Pe poteci de poveste (Descoperă Muntele Olimp)

TIPĂREȘTE

Spuneam în postarea despre Nea Potidea că este aproape strategic așezată, încât îți oferă multă libertate de mișcare, poți să mergi dintr-o parte în alta să vezi multe alte locuri.

Înainte de a pleca de acasă, anul acesta, am trecut în revistă locuri, plaje pe care le-am omis sau pe care voiam să le revedem. Atunci mi-a zbârnâit ceva în minte și m-am întrebat: mare, mare, dar munte? Trecusem de-atâtea ori pe lângă Olimp, dar nu l-am privit decât de departe. Am hotărât ca în acest an să încercăm să urcăm pe Olimp, și am zis bine pentru că n-am dus la capăt tot planul. A rămas să-l finalizăm, poate, vara următoare.

Ne-am smuls cu mare regret o zi dedicată plajei ca să o înlocuim cu muntele. Făcusem planul, stabilisem tot, în așa fel încât să nu ratăm nimic. Dar și aici s-a adeverit povestea cu planul de acasă și cel din târg. Până i-am adus la verticală pe băieți, timpul s-a scurs.

Am plecat pe la opt dimineața cu direcția Lithochoro, pentru că era punctul de pornire, un fel de Sinaia sau Bușteni, la noi. Era ceva distanță (cam 170 de km.), dar, fiind autostradă, am ajuns destul de repede, pe la 11.

N-am plecat imediat spre Prionia, ci ne-am plimbat prin oraș, l-am admirat, am găsit o patiserie și am luat niște plăcinte grozave pentru că ni se putea face foame și ne trebuia hrană. Și nu ne-am lăsat până nu am bătut cu piciorul centrul orașului, străduțe mai lăturalnice, parcul, pentru că așa suntem noi: trebuie să vedem locurile prin care trecem, să observăm specificul.

Într-un târziu, am revenit la planul inițial, acela de a ne îndrepta spre Prionia, locul de unde se pornește spre vârfuri. Drumul este minunat, bun, cu multe curbe, mai largi sau mai strâmte, cu locuri amenajate, unde se poate opri si de unde se pot admira marea, muntele, canionul. Și cum spuneam, sigur că n-am rezistat, am oprit de două ori să vedem peisaje superbe, să facem poze.

Am ajuns la Prionia, neîncăpătoare pentru multele mașini de acolo, dar, cu puțin noroc, am găsit un loc de parcare și am pornit să cercetăm zona. Așa ne este comportamentul: când ajungem într-un loc necunoscut, ne uităm, vedem, analizăm, pentru că trebuie să știm ce vedem, unde suntem, ce se poate face.

Ne-am aprovizionat cu apă și, deși era târziu, am plecat spre refugiul Spilios Agapitos, aflat la 2.100 de metri (Prionia- la 1.100). Eram convinși că nu vom ajunge până acolo, dar ce să mai zic de celelalte vârfuri: Skala, Mytikas. Trebuie să pornești dimineața spre vârfuri, cam pe la opt, ca să te poți întoarce până seara. Drumul nu-i foarte ușor, dar nici foarte greu, cu ceva condiție fizică, se poate reuși. Ce-i drept, nu am mers susținut, am făcut pauze multe, pentru că ne consolaserăm cu gândul că e târziu, că nu avem timp și, ca atare, mergeam lejer. Mai mult, ne opream să cercetăm un copac mai deosebit, să admirăm o priveliște, o floare…

Și tot urcam, iar, la un moment dat, ne-am uitat la ceas, se apropia de patru și jumătate și am hotărât că ne intoarcem. Numai că eu am întrebat pe cineva care cobora dacă mai este mult până la refugiu, iar răspunsul a fost minunat: cam zece minute de urcuș. Și am continuat, firește, nu ne stă în caracter să ne înecăm ca… la mal.

Am ajuns într-un suflet, nici nu ne-am odihnit, nu cred că am făcut poze (cel puțin eu), am văzut cabana, am aruncat o privire spre vârfuri, parcă să ne cerem scuze că n-am ajuns la ele, dar am promis că ne vom întoarce. Apoi, într-o mare viteză am luat-o la vale. Ne mișcam repede, nu simțeam efortul, dar știam că febra se va resimți peste ceva timp.

Am ajuns în mai puțin de două ore, ne-am oprit la cascadă (trecuserăm fără să o vedem la urcare), acolo am făcut poze și ne-am minunat de limpezimea apei. Fiul nostru chiar nu a văzut că e apă și a călcat în ea, în dorința de a lua un cadru deosebit. Apoi nu am mai zăbovit, pentru că mai aveam ceva în plan: Cascada și cada lui Zeus. Era șapte și trebuia să ne grăbim.

Am ajuns rapid în Lithochoro, am lăsat mașina pe o străduță lăturalnică, am căutat drumul și am plecat. Am mers cam un km., era bine dacă știam că se poate ajunge cu mașina până la intrare, ne scutea de distanță. Am fost ultimii vizitatori, dar nici traseul nu e foarte lung, așa că l-am parcurs lejer, am admirat sălbăticia zonei, am văzut cascada și scăldătoarea și… am fost mulțumiți.

Chiar merită să vezi o dată în viață locurile de poveste. Sincer, ne-am declarat mulțumiți de ziua aceasta, pentru că am văzut locuri frumoase, pentru care merită să renunți o zi la plăcerea de a înota.

Se întunecase când am pornit spre orășelul unde ne aflam temporar, spre Nea Potidea, cu gândul la ziua următoare când trebuia să recuperăm, să ne zbenguim în apa clară-clară, să vedem peștii și să rememorăm excursia pe care tocmai o încheiaserăm.

---

VIZUALIZĂRI: 4907 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI