Cu funicularul pe Colina Vomero, Napoli

TIPĂREȘTE

Cea mai elegantă și mai frumoasă imagine a Golfului Napoli este cea de pe Vomero, colina din centrul istoric al orașului, celebră pentru vilele sale și pentru extraordinara priveliște ce se desfășoară asupra a tot ce o înconjoară.

După vizita la Castel Nuovo am ronțăit ceva la repezeală și ne-am avântat cu mult curaj spre zona cea mai aglomerată a orașului, în Quartieri Spagnoli, păienjenișul de via, viale, vico și vicolino. Toată această încrengătură de străzi a fost creată în sec. al XVI-lea, loc de cantonament pentru soldații spanioli și familiile lor. Cu timpul a devenit un „oraș în oraș” plin de viață și pitoresc. Aici s-au turnat multe din filmele lui Eduardo da Filippo și nu numai.

Din Via Toledo am urcat pe colina Vomero cu funicularul.

Construit de Societatea Ceretti & Fanfani cu sediul în Milano, a fost dat în folosință în octombrie 1928. Este societatea care a construit la noi prin anii 60-70, telecabina de la Sinaia spre Cota 1400 și de la Bușteni spre Platoul Bucegi, via Valea Jepilor.

În Napoli există trei trasee spre Colina Vomero. Noi am luat traseul L (linea) 3 cu plecare din Via Toledo, Stația Augusteo. Trenul special cu 3 vagoane face trei stații până la destinație, adică în vârful colinei, respectiv în Piazza Frediano Fugo. Aici am coborât, cu intenția de a ne întoarce pe jos pe străduțele în pantă și a admira pe îndelete pitorescul Cartierului Spaniol și bine înțeles splendoarea Golfului Napoli.

Trenul-funicular străbate cei 1235 m în 5 minute pe traseul ascendent prin tunel, astfel că nu am văzut nimic la urcare, dar coborârea la pas, a fost excepțională!

Pe colină, sus pa platou, știu că am fi avut multe de vizitat, dar timpul nu ne-a permis și nici oboseala acumulată în cursul zilei.

După cum am spus, am preferat să coborâm pe jos și ne-am încadrat pe Via Renato Lordi apoi Via Donizetti la capătul căreia, înainte de a coborî o foarte frumoasă scară, am admirat marea în toată splendoarea ei, și am făcut multe fotografii.

Printr-o mică și îngustă trecere, o vicolino am intrat în Via Gradini del Petraio, ceva mai lată, cu o pantă destul de accentuată, cu scări pe toată lățimea și bară de susținere la mijloc. Casele, de o parte și alta a străzii sunt mici, destul de vechi, totuși adorabile așa scorojite cum sunt, vopsite în culori pastelate și ornate cu flori, multe flori la fiecare ușă. Strada se termină într-un spațiu precum un balcon cu bellvedere, de unde se deschide o priveliște minunată asupra întregului golf.

Aveam posibilitatea să luăm funicularul pentru întoarcere la Stația Petraio, dar am zis să mai mergem și apoi să ne întoarcem la tren. Nici poveste! Peisajul te fură și mergi puțin, încă puțin, până ce intrăm în Largo del Petraia de-a lungul căreia coborâm din treaptă în treaptă pe lângă stâncă, până ce ajungem în Corso Vittoro Emanuele. Aceasta este mai largă și mai odihnitoare pentru că o bună porțiune mergem în plan drept. Din Stația Vittoro Emanuele iarăși puteam lua un tren până jos, dar nici de această dată nu am făcut-o. Cum să mergi prin tunel și să nu admiri întregul oraș, cu golful și munții din jur.

De aici priveliștea este magnifică. Apele golfului sunt de un albastru intens iar orașul îmbrăcat în alb stă la baza fiorosului Vezuviu de parcă acesta l-ar proteja, nicidecum l-ar amenința.

Distingem clar cupola Galeriilor Umberto I, Castel Nuovo, portul și toată întinderea orașului. Este o splendoare!

Fotografiem străduțele aflate cu un nivel mai jos, cu ieșire spre altă arteră ce înconjoară colina. Strâmte, înghesuite, balcoanele cu rufe la uscat, flori agățătoare de toate felurile și probabil multă gălăgie. Acesta este Quartieri Spagnoli.

Și iar pornim la drum pe scurtături înguste, pe scări cu bare de susținere încastrate în ziduri. Trebuie să fii foarte atent unde pui piciorul, mai ales acolo unde caldarâmul în pantă nu are trepte, dar să și privești, că doar pentru asta am ales varianta „pe jos” și nu cu trenul-funicular.

Spre marea noastră mulțumire am ajuns într-o piazzeta și am servit un ceai fierbinte. Începuse a picura. Piazzeta era una de pește, cu tot felul de „dihănii” marine expuse spre vânzare. Se făcuse seară, ploaia a stat și după încă un timp am intrat în Via Toledo după care ne-am încadrat pe Spaccanapoli, strada dreaptă compusă din trei tronsoane și care duce spre Piazza Garibaldi în zona unde aveam hotelul.

Țin să menționez că media de vârstă a grupului nostru format din patru persoane, era destul de ridicată și totuși am străbătut pe jos întreaga distanță din vârful culmii Vomero, până în apropiere de gară.

Spaccanapoli (în traducere „despică Napoli” ) traversează centrul istoric al orașului de la est la vest și este formată din trei străzi puse cap la cap. Via Benedetto Croce ce poartă numele filozofului născut la Abruzzo dar trăit o viață la Napoli, Via San Biagio dei Librai fostă a Librăriilor, în prezent se comercializează antichități, unde am oprit din vitrină în vitrină admirând minunatele vechituri și Via Vicaria Vecchia în apropiere de Vechea cetate, zonă în care s-a format orașul Napoli. Aici sunt concentrare un număr foarte mare de Biserici, printre care și Domul orașului.

Napoli noaptea. Nu mi s-a părut a fi periculos așa cum se zice. L-am străbătut fără nicio problemă după o zi extrem de încărcată.

Nu pot vorbi de relaxare pe un așa traseu după o zi extrem de încărcată. Dar există varianta Funicular coborâre.

---

VIZUALIZĂRI: 4396 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI