Napoli de la est la vest, sau de la gunoaie la grandoare. Partea I - Centro storico

TIPĂREȘTE

Camorra, mizerie, zgomot infernal. Panorame superbe, palate, castele, bulevarde elegante.

Care din cele două afirmaţii e adevărată? Răspuns: ambele.

Napoli e un oraş al contrastelor, o urbe fascinantă prin diversitate şi complexitate, un loc atât de încărcat de istorie, încât Stendhal îl considera unicul (alături de Paris) care putea emite pretenţii de „capitală” a Europei iar Alexandre Dumas l-a numit „floarea paradisului”. Un loc unde e bine să revii pentru a-i înţelege specificul. Sau măcar o dată să îl vizitezi înainte de a muri...

Sigur, aproape două secole au trecut de la comentariile elogioase ale lui Stendhal şi Dumas şi între timp Napoli a traversat momente grele, o epidemie de holeră, bombardamentele din al Doilea Război Mondial etc. etc., şi de la splendoarea priveliştii golfului şi Vezuviului a ajuns să fie mai degrabă cunoscut drept un oraş murdar, violent, controlat de mafie. Multă lume îl foloseşte exclusiv ca „pistă de aterizare” spre destinaţiile sigure şi luxoase de pe Coasta Amalfitană. Dar e păcat, eu aşa zic. În ciuda reclamei negative de care s-a „bucurat” în ultimele decenii, Napoli rămâne un loc ce merită descoperit. Ceea ce presupune oarece răbdare pentru a-l cunoaşte, căci ca o fată mare ce se află, se lasă cu greu curtat(ă) şi cucerit(ă).

Capitală a regiunii Campania şi al treilea oraş ca mărime din Italia, după Roma şi Milano, cu 960.000 de rezidenţi (şi un total de circa patru milioane în întreaga zonă metropolitană), Napoli este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume locuite neîntrerupt. În secolul al VII-lea î.Hr. cumanii au întemeiat în apropiere o aşezare – Parthenone, adică „virgina”, după numele sirenei care, spune legenda, după ce nu a reuşit să-l vrăjească pe Ulise, s-a sinucis alături de suratele ei aruncându-se de pe o stâncă iar valurile i-a târât corpul până în locul unde astăzi se înalţă Castel dell’Ovo. Parthenone (localitatea) a decăzut după ce cetatea Cuma a fost cucerită de etrusci, în 524 î.Hr., dar în 474 î.Hr. grecii din colonia Siracusa, aliaţii cumanilor, i-au învins pe etrusci şi au fondat în apropiere o altă aşezare, căreia i-au spus Neapolis – „oraşul nou”. După ce este ocupat de romani în 326 î.Hr., oraşul devine reşedinţa de vară a împăraţilor. Lombarzii, bizantinii şi normanzii stăpânesc succesiv Napoli între secolele VI-XII. Napoli se alătură în anii 1130 Regatului Siciliei cu capitala la Palermo. În 1194 e cucerit de suabi şi în 1214 Frederic II de Suabia înfiinţează aici o universitate în care avea să predea, printre alţii, şi celebrul filozof şi teolog Toma d’Aquino. În secolele XII-XIV, în calitate de capitală a Regatului celor Două Sicilii şi sub domnia dinastiei angevine franceze de Anjou, cunoaşte o perioadă de înflorire a artelor şi culturii datorată prezenţei în oraş a unor mari intelectuali precum Petrarca, Boccaccio sau Simone Martini. În secolele XIV-XVIII Napoli trece pe rând în mâinile aragonezilor, francezilor şi spaniolilor şi, pentru scurtă vreme, ale austriecilor. Cu cei 250.000 de locuitori ai săi, ajunge al doilea oraş al Europei, după Paris, şi un important centru al barocului, mândrindu-se cu lucrări ale lui Bernini şi Caravaggio, dar şi cu operele unor filozofi şi oameni de ştiinţă ca Giordano Bruno sau Tommaso Campanella. Între 1734 şi 1861 (cu un scurt intermezzo ca parte a imperiului lui Napoleon Bonaparte), pe tronul său se instalează Bourbonii. În această perioadă se inaugurează prima cale ferată din Italia, între Napoli şi Portici, şi cursele maritime de linie. Astăzi Napoli este al doilea cel mai mare port pentru traficul de pasageri din lume, fiind întrecut doar de Hong Kong. În 1860 Garibaldi întră în oraş şi îl proclamă parte a Regatului Italiei. La sfârşitul secolului al XIX-lea Napoli devine unul dintre cele mai populate oraş din Europa, cu 450.000 de locuitori, dar expansiunea sa necontrolată creează mari probleme, culminând cu epidemia de holeră din 1884. Soluţia: demolarea unui întreg cartier şi construirea unei artere largi – Corso Umberto I.

De ce v-am plictisit cu aceste date istorice? Pentru că fiecare epocă şi-a pus amprenta asupra oraşului, începând cu planul de dispunere a străzilor, moştenit de la greci, continuând cu ruinele romane de sub biserica San Lorenzo Maggiore, cu arhitectura gotică din perioada stăpânii angevine, cu frescele medievale şi mormintele de la San Giovanni a Carbonara, datând din secolul al XV-lea, cu Castel Nuovo aragonez, unul din simbolurile oraşului, cu naşterea Viei Toledo şi a „cartierului spaniol” sau cu clădirile în stil baroc ridicate după marele cutremur din 1688.

Da, Napoli are un trecut complicat. Motiv pentru care este el însuşi un oraş greu de descifrat, un amalgam în care unele părţi par să aparţină de oraşe complet diferite.

Dar aruncând o privire pe o hartă veţi sesiza că pornind dinspre estul său către vest veţi face practic o călătorie de la gunoaie la grandoare, aşa că alegerea este destul de uşoară pentru turişti, mai ales dacă sunteţi în grabă. Dacă nu vă plac mulţimile pestriţe, străduţele mizere, rufele întinse pe sfori de la o clădire derăpănată la alta, aflată vizavi, atunci evitaţi zona gării şi a Pieţei Garibaldi şi, eventual, străbateţi doar în fugă centrul vechi, nu tocmai salubru nici el, mărginindu-vă la vizitarea părţii centrale şi de vest, la Piazza Plebiscito sau la cartierul Vòmero şi dealul Posillipo. Avertisment: de motociclete şi scutere, călărite uneori şi de câte trei persoane şi care trec la semafor pe roşu fără pic de reţinere, nu veţi scăpa niciunde. Vestea bună e că toţi şoferii, indiferent de vehiculul folosit, îi protejează pe pietoni, aşa că nu vă faceţi griji dacă la un moment dat veţi traversa printr-un loc interzis (se mai întâmplă) – n-o să vă calce nimeni. Cât despre gunoaie, se ştie că la Napoli, ca şi în alte oraşe italiene, serviciile de salubritate (o afacere bănoasă oriunde în lume) sunt controlate de firme ale mafiei. Napoli este însă un caz special: de ani de zile problema colectării deşeurilor a rămas nerezolvată. Periodic au loc scandaluri, proteste, apar acuzaţii de corupţie ş.a.m.d. În 2005, când am fost pentru prima oară în oraş, am „prins” o asemenea perioadă – centrul vechi era înţesat de gunoaie adunate pe la colţuri de stradă şi neridicate de zile în şir iar mirosul care plutea în aer... În fine, vă puteţi închipui şi singuri. În 2013, când am revenit în oraş, am găsit situaţia mult schimbată în bine. Ceea ce nu înseamnă că astfel de crize nu se pot repeta... Sfatul meu este să luaţi lucrurile ca atare şi să nu vă lăsaţi, de pildă, descurajaţi de prima impresie, cea pe care o să v-o faceţi în drum de la aeroport spre oraş.

Căci peisajul care vă va întâmpina în călătoria aceasta de vreun sfert de ceas este cu adevărat dezolant. Depozite abandonate, case cu zugrăveala scorojită, cu aspect de ghetou... Şi odată ajunşi la Stazione Centrale şi Piazza Garibaldi, lucrurile nu se îmbunătăţesc. Ştiu pentru că am locuit o săptămână pe o străduţă care pleacă din piaţa Garibaldi. Cum de-am ajuns să ne cazăm într-o asemenea zonă rău famată? Pentru că, după ce făcusem rezervarea încă din ianuarie pentru începutul lui mai 2013 pe binecunoscutul site, cu o săptămână înainte de plecare am primit un mail prin care eram anunţată că hotelul decent pe care îl alesesem, situat pe Corso Umberto I, nu ne mai putea primi. Ni s-au oferit alternative, bineînţeles mai scumpe decât cea iniţială (30 euro/noapte). Aşa încât am fost nevoiţi să găsim în pripă ceva. Contra sumei de 40 de euro pe noapte am rezervat o cameră în ceea ce s-a dovedit a fi o clădire obişnuită de apartamente în care un etaj fusese transformat în camere de închiriat, cu baie, minifrigider şi balconaş. Condiţii rezonabile pentru nişte turişti nepretenţioşi, aşa ca noi, dar preţul mi s-a părut mare. De altfel am avut impresia că în Napoli cazarea este în general cam scumpă. Şi din câte am observat, multe hoteluri care îşi afişează cu mândrie cele trei stele la intrare au faţadele atât de coşcovite şi murdare, încât mi-e imposibil să cred că interiorul e de trei stele. Fiţi deci foarte precauţi la rezervarea camerei şi studiaţi cu atenţie comentariile pentru a vă face o idee corectă.

Piazza Garibaldi este fieful micilor negustori cu înfăţişări dubioase, în mare majoritate africani, care îşi expun pe tarabe improvizate sau direct pe trotuar telefoanele mobile, brichetele, ochelarii de soare sau genţile – imitaţii „veritabile” de Gucci, Louis Vuitton etc. Evident, multă mizerie şi gunoaie, başca cinematografele pentru adulţi din spatele pieţei. Recunosc însă că nimeni nu s-a legat de noi. Strada pe care am locuit era o fundătură locuită majoritar de negri, care pierdeau zilnic vremea pe afară, stând de vorbă sau adunându-se în jurul unor dubiţe care veneau uneori cu marfă. Habar n-am ce fel de afaceri licite ori ilicite învârteau, poate făceau comerţ en-gros; tot ce pot spune e că nu plecau dimineaţa la serviciu. Copiii lor se jucau toată ziua cu mingea pe afară; îi vedeam când ieşeam pe balcon să-mi beau cafeaua sau să iau aer. La ora 9 seara orice activitate înceta însă pe stradă; intrau cu toţii în casă, de unde se auzea zdrăngănitul farfuriilor şi veselei – luau cina. Aşa că noaptea domnea o linişte deplină. Şi cam la asta s-a redus experienţa noastră cu „multiculturalismul” Neapolelui.

Piazza Garibaldi este însă şi locul unde am văzut magazine cu produse româneşti (de pildă, cozonac Boromir – era perioada Paştelui ortodox) şi unde am mâncat, deloc de mirare, pentru că aşa se întâmplă în preajma gărilor, cel mai bine şi mai ieftin din tot sejurul nostru la Napoli: o pizza Margherita într-un local cu trei mese care nu servea nimic altceva sau nişte linguini cu fructe de mare absolut superbe într-un restaurant modest. Ne-am ferit totuşi să „bântuim” pe acolo mai mult decât era necesar şi în special noaptea, cu atât mai mult cu cât se lucra la refacerea şi extinderea gării şi a staţiei de metrou şi zgomotul era infernal.

Din spatele statuii lui Giuseppe Garibaldi începe CENTRO STORICO. Ocupă 1.700 de hectare, fiind cel mai întins din Europa şi parte a Patrimoniului UNESCO din anul 1995. Peste 150 de biserici se înalţă aici – imposibil de vizitat toate. Zona este practic un muzeu în aer liber, care adună mărturiile a peste 25 de secole de istorie neîntreruptă. Să nu vă aşteptaţi la ceva asemănător cu Centrul vechi din Bucureşti: majoritatea străzilor sunt destul de înguste, aşa că nu se pot amplasa mese afară. Prin urmare baruri şi restaurante veţi găsite puţine, cu precădere prin scuaruri. Străzile sunt în majoritate pietonale şi pietruite (atenţie ce pantofi purtaţi!). Asta nu vă va scuti însă de întâlniri neaşteptate cu scuterele şi maşinuţele rezidenţilor sau cu camionetele care transportă marfă. În afara bisericilor, mănăstirilor, palatelor şi fântânilor, domină, desigur, magazinele de suvenire. Napolitanii sunt neîntrecuţi la fabricarea figurinelor de teracotă din machetele elaborate care înfăţişează scene ale nativităţii, dar nefiind Crăciunul a trebuit să ne „mulţumim” cu alte personalităţi, precum Papa Francisc sau Maradona, venerat în continuare aici după ce a jucat în anii 1980 pentru S.S.C. Napoli. Mie cel mai mult mi-au plăcut însă machetele care ilustrează vechi meşteşuguri (fierar, frizer, brutar etc.), extraordinar de realiste. Machetele sunt de dimensiuni diverse, cele mai mari ajungând şi până la un metru lungime, un cadou cam dificil de înghesuit în bagaje dacă alegeţi să călătoriţi cu avionul. Locul predilect de desfacere a acestor produse este Via San Gregorio Armeno, dar practic le veţi găsi peste tot. La fel şi cameele, sandalele şi pastele artizanale sau dulciurile de casă. Patiserii şi gelaterii sunt la tot pasul; cele mai cunoscute dulciuri locale sunt prăjiturile cu rom „babà” şi „sfogliatelle” (plăcinte cu ricota). Se vând, alături de felii de pizza, la tarabe răspândite în tot oraşul şi, dacă aveţi norocul să prepare acolo şi suc din fructe proaspăt stoarse, veţi avea parte de un un „prânz” săţios şi nemaipomenit de ieftin. Apropo de asta, în Napoli am văzut cei mai mulţi italieni graşi, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi – nu ştiu să-mi explic, doar paste şi pizze se consumă în toată peninsula iar în Sicilia îngheţata e la loc de mare cinste.

Aminteam mai-sus că planul urbanistic al centrului istoric este o moştenire grecească preluată de romani. Este vorba de un sistem de dispunere a arterelor în caroiaj sau reţea, denumit în latineşte Decumani, sau „decumano” în italiană, în care străzile de la est la vest (decumani) se intersectează în unghiuri perfect drepte cu străzile de pe axa nord-sud (cardini), formând blocuri dreptunghiulare (insulae) de 20 m lăţime şi circa 180 m lungime.

În Napoli s-au păstrat trei mari decumani, o mare raritate în istoria urbanisticii mondiale:

- Decumano Superiore, care cuprinde Via Sapienza, Via Anticaglia şi Via Santi Apostoli

- Decumano Maggiore: Via dei Tribunali

- Decumano Inferiore: Via Benedetto Croce, Via San Biagio dei Librai, care sunt poreclite „Spaccanapoli”, adică „despică Napoli”, deoarece împart în două oraşul vechi

Concentraţia de biserici şi palate este formidabilă în zonă. Noi am vizitat Centro Storico de patru ori, dacă-mi aduc bine aminte, dar în mod cert ne-au scăpat multe lucruri. În cele ce urmează mă voi opri numai asupra locurilor care m-au impresionat mai mult.

Via dei Tribunali este numită aşa deoarece în capătul său dinspre gară a funcţionat mult timp Palatul de Justiţie, în incinta celui mai vechi dintre cele patru castele ale oraşului – Castel Capuano, care marca începutul drumului care ducea spre oraşul Capua. Construit în secolul al XII-lea, castelul a fost reşedinţa lui Guglielmo I, primul rege (normand) al Regatului Neapolelui, şi apoi al domnitorilor din familia Anjou. Abandonată de aragonezi în favoarea Castelului Nuovo şi apoi a Palatului Regal, clădirea impunătoare a fost refăcută în mai multe rânduri şi nu păstrează decât puţine elemente din structura originală. De cealaltă parte a esplanadei mărginite de mici magazine şi localuri se află cele două turnuri din rocă vulcanică ce încadrează Porta Capuana, ridicată în secolul al XIV-lea, pe vremea aragonezilor, când oraşul a fost extins, vechea poartă romană fiind dărâmată.

Domul, sediul episcopal al oraşului, impresionează nu atât prin faţada refăcută în secolul al XIX-lea, ci prin simbolismul său şi prin comorile din interior. Pe acest loc încărcat de istorie s-a aflat o basilică paleocreştină. Construcţia catedralei a început la sfârşitul secolului al XIII-lea şi s-a finalizat în 1313, sub domnia lui Robert de Anjou, suferind însă multe modificări ulterioare, fapt care explică lipsa de unitate a stilurilor arhitectonice. În esenţă este o biserică gotică în formă de cruce căreia i-au fost adăugate elemente care au transformat ansamblul într-unul baroc. În interiorul impozant se remarcă cele 110 coloane şi cei 16 pilaştri, plafoanele din lemn cu intarsii aurite, operele de artă care acoperă aproape în întregime pereţii, monumentele funerare ale suveranilor, nobililor şi prelaţilor, relicvele sfântului Gennaro sau mozaicurile paleocreştine care decorează baptisteriul San Giovanni in Fonte.

San Lorenzo Maggiore se află în Piazza San Gaetano, pe locul agorei greceşti şi forului roman, fapt dovedit de excavaţiile făcute sub complexul monahal, care au scos la iveală jumătate din piaţa romană precum şi trei nave din biserica paleocreştină din secolul al VI-lea şi aşa-numita „Sala Capitolare”, o clădire despre care se crede că ar fi adăpostit instituţii administrative în perioada medievală. Actualul edificiu gotic datează din timpul domniei regilor de Anjou, cu adăugiri în stil baroc.

Parcurgând „Spaccanapoli” (atenţie, nu veţi găsi denumirea pe hartă, e doar o poreclă), se ajunge la Piazza Gesú Nuovo, străjuită de Guglia dell’Immacolata sau Obeliscul Sfintei Fecioare. Despre această coloană, ridicată în 1750 prin subscripţie publică, sub controlul iezuiţilor, circulă o legendă: că familia Sanseverino, cea care a sponsorizat în cea mai mare măsură construcţia, s-a „răzbunat” pentru că fusese pusă la mare cheltuială cerând arhitectului ca statuia Sfintei Fecioare să semene, cocârjată cum pare privită dintr-un anumit unghi, să semene cu moartea. Adevărat sau nu, ornamentaţia bogată a coloanei, cu scene reprezentând, printre altele, naşterea Maicii Domnului şi Buna Vestire, este specifică stilului baroc.

Chiesa di Gesú Nuovo, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri religioase din Napoli, se cheamă aşa pentru că la circa o jumătate de kilometru mai departe se află Gesú Vecchio. A fost construită în secolul al XV-lea ca reşedinţă a lui Robert Sanseverino, prinţ de Salerno. A fost vândută în 1584 genovezului Nicolò Grimaldi, care la rândul său a vândut-o iezuiţilor, care au transformat-o în biserică, păstrând intactă faţada. Faţada de dimensiuni uriaşe, din piatră faţetată, („ashlar”) este de altfel elementul cel mai remarcabil al acestei construcţii extraordinar de interesante.

Tot în Piazza Gesú Nuovo se află şi Santa Chiara, o biserică-mănăstire în stil gotic construită între 1310-1328 din ordinul soţiei regelui Robert de Anjou. Giotto a realizat frescele, din care s-au păstrat după bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial câteva fragmente în altarul Coro delle Monache. Superbă este curtea interioară, din spatele bisericii, cu pereţi îmbrăcaţi în plăci de ceramică în stil specific napoletan. A fost renovată şi şi-a căpătat înfăţişarea laică actuală, specifică Epocii Luminilor, în anii 1730. O plimbare prin această curte plină de iarbă, copaci şi flori este o adevărată desfătare.

Între Gesú Nuovo şi Piazza San Domenico Maggiore, „Spaccanapoli” ia numele filozofului Benedetto Croce, care a locuit în Palazzo Filomarino della Rocca, unde funcţionează Institutul Italian pentru Studii Istorice, fondat de Croce. Piazza San Domenico Maggiore este cea mai remarcabilă realizare urbanistică din perioada aragoneză. Chiesa San Domenico Maggiore, impunătoarea biserică aparţinând Ordinului Dominican, a fost construită cu spatele spre piaţă, pe ale cărei laturi se înşiră mai multe alte edificii interesante: palatele Sangro di Casacalenda, Petrucci, Corigliano şi Sangro di Sansevero, în timp ce în centrul pieţei se află Guglia di San Domenico, un obelisc din secolul al XVII-lea având în vârf statuia lui San Domenico di Guzman, fondatorul Ordinului Dominican. În spatele Palatului Sansevero se găseşte celebra Capella Sansevero, datând din 1590, împodobită cu fresce şi sculpturi baroce dăltuite dintr-un material asemănător cu marmura inventat de însuşi Raimondo di Sangro, prinţ de Sansevero, cea mai cunoscută dintre ele fiind Hristos învăluit în giulgiu de Giuseppe Sanmartino. Dacă aţi obosit, vă sfătuiesc să vă aşezaţi la o masă la cele două localuri din piaţă doar dacă aveţi portofelul plin – preţurile practicate sunt foarte piperate.

În imediata apropiere se găseşte micuţa Chiesa Sant’Angelo a Nilo, al cărei nume curios se trage de la statuia Nilului. Prezenţa acestei toponimii demonstrează legăturile pe care fondatorii greci ai Neapolisului le-au avut cu precursorii lor culturali, egiptenii, pe acest loc aflându-se cartierul alexandrin al oraşului. Se crede că negustorii alexandrini din oraş ar fi comandat statuia, posibil ca obiect al veneraţiei. După apariţia creştinismului în Imperiul Roman aceasta a dispărut timp de secole, fiind redescoperită în jurul anului 1100, dar fără cap, în timpul construcţiei unei clădiri administrative care a fost demolată în anii 1600, statuia fiind mutată pe locul actual. În 1734 a fost angajat un sculptor care a restaurat-o şi i-a adăugat capul. Având în vedere importanţa imensă pe care vechii egipteni o acordau fluviului Nil, nu este de mirare să fi adus cu ei la Napoli cultul său. Foarte probabil însă capul original înfăţişa un crocodil sau pe zeul Ammut, adică o combinaţie de crocodil, leoaică şi hipopotam, şi nu un triton bătrân întins pe nisip. Oricum, merită să faceţi un popas în faţa statuii – combinaţia „exotică” Napoli+Nil merită atenţie. Cât despre biserică, aceasta a fost construită în 1384 de cardinalul Rinaldo Brancaccio, dar înfăţişarea actuală se datorează în mare măsură lucrărilor de restaurare de la începutul secolului al XVI-lea întreprinse de descedenţii cardinalului. Mormântul acestuia, sculptat de Donatello şi Michelozzi în Toscana şi transferat la Napoli pe mare de către Cosimo de Medici, executorul său testamentar, este unul dintre cele mai reuşite exemple de artă renascentistă din oraş.

Via San Gregorio Armeno, despre care am amintit deja, uneşte Spaccanapoli cu Via Tribunali şi se pare că datează din epoca romană, fiind locuită în acea perioadă de negustorii armeni. Străduţa extrem de îngustă, centrul artizanal al oraşului, celebru pentru atelierele unde se realizează machetele ce ilustrează scene ale naşterii Domnului (numite „presepi”), trece pe sub turnul mănăstirii cu acelaşi nume (altă imagine demnă de o poză), construită în jurul anului 930 dar refăcută aproape în întregime la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Cam atât despre Centro Storico. Nu am avut puterea să îl studiem în întregime şi în cel mai mic detaliu; poate că voi aveţi o condiţie fizică mai bună. Şi oricum m-am întins muuult cu reviewul! Centrul vechi înseamnă o abundenţă copleşitoare de biserici şi palate, printre care se strecoară, cu modestie, prăvălii ale negustorilor de figurine din teracotă, tarabe cu dulciuri, paste artizanale şi alte bunătăţi şi mai ales cohortele de turişti. Este o fascinantă călătorie în timp care necesită înarmarea cu multă răbdare şi, dacă aveţi timp, împărţirea vizitei în mai multe reprize de câte 3-4 ore, căci cantitatea de informaţii de „îngurgitat” este uriaşă. Fără a fi neapărat cea mai curată zonă din oraş, este cu certitudine cea mai interesantă şi „suculentă” şi merită toată atenţia voastră. Fiţi totuşi cu ochii în patru la hoţii de buzunare şi evitaţi străzile dinspre Porta Capuana, „spurcate” mai nou de apariţia unor magazine-bazaruri chinezeşti cu marfă de proastă calitate. Ce să-i faci, doar v-am prevenit că Napoli e un oraş complex şi multicultural!

Atât de complex, încât nu poate fi descris într-un singur review. Aşa că pentru a-i descoperi latura „grandioasă”, vă invit să citiţi şi continuarea. Dar nu înainte de a preciza că fondul muzical ales, cu celebrul „O Sole Mio”, este o înregistrare din 1916 (!!!) cu Enrico Caruso, fiu al Neapolelui.

---

VIZUALIZĂRI: 4047 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI