Vacanță în Matalascañas

TIPĂREȘTE

Anul trecut am ales cam târziu vacanța. Mă rog, să fi fost prin iulie, așa, când am primit o ofertă de la o agenție online, care caută chilipiruri (chiar asta este traducerea ei literală), și nu prea am mai stat pe gânduri. Oferta era prea grozavă ca s-o refuzăm: șapte nopți la hotel de patru stele cu demi-pensiune pentru trei persoane, 732 euro (vezi impresii). Am căutat ceva info despre hotel pe net, aproape toate părerile erau pozitive, și ne întrebam unde-o fi buba. Pentru că celelalte hoteluri de același neam, adică patru stele, costau cu vreo patru-cinci sute mai mult. În fine, odată misterul elucidat (apropierea-depărtarea de plajă), am întrebat doi colegi de serviciu care fuseseră acolo ce se poate face-vedea în zonă. Au răspuns aproape la unison că mai nimic. Ei na, belea. Nu prea-mi vine a crede. Unul din ei cică: „noi am fost până la Faro, în Portugalia, într-o zi, dar în rest n-ai ce face, decât plajă și cam atât”. Măi să fie, ia să vedem noi.

Singura teamă reală, după ce am început să sap mai adânc, au fost țânțarii, despre care sigur v-am vorbit în articolul de cazare. Care, pe bună dreptate, sunt mulți pe timp de vară, datorită așezării lângă Parcul Natural Doñana, care de fapt înconjoară practic stațiunea. Ne-am dus, deci, înarmați până în dinți și n-a fost chiar așa de rău.

Matalascañas sau Torre de la Higuera este o localitate care ține de termenul municipal Almonte din provincia Huelva, în sud-vestul frumoasei Andaluzii. Populația ei suferă mari modificări, ca mereu atunci când e vorba de un sat sau oraș de pe litoral, între iarnă și vară, pentru că e mai mult stațiune, fiind și cea mai apropiată plajă de Sevilia. Așa cum noi ne ducem în nord, la Santander, pentru o zi de plajă, așa merg și sevilienii la Matalascañas. Are două biserici, un câmp de golf, un dispensar (R. a fost nevoit să meargă), un cinematograf de vară, farmacii și stație de autobuz cu legături spre Sevilia, Huelva și Isla Cristina-Isla Canela. Stațiunea a dat ceva bătăi de cap și probleme medioambientale provocate Parcului Doñana, datorită supraexploatării puțurilor acvifere și a tranzitului destul de mare de pe șoseaua Almonte, mai ales că au fost și ceva incidente în care au fost implicați câțiva râși, animalele emblematice ale zonei și care se află pe cale de dispariție. Tocmai de aceea s-au construit câteva poduri peste șosea, special pentru ca animalele să poată trece dincolo fără să-și pună viața în pericol. Bineânțeles că ambele laturi ale parcului, de-o parte și de alta a șoselei, au fost îngrădite. Noi chiar ne-am întrebat dacă râșii trec podul;).

Sunt doar două șosele care ajung în stațiune: A-483 care vine de la Sevilia, Bollullos, Almonte și El Rocio, pe unde am venit și noi, și A-494 spre Mazagon și Huelva, pe care am bătut-o mai în fiecare zi, pentru că ba mergeam în Portugalia, ba la caravelele lui Cristofor Columb, ba la pinul centenar, ba la o plajă virgină renumită..., adică toate înspre vest.

Stațiunea are o plajă enormă, de cinci kilometri și jumătate. Litoralul întregului termen municipal Almonte are vreo cincizeci. Plaja din Matalascañas are un nisip alb și fin, și noi ne așezam spre ieșirea din vest, fiind mai aproape de hotel. Este destul de aglomerată și cu diverse atracții, precum castele gonflabile sau excursii cu vaporașul sau barca cu motor pe mare, etc. Oricum, este una din cele mai lungi plaje de pe Costa de la Luz. Timp de paisprezece ani consecutivi i s-a acordat steagul albastru, și cum toate sensurile giratorii de pe șoseaua principală au statui foarte drăguțe și interesante, una din ele este închinată acestor steaguri.

Alt lucru interesant, și pe care nu l-am mai văzut până atunci (și până acum) în Spania, este împărțirea pe sectoare, de la A la T. Posterior, fiecărui cartier i s-a dat un nume al cărei inițială coincide cu litera fiecărui sector: Sectorul A - Ánade Real (centrul stațiunii, cea mai populară zonă datorită mai ales vieții de noapte), Sectorul B – Brazo de la Torre, Sectorul F – Flamenco, etc. Noi am stat în sectorul E, Enea, și ne-am cam făcut veacul în sectorul P, Palmito, una din zonele cu cele mai multe clădiri înalte din stațiune, cu o mulțime de magazine, baruri și restaurante pe faleză.

Matalascañas nu are obiective turistice propriu-zise. Doar Torre de la Higuera (Turnul Stafidului) , un turn construit de Filip al II-lea în scop de defensivă militară. Astăzi este, împreună cu râsul iberic, simbolul orașului. Se află în mare, cam la cincizeci de metri de țărm, și e în ruine datorită cutremurului de la Lisabona din 1755 care a afectat toată zona creând un țunami. Farul, un muzeu amplasat în Parcul Dunelor, cu cinci săli tematice și una audiovizuală, și a cărei tematică este viața marină din golful Cadiz și flora și fauna din Doñana, este închis în prezent, deci nu l-am putut vizita.

Parcul Dunelor noi l-am lăsat pentru ultima zi, împreună cu Pinul Secular și una din cele mai frumoase plaje virgine văzute de mine până acum, pentru că voiam un pic de odihnă în ultima zi înainte de întoarcerea acasă. Acest parc nu este altceva decât o suprafață de o sută treizeci de hectare, amenajată și inaugurată acum mai bine de douăzeci de ani cu scopul de a crea un spațiu verde, de a reduce la maxim impactul urbanizării asupra Doñanei și de a crea un loc unde să se poată face drumeții pe litoral. Locul are și o zonă pentru picnicuri, un camping, o parcare și se poate face o plimbare călare pe cal sau pe dromader (organizată, evident). Pe noi nu ne-a atras această activitate (m-am suit o singură dată pe cămilă și experiența nu a fost una prea grozavă). În schimb ne-a plăcut să ne plimbăm pe dunele care te făcea să te simți în Africa. O combinație tare ciudată și atrăgătoare de nisip și pini, cu oceanul pe fundal. Pozele vă vor vorbi mult mai frumos ca mine. De acolo se vede foarte bine cât este de lungă plaja din stațiune. De fapt, noi ne-am imaginat asta din prima seară, când am ieșit la plimbare pe faleză. Mergeam în fiecare seară cel puțin o jumătate de oră dus, la pas vioi (că o treime din echipaj ieșea și la vânătoare de pochemoni), și niciodată nu am ajuns la capătul celălalt al stațiunii. Am vrut, totuși, să văd Gran Hotel Coto care de câțiva ani îmi făcea cu ochiul în programul de „Single cu copii”, și într-una din zile, când ne-am hotărât să măncăm în zona aceea, ne-am dus cu mașina să vedem și partea aia de stațiune.

Din Matalascañas se pot face o mulțime de activități sau excursii obligatorii la alte obiective din zonă. Nu puteți rata vizita la Parcul Național Doñana, unul din cele mai cunoscute din toată Spania. Rezervările se pot face din timp, cu una din agențiile din zonă, mai ales dacă mergeți primăvara, când – ne-a spus ghidul – parcul este o splendoare. Pe mine m-a dezamăgit un pic, poate m-am dus cu așteptări prea mari. Și nici nu-mi făcusem temele prea bine, mă așteptam la ceva munți, sau măcar dealuri, și mă imaginam uitându-mă cu binoclul pe deasupra pădurilor;))). În orice caz, dacă nu mergeți în sezon, puteți căuta ceva voucere pe net, noi așa am făcut, pentru că biletele sunt destul de scumpe.

Dacă tot ați ajuns aici, trebuie să îmbinați vizita cu o plimbare prin El Rocio, cel mai vestit loc de pelerinaj din întreaga Spanie, un sat în care străzile sunt neasfaltate (ca o frumoasă, dar puțin practică continuare a parcului național vecin) și pline de nisip, și unde veți crede că ați trecut balta, cum spun spaniolii la Atlantic atunci când e vorba de mers în State, datorită interesantelor case cu suporturi de lemn unde pelerinii își leagă caii. Parcă ești în vestul sălbatic (vezi impresii)

Despre Algarve nu vă mai povestesc, am făcut-o deja (vezi impresii). În două zile noi am ajuns până în vestul extrem, la Cabo de Sao Vicente, am vizitat Faro și Lagos, și ne-am și relaxat pe două din frumoasele plaje din zonă. Am avut avantajul mașinii din dotare, deci dacă închiriați o mașină, vor fi plimbări obligatorii fără nicio îndoială.

O altă zi (prima chiar, în care aveam de gând să ne odihnim doar, dar până la urmă am schimbat borcanele) am dedicat-o vizitei celor trei corăbii ale lui Columb din Palos de la Frontera, aproape de orașul Huelva, și unde am ajuns cam într-o jumătate de oră. Dacă timpul îmi va permite, voi detalia, mail ales că am combinat și cu vizitarea Mânăstirii La Rabida, unde Columb s-a rugat înainte de prima lui expediție; dacă nu, nu ocoliți în niciun caz, chiar merită să faceți o scurtă călătorie în timp, mai ales atunci când căldura te bate în moalele capului, așa cum ni se întâmpla nouă la început de septembrie.

Despre restaurante și păpică

Având demi-pensiune la Hotel El Cortijo, și plecând aproape în fiecare zi în excursii, nu am mâncat decât de două ori în stațiune. Prima dată când ne-am întors de la El Rocio. Nu ne-am complicat prea tare, și voiam să mergem undeva în zona farului, pentru că ne era și foame, și eram și emoționați și cu chef de a ciocni un pahar de sangria rece și gustoasă în cinstea unui succes școlar de care tocmai aflasem. Așa am ajuns la Cerveceria Knano, de care ne-am declarat foarte mulțumiți. Meniul zilei costa 9 euro și oferea: felul unu (spaghete, paella, ouă cu șuncă și ciuperci, spanac cu năut, salmorejo după care salivez și acum, cocktail de fructe de mare, salată de boeuf, supă, cartofi ali-oli), felul doi (mai multe feluri de pește prăjit, carne de pui, vită, porc, ouă prăjite cu cartofi prăjiți, calamari, etc.), pâine, desert și o băutură de persoană. Sau puteai lua un fel combinat, care costa 6,50 euro fără băutură și desert, deci mai bine te ducea meniul, deși și felul combinat părea foarte îndestulător. Serviciul a fost foarte amabil. Ne-au adus niște măsline excelente ca să păcălim viermușorul din stomac. Salmorejo andaluz a fost divin, uitați, e ianuarie (de obicei se mănâncă vara) și mor de poftă, deși mie nu-mi iese în casă așa de bun. O minunăție răcoritoare, care te ungea pe suflet, ce să mai. Paella a fost și ea gustoasă, la fel și calmarii și peștișorii prăjiți ceruți cu mare poftă de R., iar la mușchiulețul de porc comandat de școlerul nostru cel vajnic l-au ajutat și babacii. Chiar și-așa a intrat și ceva desert, păi cum? Afară erau 44º, și inițial ne cam speriase ideea de a sta la terasă, dar chelnerul ne-a spus că e mai bine afară decât înăuntru, pesemne că aerul nu le mergea, și nu a fost chiar rău. Recomand locul, se mănâncă bine și prețurile sunt mai mult decât decente. Terasa era, de altfel, plină.

Nu același lucru pot să spun despre Terasa Dolores (dolores=dureri, ah, ce dureri de femei), în centrul stațiunii, Pe Paseo Maritimo Caño Guerrero, unde, după ce ne-a atras terasa climatizată, adică cu ceva vapori reci aruncați din când în când care împrospătau atmosfera, ne-a decepționat. Nu atât cu mâncarea, care, deși nu la fel de bună ca la Knano, a fost acceptabilă. Ci cu personalul care lăsa mult de tot de dorit. Erau trei fete care se încurcau la greu una pe alta. O spanioloaică ce atrăgea clienții, o străineză (credem că englezoaică sau de pe-acolo) care ne-a luat comanda, și suntem siguri că nu prea înțelegea bine ce i se spunea (dovadă că ne-a încurcat la greu comanda), și o altă spanioloaică, adolescentă, probabil la primul ei job, pe care celelate două o zăpăceau la greu și o mai și bruștuluiau. Meniul tot cam așa costa, și eu cu R. n-am ezitat când a fost vorba de același salmorejo (bun, dar mai bun la Knano), și nici peștele n-a mai fost așa de grozav. Doar fi-miu a băgat două farfurii de paella, fel cerut separat: noi am cerut două și pe notă ne-au băgat trei, dar, tocmai pentru că mă enervasem la cât greșiseră comenzile (ne-au adus vreo două feluri de mâncare greșite, iar la mesele alăturate se întâmpla același lucru) și la cât așteptasem nota de plată, n-am vrut să las să treacă de la mine cei patru euro și ceva, și nici bacșiș n-am vrut să las;). De puține ori mă enervez, mai ales în vacanță, dar, deși englezoaica nu făcea altceva decât să ne spună „Nu e nicio grabă, sunteți în vacanță”, când stai mai bine de o oră jumate să mănânci un meniu al zilei pe o terasă care nu e plină ochi, ți se cam ia. Dacă ajungeți în zonă, transmiteți salutări doñei Dolores, sau englezoaicei, sau cui vreți voi.

Mult mai mulțumiți am fost de mâncarea în picioare de la chiringuito (terasă de vară pe plajă în Spania) aflat pe faimoasa plajă Cuesta de Maneli, unde am ținut morțiș să ajung. Se află la vreun sfert de oră cu mașina de stațiune. Plătești doi euro parcare (pentru o oră sau pentru toată ziua) și mergi pe o potecă amenajată cam vreo douăzeci de minute, dacă nu mai bine, până să ajungi la această plajă virgină. Eu știam (de pe net) că, odată ajunși acolo, în partea stângă este plaja nudistă, și în partea dreaptă se așează textilii. Știați că așa ne numesc nudiștii pe cei care nu suntem nudiști? Cel puțin în spaniolă. Mi s-a părut amuzant. Cum anul trecut aveam pe lista cu lucruri de făcut o vizită pe o plajă nudistă din nordul Spaniei, și un eveniment nefericit a împiedicat acest lucru, mi-am zis: măcar așa să vedem ce și cum. Fi-miu era înspăimântat, că el nu se dezbracă, etc. Nu am făcut-o nici noi, dar imaginea care mi-a rămas pe retină a fost următoarea: după plimbarea printre pini și dune, apropierea de apă dădea naștere unui peisaj dumnezeiesc de frumos (veți vedea în poze); când am ajuns la plajă, erau două scări, una la dreapta și una la stânga. Am dat să cobor pe cea din dreapta, cu gândul să ne așezăm la cei cu costum de baie, și deodată văd un cuplu fără niciun petic pe ei, care făceau tumbe pe nisip împreună cu câinele lor. Mi-au transmis așa o senzație de... libertate, pe care nu știu exact cum s-o redau în cuvinte. Fi-miu țuști la stânga. În fine, ideea e că nudiștii și textilii erau amestecați și-n stânga și-ndreapta, și până la urmă te obișnuiești cu imaginea.

Vântul destul de puternic nu prea ne-a lăsat să ne bucurăm de ziua de plajă (am stat vreo cinci ore, cred). Zbura și umbrela, și paginile cărții, și prosopul... În schimb, ne-am bucurat de o sangria excelentă și un prânz minunat format din crochete, peștișori prăjiți, sardine și roșii stropite abundent cu ulei de măsline. Doamne, o minunăție. De asemenea, o super plimbare de-a lungul plajei, în care fi-miu chiar a mers cu mine de gât, pe motivul că aici nu-l vedea nimeni cunoscut;))) (asta este, suntem în pre-adolescență), și în care am adunat o mulțime de scoici care mai de care mai frumoase, și care și acum așteaptă în debara să fie folosite pentru decorarea ghivecelor (cu gândul ăsta le-am cules; acum... să vedem). Nu ratați Cuesta Maneli dacă ajungeți în zonă. Este o plajă virgină unde vă relaxați sigur, doar cu muzica valurilor și liniște deplină...

De aici am plecat spre ultimul obiectiv din zonă: pinul secular, Pino Centenario del Parador de Mazagon, localitate vecină cu Matalascañas. Ni s-a părut interesant acel pom cu multe ramuri, enorm, veți vedea pozele.

Ce mi-a mai rămas de spus? Plimbările nocturne în miros de iasomie prin stațiune. Doamne, cum miroase întreaga Andaluzie a iasomie… Era o splendoare să te plimbi seara pe străduțele din apropierea hotelului, cu case de vacanță care mai de care mai frumoase, palmieri și arbuști de iasomie care te îmbătau la fiecare pas… Ori de câte ori mă gândesc la sudul Spaniei, mirosul de iasomie îmi revine în nări și-mi dă o stare de bine. De foarte bine. Cred că primul lucru pe care îl voi face când voi avea o curticică va fi să-mi plantez o tufă de liliac și una de iasomie.

Despre viața de noapte din stațiune nu vă pot spune prea multe. Treceam în fiecare seară pe faleză pe lângă fel și fel de baruri și discoteci, care mai de care mai șic, dar noi ne retrăgeam la ore destul de prudente, și viața de noapte în Spania se știe că începe la ore târzii… Centrul este plin cu caruseluri pentru copii, magazine și magazinașe cu de toate, ca orice stațiune care se respectă. Noi ne-am plimbat în fiecare seară pe faleză, și erau locuri mai liniștite, și locuri mai aglomerate, așa, pentru toate gusturile. Cred că este o stațiune chiar pentru toate gusturile și toate formulele de familie sau prieteni.

Ce puteți cumpăra ca suveniruri din zonă? În afară de magneții cu turnul sau cu parcul național, noi am căutat Manguara, țuica de care v-am povestit la plimbarea cu mocănița spaniolă (vezi impresii). Nu suntem amatori, dar voiam să luăm o sticlă pentru musafiri. Nu am găsit pe nicăieri, dar mai mult de atât, pe unde am întrebat, nimeni habar n-avea. Nu prea am înțeles de ce, pentru că Rio Tinto se află în aceeași provincie, Huelva, nu foarte departe de stațiune. Am luat, în schimb, La Gitana, un vina alb tipic andaluz, care pe noi nu ne-a dat deloc pe spate, și un vin de portocale, pe care încă nu l-am încercat. Curios a fost faptul că pe punguța de la magazinul respectiv era scris un nume românesc. Români întreprinzători sunt peste tot în lume, e un lucru bun.

Matalascañas este stațiunea perfectă din colțul acela de Spanie. Noi am avut o vacanță perfectă, cu multe activități, vizite de tot felul, combinate cu băi pe plaje foarte frumoase, unele din ele spectaculoase. Vă recomand această stațiune din tot sufletul.

---

VIZUALIZĂRI: 3825 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI