Hristos a ajuns la Matera...

TIPĂREȘTE

În 1935, un medic din Torino e trimis în exil în Aliano, un sătuc îndepărtat din provincia Lucania de atunci, azi Basilicata. Numele medicului? Carlo Levi. Născut în 1902 într-o familie de origine evreiască cu puternice afiliaţii socialiste, Levi s-a alăturat mişcării antifasciste, acesta fiind motivul deportării sale. Poneşte la drum spre Aliano cu trenul, care la Eboli, în provincia Campania, se opreşte. Capăt de linie, sfârşit de lume: „Hristos s-a oprit la Eboli, unde drumul şi trenul părăsesc coasta şi penetrează pământurile triste ale Lucaniei; în acele ţinuturi aride nu a ajuns nici Hristos, nu a ajuns nici timpul, nici sufletul individual, nici speranţa, nici legătura dintre cauză şi efect, raţiune sau istorie”.

În Lucania, Levi cunoaşte o lume total diferită de cea a nordului italian prosper, un univers rural împovărat de sărăcie şi bântuit de malarie, boală pe care încearcă s-o eradicheze tratându-şi pacienţii timp de doi ani, cât durează exilul. După exil se stabileşte în Franţa, dar revine în Italia în 1941 şi este arestat la Florenţa. În 1945, după război, îşi publică memoriile sub titlul „Cristo si è fermato a Eboli”. Din 1963 şi până la decesul survenit în 1975 se dedică activităţii politice ca parlamentar din partea Partidului Comunist.

Odată cu publicarea cărţii lui Levi, devenită simbol al renaşterii conştiinţei intelectuale italiene, „problema sudului” – pata ruşinoasă de pe geografia şi istoria ţării – ajunge şi în atenţia autorităţilor şi „reabilitarea” localităţilor uitate de Dumnezeu începe.

Şi da, Hristos a ajuns în fine la Matera. Iar după el a venit în 1964 Pier Paolo Pasolini cu filmul său „Il Vangelo secondo Matteo” („Evanghelia după Matei”), în 1985 Bruce Beresford cu „Regele David” (interpretat de Richard Gere) şi în 2004 Mel Gibson cu „The Passion of the Christ” („Patimile lui Hristos”). În 1979 cartea lui Levi a fost ecranizată, cu actorul Gian Maria Volontè în rolul principal. O scenă din acest film puteţi viziona aici.

Incredibil, dar în anii 1950 mulţi locuitori ai Materei încă mai trăiau în peşterile săpate în sassi / pietre, elementul definitoriu al peisajului de aici, împreună cu animalele lor, în condiţii precare de igienă. Majoritatea copleşitoare a populaţiei era analfabetă, mortalitatea infantilă depăşea 50%. Sassi erau „ruşinea ţării” şi aşa au rămas până spre sfârşitul anilor ’60, când guvernul, sub presiunea opiniei publice, i-a strămutat pe oameni din peşteri în blocurile din noile cartiere.

Sudul Italiei a avut mari dificultăţi în încercarea de a recupera decalajul faţă de nordul puternic industrializat. Breşa s-a produs pentru Matera în 1993, când sassi au fost declarate parte a Patrimoniului Mondial UNESCO „ca cel mai remarcabil şi mai bine conservat exemplu de locuinţe troglodite din regiunea Mediteranei, perfect adaptate terenului şi ecosistemului.”

Salvarea oraşului a fost turismul: au apărut hoteluri, buticuri cu suvenire şi restaurante, peşterile au fost deschise vizitatorilor sau au fost transformate în pensiuni, mulţi localnici plecaţi în lumea largă s-au întors pentru a se bucura de un viitor promiţător, astfel încât acum populaţia a ajuns la peste 60.000 de suflete.

Iar în 2019 Matera va fi, alături de Plovdiv, capitala culturală a Europei, câştigând competiţia internă inclusiv în faţa Veneţiei! Dar poate că nu e de mirare. La urma urmei, Matera e considerată cel mai vechi oraş din Italia şi unul dintre cele mai vechi din lume locuite neîntrerupt – de peste 9.000 de ani, încă din paleolitic! , iar spectacolul locuinţelor rupestre întrece orice imaginaţie...

Foarte scurtă incursiune în istorie

Matera a fost întemeiată de romani în secolul al III-lea î. Hr şi a fost numită Matheola în cinstea consulului Lucius Caecilius Metellus. A intrat sub stăpânirea lombardă şi mai apoi bizantină, normandă şi aragoneză. În perioada medievală a aparţinut succesiv mai multor familii nobiliare, după care a urmat traseul binecunoscut, alipindu-se în 1860 la statul italian. Fapt interesant, a fost primul oraş din peninsulă care s-a ridicat împotriva ocupaţiei germane, în septembrie 1943.

La Matera am ajuns cu trenul companiei private Ferrovie Appulo Lucane, care îşi are gara din Bari tot în Piazza Aldo Moro, dar într-o clădire separată de Stazione Centrale, situată pe colţ cu Corso Italia. La intrare există un bufet de unde ne-am aprovizionat cu sticle de apă. Pe peron se pătrunde după scanarea biletului şi deschiderea porţii de acces, ca la metroul nostru. Trenurile FAL nu circulă duminica (fiind înlocuite de autobuze), au în componenţă doar unul sau două vagoane şi atenţie! , nu sunt prevăzute cu toalete. Nici în gara din Matera nu există toalete… În schimb, staţiile sunt afişate în vagoane pe panouri electronice şi traseul este uşor de urmărit.

Călătoria a durat circa 1 oră şi 20 de minute iar biletul dus-întors a costat 9,80 euro, la fel ca cel de Alberobello. Spre deosebire de regiunea Puglia, Basilicata, în care se află Matera, este o zonă agricolă în care predomină culturile de cereale, în special grâu dur, cu conţinut mare de gluten, din care se prepară o pâine foarte gustoasă. Pe drum am remarcat şi nenumărste formaţiuni calcaroase; solul este de culoarea roşiatică şi aproape complet lipsit de vegetaţie.

În Matera trenul opreşte în trei gări: Matera Villa Longo, Matera Centrale şi Matera Sud. În zona gării Villa Longo se construiesc blocuri, semn că oraşul prosperă. Dar pentru a vizita zona veche, cea cu sassi, trebuie să coborâţi la staţia Matera Centrale. Gara se află în Piazza Matteotti, de unde puteţi lua un autobuz sau, aşa cum am făcut noi, puteţi merge pe jos până în centru pe Via Don Minzoni şi mai apoi pe Via Persio (unde am intrat în primul oficiu de turism întâlnit în cale pentru a căpăta o hartă).

Piazza Veneto este punctul de plecare în explorarea oraşului vechi. Mai este şi un loc încărcat de istorie şi de monumente şi - lucrul cel mai important - oferă turiştilor întâia întâlnire cu celebrele sassi.

Cea mai impunătoare clădire din piaţă este Palazzo del Governo. Alături se află Monumentul eroilor din al Doilea Război Mondial şi lipită de sediul administrativ se înalţă Chiesa San Domenico, una dintre cele mai vechi biserici din oraş (secolul al XIII-lea). În mijlocul scuarului, câteva trepte coboară în subteran către cisterna Palombaro, cel mai mare bazin de apă descoperit la Matera. Aici apa de ploaie era colectată şi distribuită către locuinţele sassi. Culoarele sunt foarte înalte, lucru ce se observă chiar de la intrare - au peste 15 metri - şi sunt susţinute de coloane solide. Ştiu că sunt organizate vizite cu ghid în subteran, însă cum sufăr de o uşoară claustrofobie, am zis pas, mulţumindu-mă cu câteva fotografii.

Şi asta deoarece atenţia mi-a fost imediat atrasă de Chiesa Mater Domini, o construcţie din secolele XVII-XIX, lângă care se găseşte Belvedere Luigi Gerricchio, primul punct panoramic spre sassi.

Of, nu ştiu cum aş putea descrie mai bine sentimentele care m-au copleşit la vederea acelui labirint de străduţe înguste în care nuanţa predominantă este griul pietrei, monotonia coloristică fiind doar ocazional întreruptă de câte o tufă de flori. Se vede foarte clar că oraşul a fost construit într-un defileu - Gravina - de-a lungul căruia apar ca nişte găuri negre săpate în calcar intrările în peşterile care până relativ de curând serveau drept locuinţe. Sassi sunt concentrate în două zone ale Materei: Sasso Barisano la nord şi Sasso Caveoso la est, între care se află Civita, partea medieval-barocă a oraşului, unde se înalţă şi catedrala.

Partea aceasta a oraşului care se vede întinzându-se în jos de la punctul Belvedere este stâncoasă şi când am coborât pentru o scurtă incursiune aproape că ne-am rătăcit în 10 minute printre aleile cu clădiri terasate aşezate una peste alta, aşa încât, după cum corect sublinia Carlo Levi, "strada este deopotrivă podea pentru casele situate mai sus şi acoperişuri pentru cele de mai jos"". Senzaţia este una tare ciudată: multe case au fost abandonate şi geamurile sunt acoperite cu scânduri bătute în cuie, în timp ce altele au fost transformate în buticuri şic. Cred totuşi că puţine mai servesc acum drept locuinţe şi asta deoarece aerul acolo, jos, este irespirabil, sufocant, nu adie niciun vânticel iar mirosul de igrasie îţi mută nasul din loc. Interesant, da! Spectaculos, da! Inedit, oho! Dar greu de suportat pentru mine, aşa că după mai puţin de o jumătate de oră ne-am repliat şi am reuşit să găsim o ieşire din labirint…

Şi cum nu aveam la dispoziţie în total decât vreo 5 ore, dintre cele două zone de mare interes turistic am optat pentru Sasso Caveoso, despre care citisem că adăposteşte cele mai interesante sassi. Dar mai întâi am poposit în Civita.

Din Piazza Veneto am luat-o pe Via del Corso, străjuită de câteva clădiri impunătoare dar relativ noi (secolele XVIII-XX). La un moment dat, o rupere de nori ne-a stricat planurile şi am fost nevoiţi să ne adăpostim sub prima streaşină ce ne-a ieşit în cale. Ca la un semn, pe stradă şi-au făcut apariţia în trombă mai mulţi vânzători ambulanţi cu… aţi ghicit, umbrele! Preţ promoţional 5 euro bucata. Nu zău?!!

De plictiseală, am dat ochii roată şi am văzut că - întâmplător - ne proptiserăm taman sub streaşina unei brutării. Hei, dacă tot pierdem vremea, măcar să vedem care e treaba cu pâinea aia faimoasă de Matera. Adrian a intrat şi a cumpărat o ditamai pleaşca de pâine de o formă ciudăţică - mai degrabă elipsoidală, din care am rupt fiecare câte un coltuc. După două-trei înghiţituri, am început să ne contrazicem: eu am susţinut că seamănă la gust cu pâinea noastră intermediară, Adrian cu pâinea cu tărâţe. Oricum, n-am mai avut timp să ne ciondănim pe tema asta fiindcă ploaia a încetat după un sfert de oră şi ne-am reluat plimbarea.

În Piazza San Francesco ne-am oprit pentru a admira frumoasa Chiesa de San Francesco d'Assisi. Comunitatea călugărilor franciscani s-a stabilit la Matera în secolul al XIII-lea şi construcţia bisericii a demarat probabil în jurul anului 1250. După mai multe refaceri, şi-a căpătat actuala faţadă barocă bogat ornamentată.

De aici am luat-o pe Via Duomo către impunătoarea Catedrală, situată în cel mai înalt punct din Matera, fapt care o face vizibilă de aproape oriunde te-ai uita. Turnul clopotniţă are şi el peste 90 m şi este cu adevărat impunător. Domul din Matera a fost finalizat în 1270 şi domină zona Civita, fiind ridicat pe un terasament artificial, după cum s-a descoperit în timpul unor săpături arheologice efectuate la începutul secolului al XX-lea. Cu ocazia aceloraşi excavaţii au fost găsite straturi succesive ce atestă locuirea neîntreruptă a zonei, începând cu Epoca Fierului şi continuând cu vestigii romane şi bizantine.

Stilul în care a fost construită catedrala este numit romanic apulian şi se caracterizează prin decoraţiuni exterioare elaborate şi cel puţin interesante, cele de aici înfăţişând sfinţi, cetăţeni înstăriţi ai urbei, o sirenă etc. Superbă este rozeta de pe faţada principală, în timp ce pe laturile laterale sunt două porţi la fel de minunat ornamentate.

În interior prea puţin s-a păstrat din păcate din decorul iniţial, cu excepţia unor fresce şi a capitelurilor celor 10 coloane. În rest, predomină lucrări baroce.

Trebuie spus că fotografiatul este strict interzis în toate bisericile din Matera - fie ele rupestre sau nu, un lucru destul de frustrant dar explicabil.

După vizita la catedrală am revenit în Piazza San Francesco şi am atacat Via Ridola, una din arterele importante ale oraşului, de-a lungul căreia se înşiră nenumărate terase şi magazine dar şi multe obiective interesante: Chiesa Purgatorio, barocă (secolul al XVIII-lea); Museo Ridola, principalul depozitar al istoriei Materei, cu exponate datând din perioada cea mai veche de existenţă a oraşului; şi în fine, [b[Palazzo Lanfranchi, care adăposteşte Museo Nazionale d'Arte Medievale e Moderna della Regione Basilicata.

Aici ne-am oprit pentru mai mult timp printre mulţimile de turişti (deşi nu la fel de numeroşi ca la Arbelobello), şi nu numai pentru a admira silueta inconfundabilă a palatului, cu ceasul din vârf şi sculpturile sale adăpostite în nişe, dar şi pentru că alături se află un alt belvedere, de unde se deschid panorame din alte unghiuri ale străduţelor înguste din Civita.

Citisem pe mai multe bloguri că în calitate de turist vei fi cu siguranţă abordat de ghizi locali care se vor oferi să te conducă spre una din cele două zone sassi. Ei bine, pe noi nu ne-a interpelat nimeni şi când am zărit un grup de vizitatori aşteptând în Piazza Pascoli de lângă Palazzo Lanfranchi, ne-am apropiat, sperând să "ne lipim" de ei. Am renunţat însă pentru că vizita lor era programată să înceapă abia peste o oră iar noi nu mai aveam la dispoziţie timp suficient până la plecarea trenului.

Asa că - vrând-nevrând - am explorat Sasso Caveoso singuri, după cum ne-a tăiat capul.

Din Piazza Pascoli traseul către sassi străbate Via B. Buozzi şi prima oprire am făcut-o la Chiesa Santa Maria de Armenis, unde am admirat arcele ascuţite, panorama şi frescele din biserica Sf Barbara. Dacă vrei să vizitezi numai Santa Maria in Armenis, biletul este 2 euro, dar dacă intenţionezi să explorezi mai multe biserici rupestre, biletul costă 5 euro şi va trebui să-l păstrezi ca să-l arăţi la fiecare intrare.

Şi aşa am procedat şi noi, urcând şi coborând succesiv mai multe şiruri de trepte şi îndreptându-ne către Convicinio di Sant’Antonio, un complex de patru chiesi rupestri aliniate de jur împrejurul unei curţi dreptunghiulare. Tempe Cadute, prima dintre aceste biserici-grotă, este numită aşa din cauza căderilor dese de pietre ("cadute"). De aici se pătrunde în Cripta Sant'Eligio, închinată sfântului ocrotitor al animalelor, unde în ciuda modificărilor aduse s-au păstrat altarele şi o minunată frescă din secolul al XIV-lea înfăţişându-l pe Hristos Pantocrator. În Crypta di San Donato tavanul boltit indică amplasamentul diferitelor părţi ale lăcaşului de cult, în timp ce frescele, relativ bine conservate, înfrumuseţează decorul. O parte din ele datează din secolul al XVII-lea şi îi reprezintă pe Sfântul Gheorghe şi pe Arhanghelul Mihail. În fine, ultima biserică rupestră este Crypta de San'Antonio. Aici se pot vedea pietrele de moară folosite la zdrobitul strugurilor pentru prepararea vinului, grota fiind probabil destul de recent abandonată ca locuinţă pentru a servi drept cămară.

De altfel, vizitând acest complex de biserici rupestre veţi descoperi multe amănunte legate de viaţa cotidiană dusă în trecut în peşteri de către locuitorii Materei. Veţi afla, aşa cum am aflat şi noi trăgând cu urechea la explicaţiile oferite de un ghid italian unui grup pe care l-am prins din urmă, că grotele erau utilizate drept locuinţă de către oameni şi grajd pentru animale, animalele stând la "parter" iar călugării şi mirenii dormind pe paturi poziţionate mai sus; că pe acoperişurile criptelor erau îngropaţi morţii; că în afară de vin, în grote se măcinau grânele şi era afumată carnea. Şi că, în general, totul se desfăşura la comun şi în condiţii pentru care termenul "insalubru" ar fi prea sărac în conotaţii.

Fascinantă această incursiune în istoria oraşului - în ciuda claustrofobiei mele, am rezistat eroic aproape o oră pe baricade, încercând să înţeleg cât mai mult din explicaţiile ghidului. Astfel încât, atunci când am "ieşit la lumină", am constatat cu surprindere că mai aveam la dispoziţie mai puţin de trei sferturi de oră până la plecarea trenului. Am luat-o înapoi în mare grabă pe acelaşi drum (nici nu există altul) şi am reuşit să ajungem la timp, deşi cu ceva emoţii.

Cum în interior nu am putut fotografia, iată un link unde veţi găsi câteva imagini din Convicinio di Sant’Antonio, locul cel mai potrivit, după părerea mea, pentru a vă face o idee cât mai corectă despre ceea ce au însemnat sassi pentru istoria Materei: visitmatera.it/convicinio ... nt-antonio.html.

Am părăsit Matera cu sentimente amestecate. La Arbelobello (vezi impresii) avusesem ocazia de a vedea un anumit tip de locuinţe transformate în atracţie turistică şi recunosc că îmi plăcuse; mi se păruse o găselniţă grozavă, poate doar un pic prea mult mediatizată (dar asta este doar părerea mea!). După vizita la Matera am rămas extrem de impresionată dar şi uşor şocată: acolo am avut dovada faptului că industria turismului exploatează nu numai frumuseţile lumii, fie ele create de natură ori de mâna omului, ci şi urâţenia, sordidul şi sărăcia. Şi o face cu o ardoare ce frizează cinismul!

Dacă la Arbelobello căsuţele trulli mi-au evocat lumea de basm a copilăriei, povestea incredibilă a unui oraş în care oamenii trăiau până în urmă cu vreo 50 de ani în peşteri mi s-a părut un coşmar de care - în mod normal - nimeni nu ar dori să îşi aducă aminte…

Deşi...

Deşi poate că unii dintre voi mă vor contrazice - şi pe bună dreptate. Poate că Matera trebuie privită ca pe un exemplu al modului în care omul îşi poate depăşi propria condiţie şi vicisitudinile soartei pentru a ieşi învingător în lupta pentru existenţă.

Şi cui nu-i plac poveştile de succes?

Webmaster, rog atasaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=rPuS8AZdsj4

---

VIZUALIZĂRI: 4103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI