Cea mai frumoasă zi a circuitului

TIPĂREȘTE

Trebuie să încep prezentul articol cu o erată – completare la articolul anterior. Fiind la Lillehammer, într-un oraș organizator al unor Jocuri Olimpice, am crezut că orice iese în evidență aici are legătură cu evenimentul respectiv. În consecință, statuii din fotografia P22 nu i-am acordat suficientă atenție, remarcând doar că veșmântul pe care îl poartă schiorul este destul de departe de un echipament sportiv.

Un prieten care mi-a citit articolul îmi atrage atenția că statuia respectivă nu are nici o legătură cu sportul, ci este un monument închinat unui eveniment din istoria îndepărtată a Norvegiei și anume: în 1204, în cadrul unui război civil, regele Haakon al III-lea Sverresson este ucis. Riscându-și viața, doi slujitori, rămași credincioși regelui mort, salvează copilul acestuia, traversând munții pe schiuri de la Lillehammer la Nidaros, numele orașului Trondheim în Evul Mediu. Acest copil, în 1216, devine regele Haakon al IV-lea Haakonson, cel care va avea cea mai lungă domnie din istoria Norvegiei.

Într-adevăr, privind mai atent statuia, observ că schiorul respectiv duce în brațe un copil.

Acum câțiva ani (2016) a apărut și un film cu povestea respectivă (The Last King).

Ziua a opta

Bineînțeles, ziua începe în mod standard: la ora 7.00 la micul dejun și la ora 8.00 îmbarcarea în autocar. Circa 2 ore mergem pe malul mai multor fiorduri. Sunt plăcut impresionat de frumusețea peisajelor, în care este predominant verdele pădurilor și pășunilor, oglindit în albastrul apelor. Din loc în loc, dar destul de dese, pe malul fiordurilor întâlnim localități, unele mai mari, iar altele, mai mici. Am senzația că sunt destul de izolate unele de altele, dar sunt sigur că toate locuințele dispun de maxim de confort.

La un moment dat trecem pe lângă Åndalsnes, locul unde am înnoptat în excursia anterioară. Supranumit „capitala munților” , acest orășel de circa 3000 locuitori este sediul administrativ al zonei respective.

Trecând de Åndalsnes, intrăm pe o vale adâncă, cu o formă perfectă de „U” . Îmi aduc aminte de explicațiile ghidului de data trecută, care spunea că un curs de apă creează în milenii o vale în formă de „V” , în timp ce ghețarii creează văi în formă de „U” . De la ghidul actual aflu un alt lucru: topirea ghețarilor după ultima glaciațiune a ridicat nivelul oceanului planetar cu peste 100 m. Așa se explică adâncimile uriașe ale fiordurilor norvegiene. Dar aici avem un fiord care a rămas deasupra apei.

În capătul amonte al văii ajungem într-o parcare. Google o numește, zic eu pompos „Information View Point” . Prea multe informații nu am găsit aici, în schimb avem o imagine completă asupra primului obiectiv turistic al zilei, „Drumul Trolilor” . Acesta este un drum spectaculos care, în multe serpentine în „ac de păr” urcă, pe mai puțin de 5 km, cei peste 400 m diferență de nivel ai versantului abrupt, care închide valea.

Drumul Trolilor a fost construit prin anii ’30 în scopuri social – economice, pentru a lega localitățile din zonă. Apoi, de câteva ori, traseul a fost corectat pentru îndulcirea pantelor. Când s-a ajuns la traseul optim, drumul a fost introdus în circuitul turistic datorită aspectului deosebit de spectaculos al zonei. Față de excursia din 2012, de data aceasta drumul este mult mai aglomerat. Se circulă aproape bară la bară. La jumătatea drumului, acesta trece peste un curs de apă, aflat la baza unei cascade spectaculoase. Data trecută am putut opri aici pentru fotografii. Acum nici nu se pune problema, căci am bloca drumul.

De oprit, oprim tot sus la capătul drumului, unde ajungem pe un mic platou. Nu mai recunosc nimic pe aici. Data trecută era numai o parcare, pe un teren gol. Acum, parcarea este mult mai bine amenajată și dublată de mai multe construcții. Cele mai multe sunt mici magazine de suveniruri sau de fast – food. În capătul inițial al parcării este cea mai mare clădire din zonă, cu o arhitectură spectaculoasă. Nu am idee care este destinația acesteia. Pentru moment, pare abandonată. Un poster mare ne informează că respectiva clădire va fi redeschisă în 2023. Alături, un set de fotografii ne prezintă distrugerile suferite de clădire în timpul unei ierni. Probabil că acum este în curs de reparare. Dar tot nu am aflat ce destinație are. În aval de clădire, o construcție hidrotehnică pe cursul de apă ce alimentează cascada pe lângă care am trecut, mărește substanțial spectaculozitatea zonei. Paralel cu mini cascadele astfel formate este realizată o pasarelă metalică, ce duce spre buza râpei urcată mai devreme. La un moment dat, pasarela se bifurcă. O ramură mai scurtă duce deasupra cascadei. Din acest punct, cascada nu se vede prea bine. În schimb, Drumul Trolilor apare în toată splendoarea lui. Cealaltă ramură, mult mai lungă, de circa 350 m lungime, dar și mai dificilă, merge - oarecum paralel - cu buza râpei. Platforma din capătul ei, aflată în consolă deasupra prăpastiei, are zone din pardoseală, dar și porțiuni ale balustradei, din sticlă. Palpitant! Iar de aici se vede foarte bine și cascada.

Revenim la autocar la limita timpului acordat, 30 de minute. Dar nu suntem ultimii. Mai așteptăm câteva minute unii întârziați și pornim către următorul obiectiv. Pe următorii 2 km, drumul urcă în continuare cam 150 m, până pe la cota 850. Data trecută, cu o lună mai devreme aveam, pe marginea șoselei un strat de zăpadă de circa 1 m grosime. Acum nu sunt decât slabe urme. Apoi, cale de vreo 35 km, coboară lin, printre culmi înzăpezite, până la cota unui fiord (± 0.00). Acasă aveam să aflu că am străbătut „Parcul Național Reinheimen” . De fapt, nici nu este prea greu în Norvegia să treci printr-un parc național. Sunt 37 asemenea teritorii pe întreg cuprinsul țării. Avem parte de o nouă traversare a unui fiord cu un ferry – boat. Apoi, drumul începe să urce, astfel că, în mai puțin de 20 km să ajungă la circa 620 m altitudine.

Ajungem, astfel, la „Ørnesvegen Viewpoint” , un spectaculos punct de belvedere la intrarea pe „Drumul Vulturilor” (Ørnevegen, în norvegiană). În vecinătatea unei curbe „în ac de păr” , șoferul nostru găsește posibilitatea de a parca printre alte câteva autocare. Data trecută nu am oprit aici. Când cobor din autocar, sunt exact lângă o cascadă. Este prima dată în această excursie când pot să ating cu mâna o asemenea formațiune.

Punctul de belvedere este amenajat pe o platformă de beton, în consolă deasupra prăpastiei spre fiord. De aici se vede perfect „Fiordul Geiranger” atât spre amonte, cât și spre aval.

Drumul Vulturilor a fost realizat în 1955 pentru a asigura un acces terestru către localitatea Geiranger. Încă de la început s-a bucurat de un succes turistic deosebit. Numele i se trage de la faptul că la execuție, în partea superioară a sa era o zonă frecventată de vulturi. Încerc să fac o comparație între acesta și „Drumul Trolilor” . Nu prea seamănă. Nu numai pentru faptul că îl parcurgem în coborâre. Acesta parcurge o zonă mai împădurită și cu multă vegetație înaltă. Ca urmare, de pe un loc de pe la mijlocul autocarului, spectaculozitatea lui scade. Și data trecută mi-am dorit să fi stat în unul din primele rânduri. Altfel, aceleași viraje strânse, aceeași pantă mare și, din când în când, imagini spectaculoase asupra împrejurimilor.

Jos ajungem pe malul „Fiordului Geiranger” , în localitatea cu același nume. De aici vom pleca într-o croazieră, cu un ferry – boat, în lungul fiordului, pe o distanță de circa 20 km. Dar până la plecarea acestuia avem timp la dispoziție o oră. Magazinul de suveniruri de data trecută este tot acolo, dar, parcă acum, prețurile nu mai sunt tentante.

La sosirea vaporului, ghidul are o nouă bâlbă. Întâi trebuie să ne urcăm în autocar pentru a ne îmbarca, apoi coborâm, pentru că îmbarcarea se face pe jos. Nu cred că este același vas de data trecută, dar îmbarcarea, și a turiștilor, și a mașinilor, se face prin aceeași „gură de balenă” larg deschisă.

„Fiordul Geiranger” este considerat cel mai frumos fiord al Norvegiei și este și cel mai vizitat. În 2005, a fost inclus pe lista patrimoniului mondial al UNESCO, împreună cu Nærøyfjorden. Deși suntem la peste 110 km depărtare de Oceanul Atlantic, adâncimea mare a fiordului, de circa 500 m, a permis accesul pe el a unor nave transatlantice. Noi admirăm, însă, o navă de croazieră ceva mai mică.

Pentru a descrie frumusețea croazierei nu am suficient talent și nu îmi găsesc cuvintele. :)) Navigarea pe un luciu de apă de câteva sute de metri lățime, mai mică însă decât înălțimea versanților de pe ambele maluri, îmi taie răsuflarea. În primele minute de la plecare, pe versantul din partea dreaptă putem să admirăm „Drumul Vulturilor” . De aici pot vedea mai bine cât este de spectaculos. Dacă la asta adaug mulțimea de cascade întâlnite, mă bucur că am un card suficient de mare pentru toate fotografiile. Dintre acestea, cele mai interesante sunt incluse și în programul excursiei. Prima dintre acestea, pe malul drept în sensul de mers, se numește „Șapte surori” . Este un singur curs de apă care, de la partea superioară a versantului, până la nivelul fiordului, curge în mai multe șuvoaie paralele. Cu puțină bunăvoință, de data asta îmi ies la numărătoare toate. Exact în dreptul acesteia, dar pe malul opus este o altă cascadă importantă. Data trecută ni se spusese un alt nume pentru această cascadă. Ulterior am aflat că se numește „Pretendentul” . De ce? Pentru că a cerut mâna fiecăreia dintre surorile de pe malul opus, dar a fost refuzat de toate. Motivul? Forma de sticlă ce se vede clar la picioare și care îi trădează năravul. Din nefericire, a treia cascadă importantă, anul acesta dezamăgește. În mod normal, șuvoiul de apă ce se prăvălește în prăpastie, lovindu-se de stânci, ajunge jos sub forma unei perdele de picături foarte fine. Denumită, din acest motiv, „Voalul Miresei” de data asta are un debit de apă foarte mic. Firicelul de apă ce curge pe versant nu creează nici o imagine spectaculoasă. Pentru clarificare, anexez și o fotografie din 2012 a acestei cascade.

Pe traseu, mai putem vedea câteva ferme pe malul drept, ce par complet izolate de lume. Data trecută erau câteva persoane prin zonă, care ne făceau cu mâna. De data asta a fost pustiu.

După circa 1.50 ore, cu părere de rău, ne apropiem de finalul croazierei. Vom debarca la Hellesylt, un mic sat cu numai câteva sute de locuitori, însă, important port pentru croazierele pe Fiordul Geiranger. Se pare că sunt și câteva obiective turistice prin zonă, dar noi nu avem timp decât să aruncăm o privire către Cascada Hellesylt. Deși căderea de apă este relativ mică, această cascadă impresionează prin debitul mare pe care îl are.

În port îmi atrage atenția o navă de croazieră ce pare a avea o formă mai puțin obișnuită. Identificând-o după nume aflu, acasă, câteva detalii interesante. Structura navei a fost realizată în Șantierul Naval Vard - Tulcea, iar echiparea finală s-a realizat în Șantierul Søviknes din Ålesund, Norvegia. Aparține Companiei Ponant, un operator francez de nave de croazieră și este în exploatare din august 2019. Considerată o navă de lux, botezată Le Dumont-d' Urville, aceasta aparține unei noi generații de nave, dotate cu echipamente inovatoare, concepute pentru a fi prietenoase cu mediul și care sunt echipate cu saloane deschise spre exterior, o piscină în aer liber și un salon subacvatic multisenzorial.

De la Hellesylt mai avem circa 50 km până la ultimul obiectiv al zilei, „Ghețarul Briksdal” . Și la această etapă am ceva de reproșat ghidului. Distanța dintre locul de parcare a autocarelor, „Briksdalsbre Mountain Lodge” , și ghețar este de aproximativ 3 km. Aceștia pot fi parcurși pe jos sau cu niște mașinuțe tip „kiki-car” . Știam de la înscrierea în excursie că pentru mașinuțe este necesară o înscriere prealabilă. Ghidul amână înscrierea pentru ziua când ajungem acolo. În dimineața respectivă ne înscriem numai Doina și cu mine. Înainte de a ajunge la ghețar, ghidul ne anunță că nu se pot face înscrieri numai pentru 2 persoane. Mă îndoiesc! În plus, având în vedere ora la care ajungem acolo, circa 19.00, s-ar putea să nu mai fie mașinuțe de serviciu. Fals! Ne resemnăm că vom merge pe jos până unde putem și apoi, ne întoarcem. Asta pentru că în mod sigur nu vom putea ține ritmul în „pas alergător” , impus de ghid.

Ajungând în parcare, avem la dispoziție o oră și un sfert pentru a vizita ghețarul. Iar în parcare este o mașinuță. De unde, dimineață nimeni nu dorea să meargă motorizat, acum, cele 8 locuri disponibile se ocupă instantaneu. Da, vom parcurge drumul pe jos. Poteca nu este foarte dificilă. Aceasta merge în paralel cu un curs de apă rezultat din topirea ghețarului. Acesta are un debit destul de mare, iar curgerea este vijelioasă. Poteca pietonală are un alt traseu decât drumul de mașină. În plus, poteca are mai multe ramuri. Singura porțiune mai dificilă a drumului este pe la jumătatea acestuia, unde și cursul de apă formează o cascadă măricică. Noi traversăm cursul de apă imediat aval de cascadă și, în consecință, ieșim un pic udați. Nu-i nici o problemă, ne uscăm destul de repede. După cascadă poteca urcă destul de abrupt, sau se poate urca pe niște trepte. Apoi, porțiunea de drum ce urmează este aproape orizontală. Când mai aveam, după opinia mea, cam 600 – 700 m până la ghețar, ne întâlnim cu un grup al nostru, care deja se întorcea, care ne sfătuiește să ne întoarcem și noi, deoarece, atât grupul ce a însoțit ghidul cât și mașinuța, s-au întors deja. Ascultăm sfatul și ne mulțumim numai cu o imagine de departe asupra ghețarului.

Ajungem la autocar cu câteva minute după termenul stabilit. Dar, din nou nu suntem ultimii. Două persoane au dorit ca, indiferent de consecințe, să meargă pe jos până la ghețar. Ca urmare, noi stăm degeaba în parcare aproape o jumătate de oră.

Într-un anume fel, ghidul a avut dreptate să ne atragă atenția asupra respectării programului. Până la hotel mai avem peste 120 km, pe care îi parcurgem în mai mult de 2 ore. Ajungem în Førde, la hotelul Scandic Sunnfjord puțin după ora 22.30.

---

VIZUALIZĂRI: 1865 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI