicală.   

 Conform indicatorului plasat aici, ai de parcurs un traseu dus-întors de 4,8 kilometri pe drumul South Side Walkway sau 5 kilometri pe Moraine Walk ca să ajungi la Glacier Viewpoint. Noi am ales prima variantă la dus şi a doua la revenire, o opţiune normală consider, iar dacă ar fi să recomand una dintre ele, clar, a doua. O voi argumenta mai încolo.

Un adevărat drum de pământ, lat de 5-6 metri porneşte din parcare şi se afundă în pădure iar pe el calcă duzini de oameni. Izvoare din care ţâşneşte apă caldă sunt marcate pe marginile ei străjuite de ferigi imense, cum n-am crezut că pot exista. Unii probabil nu ştiu, planta în cauză reprezintă imaginea simbol a ţării.

Înaintând în pas tihnit, după fiecare cot al drumului cresc speranţele de a te delecta cu ceva minunat.  

Destul de des auzi vâjâitul elicopterelor care transportă turişti mai grăbiţi sau mai comozi – ori mai potenţi financiar – pe valea dintre munţi urmată de noi până să dăm de punctul din care înaintarea este interzisă.  

Iar la capătul acesteia gheţarul ni se arată undeva în depărtare, în albia secată şi bolovănoasă ce desparte culmi montane. Gheaţa acestei văi a fost cunoscută de generaţii întregi de maori drept “patul lui Te Moeka o Tuawe” şi pomenită în operele lor spirituale.  

Imensa bucată de gheaţă ocupa iniţial o suprafaţă de 32 kilometri pătraţi, cobora de la 2.800 până la 1.700 metri deasupra nivelului mării, cu o lungime totală de aproximativ 13 kilometri, după ce pe la 1750 se estima că ar fi avut 16.

Traseul de întoarcere ne transportă către parcare printr-o lume de basm, în care plimbarea pe poteca îngustă cu margini din pietre înşirate de o parte şi alta printre copaci înveliţi în muschi verzi, cu ramuri contorsionate, devine o experienţă memorabilă.  

Apoi, de la munte către mare! Că nu sunt decât 10 kilometri şi ajungi la Gillespie Beach, „plaja cu nisip şi aur” cum se credea în timpul marii febre spre îmbogăţire, fapt ce a atras aici o sumedenie de căutători, marea majoritate irlandezi.

În scurt timp a luat naştere o aşezare omenească cu magazine mici, baruri şi 3 hoteluri deschise în urma investiţiilor masive – raportate la acele timpuri – într-un complex de dragare a nisipului în scopul extracţiei aurului, ale cărui reminiscenţe rămân vizibile şi în zilele noastre. Adevăraţi coloşi de oţel mâncaţi de rugină şi acoperiţi de buruieni sau licheni.

 Pentru cei interesaţi de obiectivul industrial a fost amenajat un traseu – 1932 Gold Dredge - care te poartă timp de 20 minute prin rămăşiţele exploatării de odinioară.  

Noi l-am parcurs, apoi am făcut o plimbare pe faleză cu paşii afundaţi într-un tăpşan verde şi moale înainte de a ne deplasa pe plaja Marii Tasmaniei într-un decor ce unii posibil să-l fi catalogat sumbru şi mohorât datorită norilor şi vântului ce sufla fără încetare.

Am găsit farmec şi în această aparentă vitregie a naturii…

---

VIZUALIZĂRI: 158 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI