În sfârșit, Norvegia! Preikestolen, măcar o dată în viață.

TIPĂREȘTE

Uf, am emoții. Și parcă nu știu cum să încep. Eu, care de obicei în fața unei coli albe, fie ea și de Word, încep să scriu ca o posedată, așa cum s-a exprimat un coleg de serviciu săptămâna trecută într-un avion spre Madrid. Au trecut multe luni în care n-am reușit să mai fiu prezentă aici, din motive... maternicești și nu numai. Acum, țin să știți că încă n-am pierdut obiceiul de a poza camerele de hotel prin care mă cazez, poate cine știe, într-o zi voi reuși să vi le fac cunoscute. Mi-era dor. Așa că astăzi vreau să vă povestesc despre... Norvegia, țara unde aterizasem pentru prima dată acum șase ani și din care nu văzusem decât Stavangerul seara, din mașină!! Îmi aduc aminte cu câtă emoție mă uitam de sus, din avionul spre Helsinki, poate-poate văd și eu cumva faimosul Lysefjorden și la fel de cunoscuta Pulpit Rock sau, mai pe frumoasa noastră limbă, Roca Amvonului (recunosc că nu știam semnificația acestui cuvânt, și că nici n-am întâlnit această traducere pe nicăieri)...

Iată-ne, deci, în Stavanger, al patrulea oraș norvegian ca și populație (după Oslo, Bergen și Trondheim), numit și capitala petrolului din această țară cu care natura a fost atât de darnică...

În prima noastră zi de vacanță, obiectivele erau clare. După un mic dejun mai mult decât copios la un hotel din vecinul Sandnes, am mers la aeroport după mașina închiriată (cam scumpă, dar de fapt totul este scump în Norvegia...) și ne-am îndreptat direct spre port pentru a lua feribotul în direcția Tau, care este micuța localitate de dincolo de fiord. Emoția pusese stăpânire pe noi și, imediat cum am lăsat mașina în burta feribotului, am și purces în a respira aer de... fiord. Atât de bine și de mult am respirat încât, văzând noi că nu vine perceptorul să ne ia banii așa cum citisem pe blogul unei fete, ne-am dus noi la Mohamed. Adevărată lecție de onestitate cu norvegienii ăștia. Nu cred să fie vreunul să nu plătească... Am dat în jur de 25 de euro pentru o mașină și două persoane, și a fost cam jumătate de oră de mers pe apă. Sau de plutit, mă rog. Apoi încă maxim o jumătate de oră până la poalele Preikestolenului, unde parcarea ne-a mai costat douăzeci de euro, plătiți la plecare. Eram noi cât de cât echipați pentru drumeția de două ore dus, o oră și jumătate întors, mă rog, nu chiar echipați așa cum trebuia, dar nici în pantofi de stradă, așa cum am mai văzut (nu râdeți, și eu am urcat pe Olimp acum mulți ani în sandale, vreme de patru ore, în căutarea căzii lui Zeus, care de fapt era jos, la poale, și pe care tot n-am văzut-o). Soră-mea fusese cu un an înainte (alți viteji, au urcat cu fetița de trei ani jumate în cârcă, de săraca cică mergea crăcănată la coborâre) și-mi spusese că voi vedea de toate...

Ne luasem un rucsăcel cu două sticluțe de apă și niște ciocolățele, cu gândul că acolo vom găsi niște sandvișuri la restaurantul din dotare, și că vom încropi un picnic așa, romantic, pe munte... Ei aș! Noi am ajuns pe la zece și jumătate și nici urmă de sandviș. Mai târziu, ni s-a spus. Aveți grijă, noi nici la întoarcere n-am găsit nici măcar o supă tristă cu care voiam să prindem puteri. Probabil că în afara programului de masă nu au nimic. Cel puțin în ziua respectivă, 12 octombrie (ziua Spaniei!), nu aveau. Așa că am fost nevoiți, ok... am fost nevoită, nu-l mai bag și pe R. în poveste, să supraviețuiesc cu ciocolățele made în Spania. Cât despre apă, dacă vi se termină, nicio problemă, o bună bucată din drum veți da de tot felul de pârâiașe, iar apa în Norvegia este bună peste tot, asta e un lucru minunat, pentru că la cât de scumpe sunt toate acolo...

Începem noi ascensiunea hotărâți, după ce ne facem poze cu indicatoarele de unde începe traseul, în jurul orei unsprezece... Cu toată hotărârea mea, am început să mă opresc gâfâind... să fac poze, ce credeați? Nu obosesc eu așa repede, domne, numai că nu știai încotro să te uiți și, deși pozele nu redau exact frumusețea locului (cel puțin nu cele pe care le fac eu), ai tendința să pozezi fiecare colțisor care îți taie respirația. Ok, recunosc din nou că aceste pauze scurte și dese îmi veneau tare bine să-mi trag sufletul. Să nu credeți că traseul este unul complicat. Nu! Este adevărat că sunt câteva porțiuni mai grele (nu cunosc limbajul specializat, nu fac drumeții pe munte de obicei), dar nimic ieșit din comun. De fapt, din cei 80.000 de vizitatori anuali, mulți sunt oameni de vârsta a treia și familii cu copii. Iar nordicii ăștia parcă sunt făcuți din alt material... M-a impresionat o familie (mi-am făurit eu povestea în cap imediat) compusă din doi tați (poate erau doar unchi sau prieteni), un băiețel de vreo patru ani și o fetiță de vreo șase-șapte cu o problemă la picioare (handicap), care mergea șchiopătând, și care urca în fața noastră... Cum să nu te gândești la cât suntem de norocoși unii, și ne mai și plângem la fiecare pas de chestii deloc importante? Lecțiile astea sunt atât de binevenite câteodată... După ce am văzut fetița care se concentra la drum fără să se plângă, n-am mai scos un icnet din rărunchi.

Zona este superbă. Potecile urcă pe munte prin pădure, pe lângă lacuri glaciare și izvorașe cu muzică relaxantă... Ne-am și oprit la un moment dat ca să înregistrăm cu gândul la a face un cd cu muzică de relax, pentru că acum câțiva ani făceam exerciții de meditație cu fi-miu înainte de culcare pe muzici de acest gen. Mă rog, idei de-astea numai eu am, iar R. nu prea protestează, este expert în a pune în aplicare;). Cică așa terminăm mai repede povestea. Nu merg cu interpretarea mai departe.

Nu mă pricep să descriu traseul foarte bine. Pozele vor vorbi mai bine și mai frumos ca mine. Am trecut, cum vă spuneam, pe lângă niște lacuri glaciare (am văzut chiar și un cort acolo, în acel peisaj de poveste), printr-o poieniță cu o poteca lungă din bârne de lemn, pe care R. o are pe ecranul telefonului de atunci, pe un pod cu lacăte pe balustradă (dragostea e peste tot în aer), pe lângă tăblița care ne informează că acum câțiva ani șerpași din Nepal au amenajat drumul cu scopul de a-l face mai practicabil pentru publicul larg... (îmi spusese omologul meu norvegian că îi văzuse cum cărau pietre greoaie cu spatele).

Booon. Am făcut noi cele două ore până la stânca cu pricina, adică ne-am încadrat în timpii despre care se vorbește peste tot. Pe măsură ce ne apropiam, vântul se întețea din ce în ce mai tare. Noi ne bucurasem că ziua se anunța însorită și că vom vedea fiordul de sus în toată splendoarea lui. Dar când mai aveam vreo zece minute până la finiș, vântul parcă se supărase pe cineva. Hai, că pe R. cu kilele lui puține, îl zboară și vărului mai slăbănog al acelui vânt, dar mă zbura și pe mine, cu kilele mele mai puțin... puține. Mă zbura la greu. Și așa pe toți turiștii cu care ne-am nimerit pe acolo.

În sfârșit am ajuns acolo, sus, emoționați nevoie mare. Cu toate astea, emoția a făcut loc imediat grijii de a nu zbura în prăpastie. Nu exagerez, vântul bătea atât de tare încât lumea se ghemuia pe unde putea, încercând să stea la adăpostul unei stânci ceva... Nu vă mai zic că atât de faimoasele poze pe care toată lumea și le face acolo, pe stâncă, cu fiordul în spate, au devenit un vis imposibil. R. s-a târât cum a putut până spre jumătatea stâncii, el și încă unul, în vreme ce eu am rămas mai la adăpost, gândindu-mă la cei doi copilași care mă așteptau acasă. Sună ciudat și exagerat, dar chiar așa a fost. Ne-am împrietenit ad-hoc cu o tailandeză, adică ea ne făcea poze din locul în care era, și noi făceam același lucru cu ea. Apoi ne-am schimbat adresele de mail și măcar avem o tentativă de poze de pe stâncă. Nici fiordul nu se vedea așa cum văzusem eu în pozele de care netul este plin. Era un fel de ceațuliță, sau nori mai joși, sau aburi, n-am apreciat exact, care nu permiteau să admirăm Lysefjorden așa cum ne imaginasem. Că de-asta și alesesem ascensiunea în defavoarea unei excursii cu vaporașul. De fapt, eu le-aș fi vrut pe amândouă, așa sunt eu, lacomă, când e vorba de locuri de-astea mai speciale, însă din luna octombrie acest lucru nu este posibil daorită faptului că singura cursă cu vaporașul este la ora unsprezece și durează trei ore. Deci dacă vă hotărâți să vizitați Preikestolen, țineți cont de acest mic amănunt înainte de a alege perioada. Bine, la noi n-a fost cazul, ne-am hotărât cu doar câteva zile înainte să facem această escapadă. Care oricum ne-a plăcut la nebunie.

Acolo, sus, am stat aproximativ o jumătate de oră. Ar fi fost frumos să avem sandvișuri și să nu bată vântul, ca să fi poposit mai mult. Dar am mâncat o ciocolățică, ne-am făcut ceva poze cum am putut, și am purces înapoi cu voinicie. Coborârea a durat vreo oră și jumătate. Traseul este foarte bine indicat, din loc în loc afli în ce punct te afli, cât ai parcurs din drum și cât mai ai până la finiș, la ce altitudine te afli, etc.

Stânca respectivă, pe care eu o văzusem un pic crăpată prin poze, și deci oricum nu eram sigură până unde urma să îndrăznesc să mă apropii (mie înălțimile – nu din avion – îmi cam provoacă stări de neliniște; ultimul exemplu, de pe stadionul Bernabeu, unde am avut bilete în anfiteatrul al treilea, adică sus la cucurigu, este foarte revelator în acest sens)... Are o înalțime de 604 metri (măsurat până jos, la fiord, pe verticală), iar platoul de unde lumea își face poze pe vreme buna are cam douăzeci și cinci de metru pătrați. Din punct de vedere geologic, specialiștii spun că într-o bună zi stânca va cădea în fiord. Atunci voi putea spune: ce bine că Am Fost deja Acolo! Pentru că nu cred că mai ajung în zonă decât cu, eventual, o croazieră, mai spre pensie, așa... Norvegienii mei spun că, din păcate, au și ei compatrioți (asta dacă nu sunt de alte nații, m-am gândit eu) care își ucid câinii aruncându-le un cârnat în prăpastie, iar bietele animale, crezând cu orbire în stăpâni, își găsesc tragicul sfârșit acolo... Se mai vorbește și de ceva sinucideri... și de un spaniol de colea, de aproape de mine, care a căzut în fiord, Dumnezeu știe cum... Ca și anecdotă, legenda spune că stânca va cădea în fiord atunci când cinci surori se vor căsători cu cinci frați. La noi nu e posibil. La spanioli (și probabil și la norvegieni) da. Părinții șefilor mei sunt doi frați căsătoriți cu două surori. Și nu e păcat, că cică nu sunt rude de sânge.

Când am ajuns din nou jos, era deja un mare afiș care cerea precauție datorită vânturilor puternice. Imediat mi-am dat seama că, în grija de a ne ține de ce puteam, uitasem să ne facem poze cu steagurile pe care le car după mine pentru peisaje așa, mai deosebite. Așa că am scos tricolorul și n-am renunțat, deși poza făcută acolo, lângă plăcuța de lemn cu numele Preikestolenului nu este la fel de spectaculoasă. Pe R. l-a prins invidia imediat și m-a pus să-i fac și lui cu steagul lui, mai ales că era și ziua Spaniei... Și, ca să ne încălzim un pic, ne-am dus iar la restaurant cu gândul la o supă caldă. Ia supă de unde nu e. Nici rest de mâncare. Așa ca am luat, de la chioșcul cu suveniruri o pungă de cartofi prăjiți până ca să rezolvăm un pic situația până reușeam s-o rezolvăm de tot. Puteți și dormi la cabană acolo, am pozat prețurile camerelor în caz că sunteți interesați. Cât despre suveniruri, în Stavanger găsiți mult mai multe decât acolo, și poate și la prețuri un pic mai ieftine.

Probabil știți deja că acolo, sus, s-a filmat scena cu urmărirea în elicopter din filmul „Misiune imposibilă”. Și altele, pentru că anul trecut soră-mea nu a avut voie să intre pe platoul stâncii din motiv de alte filmări... Este un traseu de făcut o dată în viață. Era primul obiectiv trecut pe lista mea, și l-am încununat cu succes, în ciuda vântului puțin prieten din ziua respectivă.

Dacă nu optați pentru închirierea unei mașini, din Stavanger se ajunge la Tau cu feribotul, iar de la Tau la Preikestolen cu autobuzul. Erau foarte mulți turiști care coborau perpedes din feribot și urcau în autobuz.

Despre sfaturi practice pentru urcatul pe munte, nimic special. Citisem și eu înainte, ca toată lumea, dar nu am avut nici pantaloni speciali, nici măcar ghete de munte. Față de fetele cu blugi mulați mă simțeam aproape expertă, iar față de cei doi ruși în luna de miere echipați până în vârful fesului și în buricele mănușilor, mă simțeam stradistă total. Nu uitați de sticluța de apă și să nu vă fie teamă că rămâneți fără. În Norvegia sunteți înconjurați de apă pe toate părțile. Chiar și în aeroport sunt indicatoare care avertizează că apa de la robinet din toalete este potabilă și chiar bună la gust, ba sunt și robinete special amenajate din loc în loc. Iar în restaurante partea bună e că apa nu se plătește, vi se dă o sticlă cu apă de la robinet și e gratis.

Un alt lucru important și interesant este că în Norvegia nu aveți nevoie să schimbați bani! Totul se poate plăti cu cardul. Chiar și o cafea. Când mi-a spus norvegianul acest lucru, nu l-am crezut. Și și-a scos portofelul, mi-a arătat niște banconte și cică le avea acolo de luni de zile. „Nu ca voi, în Spania, unde aveți multă economie la negru! ” A fost, deci, pentru prima dată în viață, când nu am schimbat niciun euro într-o țară cu altă monedă. Opusul Marocului, evident.

Voiam să combin Preikestolen cu Stavanger, dar cred că m-am cam lungit, ca de obicei, și sper să nu mai treacă încă aproape doi ani până la următorul review. Mai ales că drumul pe celebra șosea RV 13 (noi am făcut bucata dintre Stavanger și Bergen) este unul de vis...

Vacanțe frumoase vă doresc și o zi a României pe sufletul tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 2296 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI