Ercolano (Herculaneum) cel de al doilea oraş înghiţit de lava Vezuviului.

TIPĂREȘTE

În aprilie 2013 am făcut o excursie pentru seniori, foarte atractivă ca titlu: Napoli - Capri - Pompei - Vezuviu - Amalfi - Sorento , numai că această călătorie a fost o mare dezamăgire. (vezi impresii) De atunci, fiind la a doua-treia plasă cu seniorii, am început să mergem numai noi doi, cu camera reţinută pe net şi cu programul făcut de acasă.

Revenind la excursia de mai sus într-una din zile, o parte din grup a ales să meargă la shopingăreală în Napoli, alta, obosită din ziua precedentă când fusesem la Pompei a rămas în hotel.

Ne-am hotărât să vedem pe cont propriu Herculaneum, al doilea oraş înghiţit de lava vulcanului Vezuviu la data de 24 august 79. d. Hr.

Ercolano este denumirea căpătată în 1969, cea veche fiind Herculaneum. Am ajuns cu trenul Circumvesuviana pe care l-am luat din staţia Garibaldi din Napoli. Biletul a costat 2.2 eu/ pers., călătoria a durat 25 minute şi garniturile de tren veneau din 20 în 20 de minute.

Nu prea eram lămuriţi unde să coborâm pentru că erau două staţii Ercolano, când, auzindu-ne vorbind româneşte o ţigancă înfoiată ne-a spus să ne dăm jos la Ercolano Scavi. A doua staţie Ercolano Migli d´Oro era departe de ruine. Ţiganca bucuroasă să vorbească româneşte ne-a spus că era din Călăraşi, îşi terminase tura de ˝muncă˝ în Napoli şi se ducea acasă în rulota în care locuia împreună cu copiii sub Vezuviu.

Am coborât cum ne-a spus şi ne-am îndreptat ca oile, alături de alţi turişti către un shuttle care ne-a lăsat la poarta de intrare a sitului foarte aproape, la mai puţin de1 km depărtare de gară dar în pantă. Situl arheologic se află într-o groapă înconjurată de blocurile şi locuinţele oraşului modern.

Privit de sus mi s-a părut un sit mic în comparaţie cu imensitatea Pompeiului pe care-l văzusem cu o zi în urmă. Aşa şi este. Herculaneum are o suprafaţă de 100 ori mai mică decât Pompei (12 ha faţă de 12 kmp.)

Cea mai mare parte a oraşului este încă sub lavă, deasupra construindu-se blocurile şi casele de acum. Totuşi odată intrat te pierzi în labirintul străduţelor perpendiculare. La propriu, nu la figurat. Începuse să plouă din ce în ce mai puternic şi după densitatea picăturilor era clar că va ţine ore bune. Am intrat într-o cafenea la marginea sitului dar după minute bune de aşteptare ne-am dat seama că nu era nicio şansă ca ploaia să stea. Dealtfel pozele postate vă vor arăta că pe străduţele pietruite şi în pantă, apa curgea ca un pârâiaş. Era momentul să luăm o hotărâre.

Soţul a spus să mai stăm la o cafea jumătate de oră şi apoi să plecăm spre gară, eu nu, că vreau să văd, dacă tot am ajuns aici. Am făcut un compromis. El să mă aştepte acolo şi eu să merg maximum o sută-două de metri (eram bine echipată de ploaie), să fac poze şi să revin. Numai că, luându-mă după un grup care avea ghid în franceză, am făcut un cot la dreapta, altul la stânga şi iată-mă singură fără soţ şi fără grup stând - mă scuzaţi, - ca un rahat în ploaie. Ce e mai grav e că aleea pe care mă încăpăţânam să merg, -că înapoi nu mai ştiam, - m-a dus la o ieşire a sitului spre oraş. Eram pierdută la propriu şi la figurat. Am luat-o pe bulevard pe lângă gardul sitului, aveam biletul de intrare, am intrat din nou, nicio recunoaştere a terenului. Am apelat la un paznic în vârstă prin semne şi vorbe de neînţeles, gen ˝sono perduta, mio marito, cafe˝ cred că mi-a înţeles disperarea pentru că mi-a arătat în depărtare un punct care părea a fi cafeneaua. Totul e bine când se termină cu bine.

Cu 22 de ani în urmă, când eram o tinerică de sub 60 ani, am făcut o excursie în Italia în grup organizat cu fiica şi ginerele. Vizitam Pompeiul. Ei, tineri căsătoriţi m-au pierdut din ochi dar şi eu pe ei. (vezi impresii) Nu i-am mai văzut. Situl s-a golit, era ora de închidere, negustorii din faţa intrării îşi strângeau marfa de pe tarabe, se lăsase noaptea şi eu tot îi căutam. Am oprit nişte carabinieri care nu m-au putut îndruma şi atunci, ca ultimă soluţie, sfătuită de doi italieni, am mers în gara Pompei încercând să ajung singură la Napoli pe dreapta (aveam cartea de vizită a hotelului, dar habar n-aveam pe unde era). La un moment dat în gară a apărut ginerele şi ghidul grupului.

A treia oară nu mai merg la Pompei şi Herculaneum că poate mă pierd de a binelea şi ce vă faceţi voi, fără năzbâtiile Mamei Michi?

Pe vremea romanilor, Ercolano era un orăşel-staţiune de lux cu vreo 4000 de locuitori, aşezat la ţărmul mării. La origine oraşul a fost fondat de colonişti greci care l-au numit Herculanaeum. Hercule era considerat fondatorul şi patronul oraşului.

Trebuie ştiut că din cele 12 ha ale oraşului antic, numai 4.5 au fost decopertate, restul găsindu-se sub clădirile oraşului modern. Nu au fost încă scoase la lumină piaţa publică şi templele. Partea vizibilă a sitului arheologic are aparenţa unui cartier liniştit cu vilele luxuoase ale patricienilor şi căsuţele mici ale meseriaşilor.

La cataclismul din anul 79, ţărmul s-a reconfigurat înaintând câteva sute de metri spre mare.

Deşi mai mic şi fără monumente, situl este cu mult mai interesant decât Pompei din cauza gradului ridicat de conservare a clădirilor. După cum veţi vedea în pozele de interior, în multe clădiri se păstrează pictura originală, au rămas portrete, vase, amfore, mobilier şi scări calcinate în casele din care unele au şi etaj.

În ziua aceea locuitorii din Ercolano erau în sărbătoare. Avea loc festivalul din luna august. Vezuviul, ca şi în alte dăţi era acoperit de nori negri, mici zgâltâieli spărgeau paharele de pe mese dar oamenii nu le dădeau importanţă fiind manifestări obişnuite. La un moment dat pământul s-a ridicat şi din măruntaiele vulcanului a pornit lava. Herculaneum era aşezat la înălţime pe un promotoriu între albiile a două râuri şi asta a fost şansa majorităţii locuitorilor. Lava a năpădit albiile râurilor şi s-a scurs spre mare. Curând a cuprins oraşul acoperindu-l cu un strat de 15 m grosime. Spre deosebire de Pompei aflat la o distanţă de 12 km, unde cenuşa fierbinte a ars şi sufocat tot ce a întâlnit în cale, la Herculaenum lava. curgând mai încet a lăsat timp oamenilor să fugă. Există un cartier în Napoli care în sec. IV era locuit de refugiaţii din Herculaenum. Iată ce scrie Pliniu cel Tânăr care se refugia spre Napoli alături de mii de oameni care fugeau să-şi salveze viaţa: „Deşi înaintau pe un drum neted ca în palmă, carele noastre erau zgâlţâite încoace şi încolo la fiecare pas. În spatele nostru se înălţa ameninţător un groaznic nor negru, sfâşiat de flăcări pâlpâitoare, încolăcindu-se asemenea unui şarpe şi lăsând să se străvadă fulgere mai puternice decât pe cele mai cumplite furtuni˝

Deşi iniţial s-a crezut că nu au fost victime, în 1980 excavaţiile din dreptul plajei au descoperit în antrepozitele de grâne, bărci acoperite în care au fost găsite 270 de schelete. Au fost cei care au vrut să scape pe mare şi nu au mai reuşit.

Situl este împărţit în şapte zone arheologice. În acestea au fost identificate, aflându-se şi numele proprietarilor, 26 case şi zece edificii publice Ar fi o minciună să spun că le reţin sau le pot localiza dar câteva plăcuţe apar şi în poze: casa di Augusto, terme, palestra (loc de practicare a gimnasticii), sacello (incintă sacră descoperită), termele. Am mai ghicit un cuptor de făcut pâine, o fântână în mijlocul unei străzi, amfore enorme, bazine de conservat alimentele înpământate. Într-o piaţă pavată cu marmoră era statuia unui senator, Marco Nonio Balbo şi sarcofagul care-i conţine cenuşa. Străzile erau pavate cu piatră cubică mare şi aveau trotoare cu borduri cu o înălţime de cca 20 cm. Toate casele aveau garduri de piatră dar magazinele aveau faţada direct în stradă. Unele construcţii cu etaj şi arcadă mare deschisă, orientate spre fostul port erau cu siguranţă antrepozite de cereale.

Ce m-a uluit cel mai mult au fost frescele şi chiar tablourile care reprezentau scene mitologice sau fecioare şi tineri imperbi. Bărbaţii erau mici de statură, bruneţi şi cu păr cârlionţat. Casa Neptun a păstrat aproape intacte picturile antice. Decopertarea arheologică a început din 1738, când Carlo, regele celor două Sicilii a iniţiat săpăturile făcând tunele de acces în masa de lavă solidificată. Fiind făcute la întâmplare, în timpul săpăturilor s-au produs multe distrugeri. Abia din sec. XIX se poate vorbi de o cercetare sistematică.

Cu toate că Ercolano nu are notorietatea Pompeiului, are o suprafaţă mică şi un număr redus de vizitatori este pe departe cel mai bine conservat din cele patru oraşe distruse de erupţia Vezuviului. Descoperirile arheologice au pus la dispoziţia cercetătorilor un material excepţional privind arhitectura, mobilierul, obiectele casnice şi papirusuri din biblioteca oraşului rămasă în picioare.

Cele mai importante descoperiri din Herculaneum şi Pompei se găsesc la Muzeul de arheologie din Napoli.

Dacă veţi vizita oraşul vă recomand să vedeţi muzeul pentru că acolo este cea mai valoroasă colecţie din lume de artefacte descoperite în oraşele acoperite de lavă.

---

VIZUALIZĂRI: 4930 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI