Valle Verzasca - un loc de poveste

TIPĂREȘTE

Nu știu cum am potrivit noi concediul din acest an, dar, fără să avem in intenție, absolut intâmplător, am lăsat partea cea mai bună la sfârșit.

După Franța și două nopți petrecute in Milano, am trecut granița in Elveția, pentru a petrece câteva zile care s-au dovedit a fi minunate.

Am mai fost in Eleveția, acum câțiva ani (am scris și un review despre Jungfraujoch) și știam că este o țară foarte frumoasă, cu peisaje care de multe ori te lasă fără cuvinte, cu multe păduri verzi (au avut și au mare grijă să nu taie această bogăție) cu multe râuri și lacuri.

Dar Elveția este in același timp, după părerea mea, o țară destul de ”scumpă”, cu prețuri mari pentru majoritatea turiștilor europeni și mai ales a celor est europeni, ceea ce o face destul de inaccesibilă.

De data aceasta am avut norocul de a fi invitați de niște prieteni in Elveția, și spun noroc nu numai pentru că am avut cazare și masă gratuită, ci și pentru că am beneficiat de compania unor elvețieni get-beget, care ne-au arătat locuri pe care poate mai greu le-am fi descoperit ca simpli turiști.

Locația de bază in cele cinci zile petrecute in Elveția a fost la Lugano, de unde am vizitat atât localitatea Lugano și imprejurimi cât și câteva locuri aflate la mică distanță de Lugano, cum ar fi Como, Bellinzona, Pasul San-Bernardino sau Valle Verzasca.

O să incep povestirile mele despre vacanța in Elveția cu Valle Verzasca, pentru că a fost pe primul loc in clasamentul făcut de noi după intoarcerea din această țară (clasament destul de strâns, cu greu ne-am putut decide care loc a fost mai frumos din cele pe care le-am văzut acolo).

Din Lugano am pornit spre Lago Maggiore de unde pornește Valle Verzasca. Mai exact, valea este situată la nord de Lago Maggiore, și se intinde de la sud spre nord pe o lungime de 25 Km, trecând prin localitățile Mergoscia, Vogorno, Corippo, Lavertezzo, Brione, Gerra, Frasco și Sonogno. Valea este traversată de râul Verzasca, de la care și-a imprumutat numele și este inconjurată de munți cu inălțimi care ajung la 2.400 metri.

Barajul Verzasca

Răul Verzasca izvorăște de sub Varful Barone, și, după 30 Km se varsă in Lago Maggiore, nu inainte de a avea blocat cursul de Barajul Verzasca, loc unde am făcut prima noastră oprire.

Barajul, cunoscut și sub numele de Barajul Contra sau Locarno a fost construit intre anii 1961 și 1965 și este al patrulea ca mărime din Elveția. Cu o inălțime de 220 m, barajul este cunsocut ca un loc pentru practicarea bungee jumping-ului, in special datorită filmului Golden Eye din seria cu James Bond. Săritura de la inceputul filmului a fost votată cea mai bună cascadorie din toate timpurile intr-un sondaj din 2002.

Barajul formează in amonte de Lago Maggiore, un lac de acumulare cu o suprafață de 160 ha, numit Lago di Vogorno.

Când noi am ajuns la baraj, un temerar tocmai executa o săritură de la cei 220 metri inălțime ai barajului. Pe mine m-a luat amețeala numai uitându-mă in jos, spre fundul barajului, dar să mai incerc să și sar de acolo. De apreciat cei care au curajul să o facă, trebuie să fie o super senzație. In afară de faptul că iți trebuia puțin curaj și nebunie ca să sari de acolo, iți mai trebuiau și bani, o săritură costând aproximativ 200 EURO.

In apropiere de baraj este un punct de informare turistică de unde se pot achiziționa hărți ale regiunii, suveniruri și tichete de parcare. Șoseaua care străbate valea urmărește cursul râului, iar locurile de parcare nu sunt foarte multe. De-a lungul drumului sunt atât locuri de parcare pentru locuitorii satelor din vale cât și locuri pentru turiști. Acestea din urmă sunt marcate cu culoarea verde și pentru a parca acolo este necesară achiziționarea unui parkingcard, cu valabilitate minimă de o zi și maximă de 7 zile.

Vogorno

După scurta oprire la baraj, am urcat in mașină și am mers până in Vogorno, unde am lăsat mașina și am pornit in explorarea văii pe jos.

Cel mai potrivit mod pentru a cunoaște și a vedea frumusețile pe care le oferă Valea Verzasca este o plimbare pe cărările din pădurile intinse de-a lungul râului. Acest traseu se numește ”Sentierone” și urmărește vechiul drum folosit de localnici pentru a transporta cu măgarii alimente și diferite alte produse necesare traiului lor. Intregul traseu poate fi parcurs pe jos intr-un interval de 9 ore, dar este recomandabilă parcurgerea lui pe secțiuni, pentru a putea admira pe indelete atât frumoasele sate aflate de-a lungul traseului cât și pădurea și apele de smarald ale râului Verzasca. Este un traseu foarte ușor, poate fi inceput sau intrerupt in foarte multe puncte de-a lungul lui, puncte care au conexiuni cu diferite mijloace de transport in comun.

Pe o parte din acest drum am mers și noi, mai exact am plecat din Vogorno, am trecut prin Corippo și am terminat plimbarea in Lavertezzo.

Vogorno este o comună despre care primele date provin din prima parte a secolului 13, și are in componență cătunele San Bartolomeo, Vogorno Mare și Vogorno Mic. Principalul obiectiv al comunei este biserica San Bartolomeo, cea mai veche biserică din vale, construită in anul 1234 și situată in cătunul cu același nume. Biserica a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului. La inceputul secolului al 17-lea au fost construite două capele laterale dedicate Fecioarei Maria și Sfântului Iosif iar la sfârșitul secolului a fost construit un osuar care a fost distrus de-a lungul timpului. Pridvorul a fost aproape complet modificat in secolul XX. Cu ocazia restaurărilor incepute in anul 1924 au fost descoperite frescele de pe peretele de sud, datând din sec. al 13-lea, fresce care reprezentau 10 figuri de sfinți aliniate. Alte fresce, foarte greu vizibile, datând probabil din secolul al XV-lea, sunt vizibile pe peretele exterior nordic. Clopotnița datează din secolul al 16-lea. Pe altar se află o lucare a pictorului Louis Sigurta, datând din secolul al 18-lea, și care il reprezintă pe Sfântul Iosif.

Dar, in afara Bisericii San Bartolomeo, in acest cătun am intâlnit pentru prima dată casele construite complet din piatră, specifice acestei văi. La inceput am crezut că acoperișurile caselor erau din lemn, deoarece semănau ca structură și culoare, dar am aflat că intreaga structură a casei, inclusiv acoperișul, era construită din piatră extrasă din Valea Verzasca. Dar cele mai frumoase case din piatră aveam să le văd puțin mai târziu, in Corippo.

Corippo

După scurta trecere prin San Bartolomeo, am intrat pe cărarea care urcă puțin prin pădure, deasupra șoselei și a râului. Vis-a-vis, pe muntele de pe partea cealaltă a râului, se vedea un sat mic, cu case așezate una lângă alta inșiruite in sus pe munte, pe o pantă abruptă. Parcă era o imagine dintr-o carte de povești sau dintr-un film cu zâne și prinți. Era satul Corippo, spre care ne indreptam pe drumul de munte, care șerpuia prin pădure. Un elicopter care transporta niște materiale de construcții spre Corippo spărgea liniștea locului. Transportul acestor materiale nu poate fi făcut cu camioane sau mașini grele, drumul care merge până la Corippo fiind accesibil doar mașinilor cu tonaj redus.

Corippo a fost satul care m-a cucerit de cum am pășit in el. Cu casele sale construite din piatră, așezate de sus in jos pe munte, toate orientate in aceeași direcție, legate intre ele de cărărui inguste, Corippo este cea mai mică localitate a Elveției.

Panta pe care este așezat satul, este foarte abruptă. O legendă locală spune că locuitorii satului legau o pungă la coada găinilor, pentru a preveni rostogolirea ouălelor din cuibar.

Prima mențiune despre satul numit atunci Culipo datează din anul 1224. In anul 1374 a fost menționat in documente drept satul Quorippo.

Cand am ajuns in sat, prima clădire in care am intrat a fost biserica Santa Maria del Carmine, datând din secolul al 17-lea când se numea Biserica Buna Vestire. Am intrat in biserică, unde o bătrână stătea aplecată și curăța cu o perie și o soluție pe bază de clor, podeaua veche a bisericii.

Biserica a suferit modificări substanțiale de-a lungul timpului. La sfârșitul secolului al 18-lea a fost remodelată fața bisericii, a fost adăugată strana și a fost mărit turnul clopotului. In anul 1836 a fost adăugată o capelă laterală dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.

Am ieșit din biserică și am pornit pe cărările inguste ale satului. Totul era ireal de frumos, ca in povești. Satul este perfect conservat. Aveam impresia că m-am intors in timp. Parcă eram in povestea cu Heidi.

Casele mici din piatră aveau terase din lemn de castan (trebuie să menționez că in zonă este o pădure de castani cu fructe comestibile) și mici grădini. Aproape totul era din piatră: treptele caselor, mesele și scaunele din grădină, o fântână veche pe care scria anul 1879. Doar ferestrele mici și ușile caselor erau din lemn, de obicei din castan.

Casele sunt in mare parte inchiriate in scop turistic, satul numărând, nici mai mult nici mai puțin decât 14 locuitori, dintre care, cel mai tânăr (după spusele unui lucrător al poștei locale intâlnit pe drum) are peste 50 de ani.

Satul este protejat, fiind considerat monument de importanță națională.

Râul Verzasca

Cu greu ne-am despărțit de Corippo. Am plecat mai departe pe cărarea din pădure, care șerpuia de data aceasta chiar pe lângă râu.

Peisajul era unul desprins parcă din decorul unui film. Apele râului, de culoarea smaraldului, curgeau vertiginos peste stîncile albe, șlefuite de vânt și ape. In unele locuri apa este foarte adâncă, dar este atât de clară și limpede, incât fundul apei este foarte vizibil, dând impresia că adâncimea apei este mult mai mică.

Vara, când este foarte cald, se poate face baie in apele râului. In rest, apa este foarte rece, iar atenționări privind pericolul pe care il reprezintă apa rece și stîncile alunecoase sunt prezente de-a lungul drumului.

Râul Verzasca este insă un paradis al scufundătorilor, datorită apelor cristaline și limpezi. Sunt trei puncte principale de unde iubitorii de scfundări pot face imersiuni: Pozzo dei Salti (cu o adâncime maximă de 7-10 metri), Pozzo delle Posse (cu o adâncime maximă de 10-14 metri) și Pozzo della Misura (cu o adâncime maximă de 10-14 metri).

După ce am poposit pe malul râului pentru un scurt picnic și pentru a ne trage puțin sufletul, am pornit mai departe prin pădure, pe lângă râu, și am ajuns la un pod numit ”Ponte dei Salti” sau ”Ponte Romano”, aflat in comuna Lavertezzo.

Podul datează din secolul al 17-lea și a fost construit pe locul unui vechi pod roman. Este realizat, ca aproape toate construcțiile de pe valea Verzasca, din piatră, și are două arcade. Este un loc folosit pentru sărituri in apa râului, de unde și numele ”dei salti”.

Când am ajuns la pod, primul lucru a fost să mă dezbrac in costum de baie și să intru in apele râului. Mai erau câțiva temerari precum și câțiva scufundători in costume de neopren. Cu mare curaj, am intrat cu picioarele in apă, dar am ieșit mult mai repede decât am intrat. Apa era foarte rece. Simțeai că iți rămân picioarele acolo. Soțul meu a fost puțin mai curajos, a stat mai mult, chiar s-a udat și pe corp.

Oricum, erau mulți care săreau de pe pod in apa ca gheața. Nu știu dacă se incălziseră cu ceva inainte, dar erau de admirat.

De aici s-a terminat plimbarea noastră pe jos. In timp ce noi incercam să ne bălăcim in apa râului, prietena noastră s-a intors cu autostopul la locul unde am parcat mașina, a recuperat-o, și am plecat mai departe, de-a lungul râului.

Brione

Am mai făcut o scurtă oprire in Brione, unde am vizitat Biserica Santa Maria Assunta, construită in anul 1296, când a fost pictată de elevi ai școlii Giotto.

Valoroasele fresce au fost deteriorate sau chiar total distruse cu ocazia lucrărilor de extindere a bisericii care au avut loc in secolele 16 și 19.

Chiar vis-a-vis de biserică se află castelul Marcacci, construit in secolul al 18-lea. Clădirea impunătoare a aparținut unei familii de judecători din zonă numită Marcacci. In prezent este proprietate privată și găzduiește un restaurant.

Sonogno

Timpul trecea și noi vroiam să ajungem totuși la Sonogno, ultima comună din vale. Am plecat mai departe trecând prin Frasco, comună care in februarie 1951 a fost acoperită de o puternică avalanșă, și am ajuns in Sonogno.

Comuna datează conform scriptelor din anul 1200 când se numea Sornono. Este ultima localitate din Valea Verzasca. De fapt, aici se termină și drumul, dincolo de Sonogno putându-se merge doar pe jos, pe munte. Mașinile nu au voie in localitate, ele fiind toate parcate la intrare.

Vroiam să bem o cafea inainte de intoarcerea la Lugano, așa că am pornit prin Sonogno in speranța că vom mai găsi ceva deschis. Ghinion. Totul era inchis, parcă eram intr-un oraș pustiu dar foarte frumos. Case tot din piatră dar mai mari decât cele din Corippo și in mare parte locuite. Comuna are o amplasare splendidă, fiind practic inconjurată de munți inalți, ea insăși fiind așezată la o inălțime de 919 m.

Am avut totuși noroc, chiar in afara comunei, când mai era puțin și se termina drumul asfaltat, era un restaurant care era deschis și care ne-a primit in fața unui șemineu unde ardeau câteva lemne. Am băut câte o cafea și un suc produs din fructele din zonă (la intrare eram atenționați că in local nu se vinde cola, pepsi sau alte produse asemănătoare) și cu greu, ne-am hotărât să plecăm spre casă. La ieșire am fotografiat (cu părere de rău că nu am putut să ajungem acolo) o frumoasă cascadă care se intrezărea mai departe, dincolo de drumul asfaltat.

Am făcut foarte multe fotografii, și imi va fi foarte greu să aleg dintre ele pe cele mai reușite. Sper totuși ca ele să spună cât mai mult despre aceste locuri de poveste.

---

VIZUALIZĂRI: 3804 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI