La plimbare prin New Orleans... orasul supremelor contraste

TIPĂREȘTE

Nu am pretentia ca in cele cinci zile de sejur am strabatut, pe jos, sau cu taxiul intregul oras... ar fi absurd. Cum ar fi absurd si sa sustin ca orasul mi s-a dezvaluit, cu toate ale sale, bune si rele, in numai cateva ore de promenada... as minti cu buna stiinta daca as spune asta... De fapt, pelegrinarile mele s-au limitat, in cea mai mare parte, la centrul istoric…unde se inalta... ma rog, se intinde cartierul frantuzesc, renumitul French Quartier, reminiscenta epocii dominatiei franceze a Louisianei. Au fost si doua trasee mai lungi, de fapt doua exceptii de la traseul central... cel catre. Convention Center, unde avea loc Congresul si ineditul traseu catre magazinul Walmart, undeva la periferia orasului.

Inainte de a pleca la plimbare... printr-un oras necunoscut, devastat in urma cu numai doi ani de uragan, mi-am pus fireasca intrebare: este New Orleans-ul un oras sigur? ...

Va las sa descoperiti singuri raspunsul, povestindu-va doua imprejurari.

In fiecare zi, drumul catre si de la Convention Center era asigurat de catre autobuze speciale, care aveau un orar destul de flexibil, circuland din jumatate in jumatate de ora…Am mers cu autobuzul de cateva ori, fara sa observ nimic ciudat... asta ca s vedeti ce spirit de observatie aveam... pana intr-o zi, cand o colega mi-a aratat o coincidenta…repetabila. De fiecare data cand autobuzul se oprea in fata hotelului, din masina politiei, stationata ca din intamplare, la vreo 50 de metri de intrarea de la Ritz, cobora un politist care se plasa in dreptul intrarii... Nu a lipsit in nici o zi aceasta masura de protectie care m-a facut sa cad pe ganduri…Poate pentru ca era vorba de Ritz... masurile de protectie erau unele sporite. masina apare de altfel in prim plan in singura mea fotografie cu intrare hotelului, expusa deja pe site...

O alta intamplare, care m-a facut sa imi pun probleme si mai serioase in legatura cu siguranta in oras, a fost una inedita. Oprisem un taxi, pentru a ajunge de la hotel la Walmart, si surpriza, soferul era de fapt… o soferita, tanara si draguta, o mulatra extrem de volubila, care, cu accentul sudist inconfundabil, mi se adresase din prima clipa familiar, cu “honney”, de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea…Acel "honney" suna ciudat in urechile mele caci, practic, ne despartea, la propriu si la figurat, o lume intreaga cu toate coordonatele ei: geografice, culturale, educationale. pana si unele ce tineau de varsta... daca e sa fim cinstiti pana la capat, caci parea foarte tanara... Pe ea nu parea sa o deranjeze asta, si am inteles apelativul nu ca o familiaritate nepermisa ci ca pe incercare de reconfortare a mea, de linistire... un fel de asigurare c totul e OK, pentru ca, mai mult ca sigur imi simtea incordarea

Fac aici o paranteza…in totalitatea lor, locuitorii New Orleansului, albi, mulatri, negri, au fost extrem de draguti atunci cand le ceream o informatie... erau in stare sa se intoarca cu tine numai pentru a se asigura ca ai gasit drumul cel potrivit catre un obiectiv turistic sau altul... Rareori in Europa, cu exceptia Spaniei, m-am mai intalnit cu o astfel de situatie. asa ca trebuie sa subliniez acest aspect. localnicii din New Orleans sunt extrem de indatoritori...

De aceea am indraznit sa o intreb pe ace tanara vorbareata, fara sa ma tem ca intrebarea i-ar suna ciudat sau ca nu s-ar deranja sa imi raspunda, daca nu ii e frica sa fie sofer de taxi…femeie fiind, si daca orasul este un oras sigur... ”Of course, very safe”, mi-a zis, si s-a aplecat sa imi dea restul, caci ajunsesem la destinatie, nu o sa ghiciti niciodata…de sub presul masinii…Mi-a venit sa rad, gandindu-ma cat de idioata par daca gestul asta i se parea a fi normal si nu in flagranta contradictie cu asigurarea verbala…dar zambetul mi-a inghetat brusc pe buze cand am constatat ca la magazinul cu pricina nu se vedea picior de alb... familii intregi de culoare pierdeau timpul pe langa cosurile de cumparaturi, strigandu-si ceva intr-o indescifrabila pasareasca. Se holbau la mine ca la o aparitie stranie... sau cel putin asa am perceput eu atunci privirile lor... A fost intaia data cand am avut sentimentul ca ma gasesc lin locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. dar pentru ca nu cumparasem inca nici un suvenir... mi-am calcat pe inima si am intrat in magazin, unde am petrecut ore in sir printre rafturi, nu numai pentru a cumpara... ci si pentru ca nu ma lasam dusa de langa diverse obiecte utile si …perfect inutile... pe care orice femeie si le doreste... fie numai penru a le admira.

Dar ce am cumparat si cum am plecat de acolo, seara tarziu... voi povesti in ultimul meu review.

Acum, dupa ce am stabilit ca orasul e “very safe”, hai sa ne plimbam putin pe strazi, in parcuri si pe marginea Missisippi-ului, in incercarea de a surprinde, macar o clipa, parfumul locului. E inconfundabil, va asigur…am spus parfum? Am exagerat... putin...

Parfum era doar in hotel, de la lumanarile parfumate... pe strazi, cel putin pe Bourbon Street, domina mirosul de alcool... un miros acru si patrunzator, deloc placut. In magazinele de suveniruri, un alt miros... indescriptibil, un amestec de miros de vechi, de inchis, cu tutun…cel mai oribil miros pe care l-am simtit vreodata…. si nu stiu de ce, in capul meu, il asociez cu mirosul de la Amsterdam…taramul tuturor fumurilor…pseudointerzise.

Sa facem efortul de a ignora mirosul de pe Bourbon Street, indreptandu-ne catre Catedrala St Louis... are o arhitectura absolut inedita, seamana mai degraba cu castelul din povestile animate ale lui Walt Disney. E amplasata in fata unui parc cu plante exotice…cu magnolii uriase…adica cu copaci-magnolii imensi, ale caror flori disparusera, din pacate. Chiar, cand or inflori magnoliile la New Orleans?

Strabatem cartierul frantuzesc, luand ca punct de reper Catedrala, catre care ne indreptam mergand pe la umbra, in incercarea, zadarnica de altfel, de a ne feri de caldura.

In drum, zeci de restaurante, cluburi, localuri de streaptease care mai de care mai imbietoare... cand se lasa intunericul. In prima noastra seara in oras, in vitrina de sticla a unui astfel de club, cocotata pe o scara interioara tot de sticla, o domnisoara topless se unduia pentru a atrage interesul potentialii clienti... noi fetele am judecat celulita (va asteptai la altceva de la niste demne urmase ale Evei?), baietii au judecat... dansul... si scorul a fost 1-1. Adica noi fetele au plecat, baietii au ramas. Desi erau morti de oboseala dupa un drum de 20 de ore, nu stiu prin ce proprietati miraculoase, dansul acela i-a revigorat brusc... pareau intr-o secunda... vindecati de oboseala. Si sa mai zicem ca New Orleans-ul nu e un oras magic...

Cand am plecat noi, fetele, deja in strada se adunasera o multime considerabila de spectatori ce urmareau spectacolul gratuit din vitrina, atat de multi incat, pentru a fi vizibila cat mai multor... admiratori, dansatoarea a trebuit sa mai urce cateva trepte...

Cu gatul sucit, cautand o pozitie cat mai comoda, domnii din jurul nostru pareau atat de absorbiti, incat nimeni si nimic nu ii mai putea smulge de acolo. Spectacolul acesta, cu o mare pestrita de barbati holbandu-se la o dansatoare de pe Bourbon Street, era mai interesant decat dansul insusi... asta din punctul nostru de vedere, al doamnelor... baietii au fost de cu totul si cu totul alta parere...

Dimineata insa, cand lumina soarelui inunda strada... nu mai ramasese nimic din feeria spectacolului nocturn si am incercat sa identificam clubul respectiv... zadarnic, caci in zona erau mai multe astfel de localuri, toate cu aceleasi ferestre transparente...

Si ce haz mai avea... dansatoarea exotica cu pielea de abanos disparuse... si cu ea si atractia show-ului inedit.

Dam coltul catre piata catedralei... urmarind indicatiile hartii, destul de usor de urmat, de alfel, in contextul in care in French Cartier toate strazile sunt drepte si perpendiculare una pe alta, si, stupoare…credem ca am gresit drumul, caci in scuarul mare din fata noastra, zarim, stupefiati, nu vreo reuniune religiosa, ci una de... ghicitoare.

Asezate fiecare la cate o masuta, unele cu umbrele de soare amplaste stategic, altele fara, toate insa cu reclame vizibile pentru ghicitul. in tarot. si in palma. Nu mai putin de sase-sapte astfel de "puncte de lucru", aliniate in semicerc, cu fata catre catedrala...

Masute si scaune pliabile, langa reclame improvizate, care mai de care mai urat scrise, pe bucati de carton... chemari ale destinului. In spatele masutelor, matroane negre ca noaptea, cu dinti de un alb stralucitor si maine pestrite te invita la o partida de ghicit, cu voce tare, strigandu-si care mai de care priceperea... O multitudine de vrajitoare "de ocazie", insirate fix in piata catedralei... dar in New Orleans totul este permis... ce daca erau langa catedrala? ce daca erau ghicitoare? Nimeni nu parea deranjat de ciudata vecinatate...

Imi vine sa rad, dar ma abtin, si asist amuzata la o astfel de sedinta... mistica…O prietena, mai in gluma mai in serios este dispusa sa aloce suma ceruta, 30 de dolari, pentru previziunile... profesioniste. Vrajitorea exotica, cu turban rosu, asortat la rochia la fel de rosie o invita sa ia loc in fata-i pe unul dintre scaunele pliante. Cu tupeu, ma asez si eu pe celalalt scaun. I-a spus fix ce i-as fi spus si eu daca as fi vrut sa o fac fericita: ca o sa aiba noroc, o sa castige multi bani, si candva, va aparea si Fat Frumos pe un cal alb… Ce, nu vi se pare destul? Nici mie... dar a ramas speranta, cumparata cu doar 30 de dolari de la taraba... vanzatoarei de iluzii.

Nu am putut sa nu ma amuz de situatie. doamnele cu tarotul semanau asa de mult cu ghicitoarele cu ghiocul de pe la noi…asta zic si eu globalizare...

Cativa metri mai incolo, pe gardul de fier forjat de langa Catedrala... o expozitie inedita de lucrari artistice, de fapt picturi naïve, ca cele p ecare le contureaza copiii... langa ele un mesaj mare de tot: Va rugam nu fotografiati! Lucrari originale…De data asta chiar nu m-am mai putut abtine…am izbucnit in hohote de ras uitandu-ma ce orori voiau sa protejeze... de reproducere... Si tot nu m-am lasat, le-am fotografiat, in trecere, cu aparatul tinut nu langa ochi... ci langa poseta... va las sa judecati singuri valoarea capodoperelor….

Mergem cativa pasi mai departe. ceva mai incolo un scamator distreaza copiii, facand sa dispara cateva bile si sfori... copiii il privesc fascinati.

. Peste intreaga piata pluteste ideea de joaca... pentru copiii de toate varstele... atmosfera este una extrem de relaxata. si de zgomotoasa, caci cine nu canta striga, si cine nu striga... gaseste o modalitate oarecare de a fi zgomotos... De n-ar fi caldura asta nesuferita... Incercam sa ne refugiem de caldura in parculetul din apropiere... si avem surpriza de a gasi un grup remarcabil, in care o doamna plimba in carucior cainele... in timp ce copilul merge pe langa carucior...

Pe alta alee, in replica, un copilas isi plimba singur caruciorul, rasturnandu-l cu rotile in sus... pe chipu-i se impletesc, incredibil de armonios... trasaturi asiatice si africane... rezultand o minunatie de copil, cret si ochii oblici... nu s-a lasat fotografiat... a zbughit-o neastamparat catre bancile din preajma... catre parinti, pesemne lasand. in urma-i o fotografie "miscata".

Imi atrage atentia un grup zgomotos de domnisoare, cu rochii lungi, de gala, absolut identice, (rochiile, nu domnisoarele)... explicatia vien imediat, sub forma unui cuplu la fel de zgomotos ca si ele: un mire si o mireasa... In mod evident, domnisoarele de dinainte sunt domnisoarele lor de onoare... Se indeparteaza de noi, mergand catre catedrala... noi ne ducem catre restaurantul unde zabovim doar o jumatate de ora... cand iesim ,,pe strada mare petrecere mare: ce sa vezi, chiar mirii "nostri".

Dar nu oricum... in fata, cu sirena mergand si luminile aprinse, masina politiei... deschide alaiul... imediat dupa ea o miniorchestra de jazz...compusa din tobosari si trompetisti ce canta din rasputeri... urmeaza mirii... ea cu umbrela alba de dantela, el, cu varianta neagra a umbrelei. Radiaza, pur si simplu de fericire... razamd cu gura pana la urechi...

Dar surpriza cea mare vine abia acum... nuntasii poarta cu totii, masti ce transforma nunta intr-un bal mascat fara egal... caci nici o masca nu seamana cu alta. Toata lumea se distreaza, iar multimea de gura-casca in care ne integram perfect, aplauda cu entuziasm spectacolul. Noi nu mai prididim cu pozele, in incercarea de a imortaliza momentul... motiv pentru care ne multumim sa aplaudam numai in gand ingeniozitatea ideei.

Fotografiile sun maimult decat graitoare..

Nunta trece, spectacolul strazii ramane... ce-i drept sub alta forma.

Incercam sa ne croim drum pe trotuar si nu reusim... din partea opusa vine catre noi un grup compact, ce nu se lasa destramat, ... e si de inteles de ce... e o mama cu copii sai... atat de multi incat nu mai prididesc sa ii numar, ,,ca sa fiu sigura, ii fotografiez: imi ies vreo sase-sapte

Scena nu e singulara..o mutitudine de copii si o multitudine de femei gravide, dovada a unei eale explozii demografice, ca o vctorie a vietii dupa catastrofa am vazut peste tot in oras... Pe latura opusa Catedralei, cativa birjari ne ispitesc sa ne urcam in trasurile festive, pentru o ora de plimbare "retro" prin French Qartier... contra modesei sume de 100 de dolari. Am merge, dar e prea cald... asa ca ne racorim pe malul fluviului Missisippi, pe o faleza special amenajata pentru... reverie. Banci si arbusti decorativi privesc catre apele involburate... invitandu-ne la odihna... si cedam invitatiei...

E singurul loc public din New Orleans in care se intampla ceva ciudat... nu realizez initial ce, abia intr-un tarziu imi dau seama... e liniste... Nu mai auzi nici strigate, nici rasete, nici sune de trompete... e pur si simplu... tacere, absolut atipica pentru orasul zgomotos caruia ii intorc spatele, privind imensitatea lichida... revrsta peste oras acum ctiva ani... acum readusa cuminte in matca...

Pe apa legendarului fluviu trec din cand in cand, ambarcatiuni mai mari si mai mici... la un moment dat, un steamer imi da fiori... uitasem ca Luisiana a fost un punct nodal al comertului cu sclavi... dar iata ca fluviul, martorul atator drame insangerate din acele vremuri, nu ma lasa sa uit...

Imi intorc privirea si pasii catre oras, si in imediata vecinatate a falezei, un grup de tineri, urmasi ai sclavilor de odinioara, zugravesc un tablou plin de culoare... asezati pe caldaram, in jurul unei fantani artezine, se relaxeaza la umbra copacilor seculari. Sunt atat de autentici, incat par lipiti de peisaj... iar uniformele-tricouri de culoare violet se decupeaza perfect pe fundalul cenusiu al strazii...

Plec mai departe, catre hotel, asteptand inserarea... si cu ea... racoarea.

Revad orasul a doua zi, cand nu imi mai propun sa vad ceva anume... ci hoinaresc, pur si simplu, fara tinta, oprindu-ma cu te miri ce prilej... o balustrada, un balcon din dantelarie de fier forjat... un chitarist "parcat " in mijlocul unei strazi cu circulatia intrerupta. Ocolesc Bourbon Street si merg pe strazi unde nu cluburile, ci magazinele de antichitati atrag atentia trecatorului... un tablou dintr-o galerie de arta imi taie, absolut pe neasteptate, rasuflarea... e un tablou evident contemporan, dar realismul formelor si mai ales al culorilor depaseste limita cenusie a banalului. Aici arta plastica de calitate, o strada mai incolo bautura, jazz si streaptease... ce poate fi mai specific pentru New Orleans??

Daca am vazut vreun muzeu? da, am vazut... cand m-am decis sa merg sa cumpar ceva autentic... asa ca muzeul a fost singurul loc unde am gasit ceva "made in Luisiana"... Dar despre cat de antice erau... antichitatile, si cat de autentice, si ce am ajuns sa cumpar... de la Muzeul de Istorie... in episodul urmator... ultimul, va asigur...

Asa ca inser aici, pentru conformitate, cel din urma...

-Va urma-

---

VIZUALIZĂRI: 2666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI