... Und ruhig fließt der Rhein

TIPĂREȘTE

Poate că într-un univers paralel, în care un Caloian nu s-ar fi dezis de originea sa, unde un Mircea s-ar fi bucurat de urmași demni de măreția sa, în care Mihai ar fi putut avea soarta măcar a corespondentului său din Țările de Jos și ar fi ridicat, prin descendența sa, o țară, azi Europa ar fi fost unită. Căci ce legătură există între niște Principate Unite, de la gurile Dunării și niște Provincii Unite, de la gurile Rinului?

Dincolo de perversitatea unei dinastii criminale din centrul continentului, care a pierdut în nord, dar s-a impus, ticăloasă, în sud. Păi, tocmai fluidul care curge, sănătos, prin arterele Europei; cele două fluvii ale limesului roman, pe care s-a scris istoria acestei lumi! Iar canalele care leagă Marea Neagră de Marea Nordului ar putea fi noul Drum al Mătăsii, dacă...

Cu nouă ani în urmă, la finalul unei expediții fabuloase, prin Bavaria castelelor regelui nebun, Ludwig, am promis o revenire, pe alt drum romantic, cel cântat de Heine, pe stânca din apropiere de Sankt Goarshausen. Ce dacă legenda este o umbră a dramei lui Ulise la auzul cântecului sirenelor? Vine din alt timp, din altă lume, barbară, care încerca să își croiască o cale spre un liman civilizator. Și a reușit, după secole de urcușuri și căderi, după mult sânge vărsat, după ce aproape a distrus Europa, în dorința-i nesăbuită de a fi deasupra tuturor...

Nouă ani mi-au trebuit să adun curajul de a mă afunda în teritoriul celor care, în pădurea Teutoburgică, sfărâmau, o dată pentru totdeauna, puterea imperială dincoace de Rin, tocmai împins de prejudecata că voi găsi un popor rece, barbar. Iar primul contact cu aceia a fost unul surprinzător; am întâlnit oameni primitori, chiar calzi. Cum?

Iar Drumul Rinului Romantic începe la Mainz...

Am dedicat două zile pline acestui proiect. Mai întâi, malul stâng, cu ale sale castele. De aceea, dis de dimineață, am părăsit garajul din subsolul lui Altstadtapartment, ca să urmăm malul stâng al Rinului. Ne-am abătut, pentru scurt timp, de la autostrada spre Koln, pentru a ne afunda pe drumuri naționale, pe lângă sate geometric înșirate pe văi, între dealuri. Șoseaua mergea la bordura trotuarelor, separate de acestea prin rigole verzi, iar casele se ridicau zvelte, colorate, mai ales curate, din piatră. Iar primul popas l-am făcut în Bingen, unde am lăsat mașina în parcarea din fața centrului de informare turistică, evident, contra cost.

Nimic, în Germania, nu este gratis, că m-a distrat oful celor doi americani de vârsta a treia care, osteniți, căutând o toaletă, au exclamat: „Dar aici totul costă! ”. Costă, evident, căci nu poți avea pretenția calității la ceva gratuit.

Se poate vizita Rinul, până spre Bacharach, cu vaporul, dar am preferat să facem asta la pas, acolo unde se putea și cu mașina, între punctele de interes.

Așadar, după o scurtă incursiune pe promenada Rinului, dincolo de calea ferată – căci, aici, sunt linii de tren pe ambele maluri, linii pe care circulă la intervale scurte, nenumărate trenuri de marfă sau de persoane – am adăstat la capătul ei, cât să admirăm Turnul Șoarecilor, din mijlocul fluviului.

Legenda vorbește despre un feudal crud, care și-a ars de vii țăranii de pe pământurile sale, doar ca să sfârșească, blestemat de aceștia, la fel de crunt, mâncat de șoareci. Realitatea este, cum altfel, mult mai prozaică. În perioada întunecată a Evului Mediu, acești mici tirani parcelaseră, practic, Rinul, și, folosindu-se de varii construcții, vămuiau bărcile care își purtau marfa, ca și azi, în amonte sau aval... Dincolo, pe malul opus, despădurit până la firul ierbii, se ridicau ruina castelului Ehrenfels și, undeva sus, o statuie imensă, stranie, al cărei mister aveam să îl deslușim a doua zi.

Am luat apoi, la pas, drumul către castelul din Bingen, Klopp. Nu mă despart niciodată de aplicația Here We Go, care este foarte utilă, mai ales pentru trasee pietonale și nu folosește internetul, o dată hărțile descărcate. Am urmat un traseu spiralat, pornind de la râu, ca să vedem cât mai mult din vechiul oraș. În cele din urmă am ajuns în vârful dealului pe care se ridică actualul castel, construcție medievală înălțată peste o fortăreață romană. Azi adăpostește muzeul orașului și strada de la intrare este închisă circulației, fiind în reabilitare. Oricum, castelul este considerat a fi începutul Drumului Rinului Romantic și oferă, de pe zidurile sale, priveliști fantastice ale Văii și așezărilor de pe ambele maluri.

Coborârea în oraș, am făcut-o, grație aplicației de care am vorbit, pe cealaltă parte a dealului, doar pentru a ne pierde pe stradelele medievale, pietonale, pline cu magazine de artizanat și restaurante.

Am părăsit cu regret Bingen am Rhein care, nepăsător la emoțiile noastre, își trăia clipele de glorie în vara călduroasă, umplută de turiștii în vacanță, doar pentru a merge mai departe, către castele.

Pe primul, Burg Rheinstein, l-am abandonat din teama unei amenzi, deoarece parcarea se făcea numai cu discurile cu timp limitat. Nu aveam unul, dar am văzut în Volendam cum poliția locală punea tichete în geamul celor care nu le aveau, deși erau cerute. Se înalță mândru, pe ștei, în pădure. La vreo doi kilometri, altul, Burg Reichenstein. Aici a fost simplu cu parcarea, la marginea șoselei. Așadar am urmat indicatoarele, și am început să urcăm pe niște trepte, destul de abrupt, deasupra Rinului și a campingului plin cu rulotele săracilor Europei, cei care nu își permit plata unui hotel, olandezii... Știu, nu mă pot abține...

Acum, castelele astea de pe Rin, cele care se vizitează, au fost refăcute în perioada romantică, undeva, până spre a doua jumătate a secolului nouăsprezece. Căci, impresionante, mărețe, de-a dreptul, ele nu au avut nici pe departe rolul de făuritoare a unei națiuni, precum cele din Franța, care au întărit regalitatea și au legat-o de glie. Nu, nici vorbă, într-o germanică lume dezbinată.

Pe cât de semețe par, rolul lor a fost unul pragmatic, în epoca unor Cavaleri Haiduci (de fapt, traducerea românească este de-a dreptul romantică, englezii preferând termenul mai aproape de realitate, de Cavaleri Hoți). Fiindcă asta făceau, jefuiau la drumul mare, sub tutela câte unui feudal hrăpăreț. Adică vămuiau bărcile de pe Rin. Azi, chestiunea s-ar numi taxă de protecție, iar cazul ar intra în jurisdicția organelor de combatere a crimei organizate. E drept, la un moment dat, Liga orașelor renane le-a cam făcut una cu pământul. Iar feudalul din Reichenstein, parșiv, a jurat supunere și a promis că se cumințește, doar pentru a-și cumpăra timpul pentru a întări zidurile și a-și face castelul inexpugnabil, ca să facă ceea ce știa: să vămuiască. Pentru că lovitura de grație a venit din partea francezilor, într-unul din multele lor războaie cu germanii.

Vizita la castel costă, dar merită. Azi, castelul este proprietatea privată a familiei Kirsch-Puricelli (scrie pe frontispiciul restaurantului de la intrare). Sunt două situri de vizitat; terenul de călărie, cu scara ce duce la turn și corpul principal, ce pare mai mare pe dinăuntru, unde ascunde un muzeu frumos compartimentat, decât pe dinafară. Din corpul principal se ajunge la al doilea turn, de unde se deschide valea Rinului, străbătut de barje și vapoare de agrement și de unde se zărește, după un colț, Rheinstein Burg, rivalul. Ce pacoste, pe capul barcagiilor medievali!

Următorul popas, la Bacharach, un sat rupt din povești. Nimic din zidul anost de pe șosea, unde îți lași mașina, nu prevede surpriza arhitecturală de dincolo. Parcă pășești printr-un portal într-o altă lume, unde casele colorate, întinse de-a lungul pantei abrupte, își cheamă drumeții – care drumeți, adesea se lasă ademeniți fie de mesele teraselor lor, fie de magazinele de artizanat, căci localnicii știu să se vândă. Iar la Bacharach, în prag de final de amiază, am zăbovit pe o mică plajă de pe malul Rinului, unde săteni și nu numai prânzeau, se odihneau sau făceau baie în apele domoale.

Am părăsit o autostradă în lucru și am coborât pe malul drept al Rinului. Aceeași linie de cale ferată, des frecventată de trenuri, urmărește, paralel, barjele care curg în aval sau amonte. O țară perfect funcțională, care, din varii motive, se pregătește de recesiune.

Înainte de prima haltă, Rudesheim am Rhein, am cotit-o la dreapta, spre abația cisterciană Eberbach, cu o vechime de nouă sute de ani. GPS-ul a indicat o stradă extrem de îngustă și abruptă, prin sat. Nu am luat în considerare indicația, fiind convins că, din cauza căldurii, acela se insolase și nu mai știa ce spune. Aiurea... M-a scos din nou pe malul Rinului, doar pentru a mă ghida iar către acel culoar infernal.

Din fericire, înaintea mea, un gipan cât un tractor s-a avântat, curajos, pe acolo. L-am urmat, doar pentru a ne bloca, amândoi, în bariera căii ferate. Bun așa. Din fericire, după barieră, drumul s-a lărgit dintr-odată, prin pădure și primul indicator către abație și-a făcut apariția din neant. Am urmat traseul până în parcare – o parcare ca la orice mânăstire din România. Dar asemănarea se oprește aici. Deoarece, la intrare, se ridica, monument clasic german, aparatul de plată... Interesant, aici trebuia plătită ziua întreagă, indiferent de timpul de ședere. Bun, patru euro și jumătate nu pare mult, dar nu e frumos gestul. Mai ales că vizita propriuzisă costă. Eh, Germania...

Abația este renumită, azi, pentru vinurile sale, producție proprie, din viile întinse pe dealurile din zonă. Iar vinurile sunt bune. Dacă adaugi că aici s-au filmat interioare din filmul „Numele trandafirului”, te mai îmbunezi. Urmezi aleile pietruite prin biserică, apoi prin curte și, în cele din urmă, în încăperea teascurilor. Foarte multe, care încă miros a tescovină. Ceea ce ne-a amintit de magazinul cu vinuri, unul dintre punctele de interes ale zilei...

Rudesheim am Rhein este un sat fabulos, vizavi de Bingen și punct de pornire pentru telecabina care duce la bizarul monument pe care îl întrezărisem cu o zi înainte. În Rudesheim descălecasem ca să vedem castelul, dar acesta era închis, pentru reabilitare. Nu-i nimic, ne-am pierdut pe străzile centrului vechi, cu aceleași case înghesuite, colorate, cu restaurante și magazine de artizanat.

Într-unul din aceste magazine, patronul anunța reduceri masive. Am intrat în vorbă cu el și ne-a povestit că îi murise soția și lichida totul. L-am întrebat despre statuia de pe deal și a zis „Ah, este Denkmal, puteți ajunge cu funicularul”. I-am spus că vreau să merg cu mașina și ne-a indicat drumul. Acum, eu nu știu germana și am pus pe GPS cuvântul magic, „Denkmal”. Bineîntețeles, aparatul a dat din umeri. Care „Denkmal”? Acum, acesta se traduce prin „monument”, deci am dat o căutare pe internet și am aflat denumirea oficială: „Niedervalddenkmal”... Un monument impozant, cu uriașa statuie a Germaniei ce purta sabia plecată, semn de pace. Serios? Monumentul imperial, ce proslăvea, la final de secol 19, renașterea imperiului sub Wilhelm I, după victoria de la Sedan. Mă rog, fiecare cu istoria lui, fiecare cu sentimentele sale. Ideea e că, de sub monument, valea Rinului se vede magistral.

Iar ziua nu se putea încheia fără continuarea drumului pe malul mai abrupt aici, către Pfalzgrafenstein cu al său castel de pe insulă, castel pe care îl luasem, inițial, drept mânăstire. Căci, puțin mai departe, la intrarea în Sankt Goarshausen, unde Rinul se îngustează în vâltori ce zăpăceau navigatorii de demult, se ridică stânca frumoasei Lorelei. La bază este o placă cu versurile lui Heine, dar trebuie să urci cei 125 de metri, ca să ajungi acolo de unde ea amăgea marinarii, plângându-și iubirea pierdută.

Mainz. Un oraș frumos, milenar, de la colonia romană la capitala landului Renania-Palatinat, la confluența Rinului cu Main. Orașul vechi este dominat de Dom și de muzeul Gutenberg, inventatorul presei tipografice, al cărui fiu a fost. Între acestea și promenada Rinului, pe malul căruia se odihnesc, de multe ori cu o sticlă de bere în mână, oameni de toate vârstele, într-o bucurie de a trăi după amiezele de dincolo de treburile cotidiene, te poți bucura de multe magazine, pentru toate gusturile și buzunare, de restaurante sau de străzi, pur și simplu.

Heidelberg. Orașul laureaților Nobel, orașul exilului domnitorului unificator de țară, Cuza. Am lăsat mașina în parcarea-bloc din centru, la nivelul de sus, de unde, pe scări din piatră, urci la castel.

De fapt, la ruina care domină valea Neckarului, deoarece castelul nu a mai fost niciodată refăcut de la distrugerea provocată de atacurile din vremea lui Ludovic al XIV-lea. Chiar și așa, este un monument care îți răpește vreo trei ore, timp în care vizitezi exteriorul, parcul superb, cu vedere la râu.

Apoi, contra cost, beneficiezi de biletul mixt, care îți deschide accesul în curtea interioară, la muzeul farmaciei sau la uriașul butoi de vin din sala unde poți degusta licoarea bahică... Contra cost... În plus, ai parte de o cursă dus-întors cu trenul cu cremalieră, fie în sus, către munte, fie în orașul de jos.

Worms. Un oraș azi vesel, plin de turiști, care nici nu amintește de celebrul proces al lui Martin Luther, pentru care însuși Carol Quintul a lăsat pentru un timp conflictul lui cu Sultanul de la Stambul, pentru a participa la ceea ce, cu siguranță, considera a fi un pericol mai mare decât Turcul: judecata Ereticului, cel care voia să rupă cutumele catolice. Și, ceea ce m-a uimit, tot aici, o altă umbră și-a pus amprenta, prin ideologia sa ucigașă. Iar urmele întunecate ale nazismului sunt readuse în amintirea contemporanilor prin poveștile sumbre afișate în catedrală...

Wiesbaden. Capitala landului Hessa, în detrimentul mai industrialului Frankfurt, dar se pare că așa a dorit Ike, mareșalul ce va deveni președinte. Am ales parcarea de pe muntele Nero, la capătul de sus al funicularului unic prin felul său, care te coboară în oraș. Unic, prin modul ingenios de funcționare, integral mecanic.

Sunt două trenuri, în tandem, care merg simetric, la deal și la vale, fiind propulsate de diferența de masă a apei care umple rezervorul trenului de sus, dintr-un râu, apă care este vărsată în stația din vale. Iar de acolo, am pornit la pas, pe o stradă cu case cochete ale unui cartier de lux, până la intrarea pe bulevardul principal al orașului. Care bulevard ne-a dus la Cazinou, lângă pavilionul balnear al celei mai vechi stațiuni cu ape termale din Europa. Iar la Cazinou, se zice, chiar Dostoievski, între două romane, și-a pierdut banii.

Centrul vechi, cu a sa primărie, cu biserica și străzile pietonale s-a păstrat remarcabil de bine printre orașele germane, la finele celei de-a doua conflagrații mondiale. Iar norul care amenința ne-a permis o plimbare liniștită, dar alertă, doar ca să se reverse asupra noastră în chiar clipa în care închideam ușa mașinii sus, în parcarea de la Neroberg...

---

VIZUALIZĂRI: 812 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI