“A poet could not but be gay... ” în Lake District :))

TIPĂREȘTE

Da, știu, e scoasă din context, înseamnă altceva, dar... n-am putut să mă abțin... =))

“Măi, cum să scrie asta și tu să vrei să mă duci acolo?”, s-a revoltat amuzat jumătatea-mi când l-am informat despre planurile mele de a merge pe urmele lui William Wordsworth în locurile care au inspirat celebrul poem Daffodils. “Ce-mi trebuie mie Lake District? A fost vorba că terminăm Scoția... ”.

Trebuie să recunosc, avea dreptate. Și totuși... Lake District cu ale sale peisaje de basm, cu ansamblurile megalitice, cu narcisele galbene pe malul lacurilor ireale... era făcubil, acum mai mult decât oricând. Cursa directă București – Liverpool ne ducea la doar 200 de km distanță de un loc de existența căruia aflasem în liceu la orele de engleză, un loc înțesat de povești și legende, plin de puncte electro-magnetice care fac uneori ca aparatele să o ia razna (asta tot de la profa de engleză o aflasem), un loc în care trebuia să ajung măcar o dată-n viață. Puteam să ratez ocazia? Bineînțeles că nu... :) Așa că m-am pus pe treabă.

Prin luna noiembrie a anului 2014 am purces la achiziționarea biletelor de avion – vreo 700 de lei 2 persoane cu bagaj de mână și toate taxele. Scump, dom’ne, scump... față de ce eram noi obișnuiți să cheltuim pe biletele de avion... Gândindu-ne însă la distanță, la faptul că este cursă de 3 ore jumate, parcă nu ne-a mai părut așa rău pentru banii dați.

În această mini-vacanță am avut și parteneri de călătorie “la bine și la greu”, tot de pe AFA adunați. Nu, n-am să vă spun cine... să recunoască singură dacă vrea... :)) (și nu, nu a fost sora @MCM de data asta, nu vă gândiți la ea). Așa că, pe data de 20 martie ne-am îmbarcat toți patru în avionul albastru cu destinația Liverpool. Zborul – foarte ok ca de obicei, fără turbulențe, probleme, etc., dar al naibii de lung. A trecut însă.

Ajunși pe aeroportul John Lennon (al cărui motto mi-a plăcut la nebunie – Above us, only sky), ne-am îndreptat rapid spre zona de rent-a-car. Bineînțeles, nu înainte de a ne face niște poze cu submarinul galben aflat la ieșirea din incinta terminalului de sosiri. La Europcar formațiunile au decurs rapid deoarece avea pre-plătită mașina încă din țară. Totuși, deși prin site-ul de rezervări plătisem excess damage waiver, tot ne-au blocat pe cardul de credit 250 de lire. Nu prea ne-a convenit asta, dar nu aveam chef să intrăm în polemici și să pierdem timpul aiurea. Aveam totuși de făcut 200 de km până la cazare și afară deja începuse să se însereze.

Mașinuța noastră – un Vauxhall Corsa Turbo în 4 uși – mirosea a nou. “Not a scratch!!! ”, ne asigurase don’șoara de la biroul de rent-a-car. Păi cum naiba să aibă vreun scratch??? Avea doar 315 mile la bord când ne-am urcat în ea!!! Fiind deja la a treia experiență de condus “pe partea greșită a drumului”, domnul meu n-a avut nicio problemă în a se acomoda instant. Mai greu cu descoperirea fazei scurte a farurilor, dar... să nu fiu cârcotașă... :P

GPS nu am închiriat, deoarece îl aveam pe al nostru încărcat cu hărțile la zi. Ne dusese prin Scoția în noiembrie cu succes, aveam încredere în el și pentru Anglia. Și n-am greșit...

Târziu în noapte am ajuns la cazarea din Caldbeck, unde aveam să petrecem trei nopți. De data aceasta am ales cazare fixă și bine am făcut. Tare rău mi-ar fi părut să stau doar o noapte în acel cottage rustic...

Pentru Lake District am ales traseul: Castlerigg – Ullswater – pasul Kirkstone – Windermere – Ambleside – Grasmere (căruia îi voi dedica un review separat, deși nu obișnuiesc să fac asta) - și o plajă din vestul districtului pentru (cel puțin așa intenționam) a prinde un apus feeric. Carlisle, capitala regiunii Cumbria, apucasem să-l vedem cu o seară înainte, când ne-am abătut de la drum înainte de a ajunge la cazare. Ca și ratări, din punctul meu de vedere au fost Lacul Buttermere și orașelul Keswick. În rest... am ajuns cam pe unde ne-am dorit.

Traseul este departe de a acoperi toate punctele de interes din zonă, mai ales că este bine știut că Lake District este preferată de amatorii de trekking. Traseele la pas care pot fi făcute sunt numeroase și punctele de start sunt indicate clar din fiecare localitate mai mărișoară.

Totuși, nefiind amatori de “la pas” printre noi, și vrând să vedem cât mai mult, am ales această variantă a traseului cu mașina.

Am început ziua a doua a mini-vacanței noastre cu ceva ce inițial fusese programat pentru prima zi: ansamblul megalitic de la Castlerigg. Am pornit dis-de-dimineață cu veselie maximă și GPS în funcțiune pentru a vedea un altar, o construcție care a rezistat în timp, ceva la fel de important ca Stonehenge-ul dar mult mai puțin cunoscut.

Am ajuns acolo făcând la un moment dat stânga de pe drumul care leagă Caldbeck de Keswick, cu foarte puțin înainte de a ajunge la acesta din urmă. Acela a fost și momentul în care GPS-ul și-a pierdut inexplicabil semnalul. Hmmmm, nașpa rău să te obișnuiești cu tehnologia și apoi brusc să n-o mai ai la îndemână. Parcă uiți total tot ce ai învățat înainte. Eram puțin nedumeriți, dar... am zis că o fi vreo eroare a aparatului și ne-am zis că probabil se va rezolva în timp.

Acest drum lăturalnic, este impropriu denumit drum. Dacă aveam o mașină mai lată, în mod sigur nu aveam nicio șansă să o returnăm așa cum o luasem, adică fară “a scratch”. Nu știu să vă spun exact cât de lung este acest drum. Mie mi s-a părut interminabil, dar nu cred că are mai mult de 500 de metri. Tot mergând pe el, am dat de oameni care mergeau liniștiți ca și cum ar fi fost drum pietonal. Ca să poată trece mașina, erau nevoiți să se cațere pe gardurile aflate stânga-dreapta. Asta ca să vă imaginați cam cât de “lat” era acel drum.

Am ajuns într-un final cu bine. “Huh, bine naibii că nu a venit nicio mașină din celălalt sens că ăia eram. Și noi, și ăia din mașina cealaltă... ”. Am verificat GPS-ul. Tot fără semnal. “Măi, cum naiba? doar suntem în vârful unei coline! ”. N-am stat însă să aprofundăm problema. Ne-am repezit toți patru spre porțile de acces ale “cercului de piatră”.

Datat din perioada neolitică, fiind ridicat se pare în jurul anului 3000 î. Hr, Castlerigg se bucură de o poziție de excepție – înconjurat de Valea Thirlmere în spatele căreia se pot vedea munții High Seat și Helvellyn, pietrele sale se ridică în mijlocul unei poieni de un verde incredibil. Bine, și perioada anului când am ales să-l vizităm a contribuit la tot acest tablou de poveste, și vremea a ținut cu noi, recunosc. Vă invit să priviți fotografiile. Asemenea cer de poză nu cred că este în fiecare zi.

Castlerigg are intrare (așa cum au mai toate construcțiile circulare megalitice), aceasta fiind situată în partea de nord a ansamblului. De asemenea, este ușor de observat cu ochiul liber și altarul. În jurul acestui ansamblu, din câte am înțeles, nu a fost excavat, așa că multe sunt necunoscutele ce pot sălășlui sub acest complex de megaliți. Intrarea, în cazul în care ajungeți și doriți să-l vizitați, este liberă, iar accesul... neîngrădit, să spunem. Nu există ca la Poulnabrone Dolmen sau la Stonhenge, cordoane care să limiteze vizitatorii. Totul se bazează pe bunul-simț al celor care ajung în zonă. Din păcate, acesta în unele cazuri, cam lipsește. Exact când am plecat noi ajunseseră niște indivizi care, profitând de faptul că nu era nimeni să le impună restricții, începuseră să escaladeze megaliții pentru a-și face fotografii cât mai interesante. Ca și sentiment, este de nedescris. Locul te îndeamnă la meditație și, invariabil, simți ceva mistic în aer.

Ne-am urcat în mașină după aproximativ o jumătate de oră petrecută acolo. Am încercat să setăm GPS-ul pentru următoarea destinație: Ullswater. Vezi să nu... nu avea semnal și pace. “Hai să coborâm de pe colină întâi”, i-am șoptit șoferului. “Ceva îmi spune că oricât ne-am chinui nu facem decât să pierdem timpul. Nu vom prinde semnal GPS aici. ”. Așa a și fost. În momentul în care am ajuns la baza colinei, ca prin farmec, semnalul și-a revenit. Bineînțeles că a urmat o serie întreagă de expuneri de teorii și para-teorii care mai de care mai... SF. Concluzia a fost una singură. Nu am avut semnal, și nu contează de ce. Unele chestii e bine să rămână necercetate. Am setat aparatul pentru Ullswater și am pornit la drum. Văzusem ceva incredibil și ziua era abia la început. Ullswater, venim!

Am ajuns în parcarea principală acolo unde domnul meu (cu temele bine făcute de acasă ca de obicei) setase coordonatele GPS. Intenționam să coborâm pe malul lacului pentru a căuta sălbaticele narcise galbene care îl inspiraseră pe William Wordsworth. Am observat că parcarea era aproape plină. Oameni de toate vârstele își schimbau încălțămintea, își luau bețele de trekking și plecau la drum. Traseele “de picior” care se pot face în jurul lacului sunt numeroase și deosebite prin frumusețea peisajului. Noi însă... suntem mai leneși, așa... :P Băieții s-au dus repede să plătească parcarea. Era pe sistemul “pay and display”. Pfffff, s-au întors revoltați. “5 lire, frate?!?!?!!? Indiferent cât stai, plătești 5 lire pentru primele două ore. Apoi... suplimentar. No way! Hai de-aici! Merita dacă făceam traseu, dar pentru 10 minute ca să-ți vezi dafodilele nu merită! ”. Am plecat și la nici 200 de metri pe marginea drumului am găsit o alveolă unde am putut parca mașina. Era chiar pe malul lacului. Și mai mult... nu era nimeni acolo...

Lacul Ullswater este al doilea ca mărime din Lake District după Windermere, și este considerat cel mai frumos lac din Anglia. După ce l-am văzut în toată splendoarea sa, pot să confirm că este un lac superb. Nu știu însă dacă este cel mai frumos din Anglia. N-am apucat să le văd pe toate încă... :))

Am petrecut cred că vreo 20 de minute acolo, poate o jumătate de oră. Am făcut fotografii, am găsit narcisele sălbatice și am încercat să privesc undele lacului prin ochii lui William Wordsworth. “Măi, ariciule, e frumos, e chiar superb, dar cu toate dafodilele și sclipirile astea, tot nu aș putea fi gay”, o scoase domnul meu tocmai când mi-era lumea mai dragă și încercam să-i trag un macro de mare finețe unei narcise cu lacul pe fundal. Pffff... să mă învăț minte data viitoare... :))

Ullswater seamănă mult, chiar foarte mult cu un loch scoțian, mai ales cele din zona Trossachs, ceea ce a făcut să-i aprindă și mai tare dorul jumătății mele.

După ce ne-am fotografiat, ne-am filmat și ne-am hlizit pe acolo, ne-am urcat în mașină pentru a ne continua drumul.

Pentru că am hotărât ca Grasmere să aibă un review separat (altfel iar aș scrie aici de-o să mă blameze toți că fac scurtă la deget de la scroll), am să trec direct la porțiunea de drum dintre Grasmere și Windermere.

Pentru a ajunge să vedem cel mai mare lac al districtului și totodată orașul-stațiune cel mai important din zonă, trebuia să străbatem pasul Kirkstone cu începere din Valea Ullswater și până la Ambleside. Această trecătoare, aflată la cea mai mare altitudine din Lake District (aproximativ 450 de metri) și este de o frumusețe covârșitoare. Deschiderile care se înfățișează în fața ochilor sunt de poveste și parcă ai vrea să te oprești la fiecare 200 de metri ca să admiri în liniște. Senzația mi-a adus aminte de cele trăite în Insula Skye în noiembrie. Eeeee, dar aici nu stau chiar așa lucrurile.

Șoseaua din zona Kirkstone este mult mai virajată și mult mai îngustă decât cea din Insula Skye. În plus traficul ne-a cam pus părul pe bigudiuri. Și uite așa am ajuns să ne oprim ori de câte ori am avut ocazia (și nu am avut prea multe ocazii), nu neapărat ca să facem poze, ci pentru că mie mi-era rău. Bine, colegii de excursie au profitat și au făcut și fotografii și filmări pe principiul “țara arde și baba se piaptănă” – unde eu eram țara și ei babele =)), dar totuși le mulțumesc pentru faptul că au avut răbdare cu mine.

Chiar dacă nu eram tocmai în formă de cozonac, nu am putut să nu observ frumusețea peisajului, dar și multitudinea de automobile care mai de care mai fițoase. Se poartă retro în zonă pe partea de auto. Oameni trecuți de prima tinerețe în mașini decapotate cu două locuri, bărbați cu alură de James Dean... deja mi se părea dintr-un film ce vedeam. Și uite așa am ajuns încet-încet în localitatea și pe malul lacului Windermere.

Eu una am avut o mare dezamăgire. Deși ar fi trebuit să mă aștept, deoarece citisem destule înainte de a ajunge în zonă, aglomerația m-a făcut să nu-mi doresc nimic mai mult decât să mă tirez de acolo. Totul seamănă mult cu localitățile de pe malul Lacului Como, sau cu Cannes, mie de astea două locuri mi-a adus aminte. Windermere este o stațiune de lux chiar, aș spune, unde la tot pasul vezi automobile frumoase (și muuulte), abia găsești un loc de parcare, iar lacul este atât de înțesat de veliere, șalupe și alte ambarcațiuni, încât cu greu îi mai poți observa frumusețea originală. Din acest punct de vedere prefer de 1000 de ori mai mult Ullswater. Traficul este aglomerat, iar șoseaua are o oarecare înclinație care îți cam dă bătăi de cap, mai ales în condiții de mers “pe partea greșită a drumului”. Bine, nu se compară cu panta de pe drumul străbătut până la Grasmere (despre care o să vă povestesc la momentul potrivit), dar oricum...

Nu am stat prea mult aici. Deși era extrasezon, aglomerația ni s-a părut insuportabilă. Windermere este recomandat pentru amatorii de trekking – există și de aici numeroase trasee care merită făcute - și pentru iubitorii sporturilor nautice. Este o stațiune turistică în care majoritatea vizitatorilor vin pentru cele două activități. Noi nefiind fani ai niciuneia, am preferat s-o luăm din loc urgent. Cu cât ajungeam mai repede departe de aglomerație, cu atât ne reveneam mai rapid. :D

Ne-am îndreptat cu viteză (la propriu) spre ultimul punct pe lista noastră de interese: plaja pustie. Începusem ziua cu nord-estul districtului, coborâsem apoi prin centru-est până în sudul ei, iar acum urma să ne întoarcem înapoi în nord, luând-o de data aceasta pe partea de vest.

Cum am depășit zona Windermere, circulația a început să se rarefieze. Începeam și noi astfel să respirăm. Pe măsură ce ne îndreptam spre vestul zonei nori amenințători începeau să acopere cerul. Pffff, asta ne lipsea. “Fraților, să vedeți că ajungem pe plajă și o să ne plouă ca la balamuc! ”. Bineînțeles că în mașină începuseră glumele: “Măi, ți-ai luat costumul de baie? ”... “Pfff, ce ne facem dacă plouă? Am cărat degeaba slipii? ” și multe altele. Pe de altă parte, peisajul începuse să nu mai fie atât de spectaculos. Aveam de mers cam 90 de km până la plaja respectivă, al cărei nume nu-l găsisem pe nicio hartă, dar o vizualizasem pe Google Map. Știam că există, știam că e întinsă și mai ales... știam că e pustie.

Pe măsură ce ne apropiam norii se dispersaseră. Sau poate depășisem noi zona “de risc”. Am intrat la un moment dat într-un orășel căruia nu i-am reținut numele. Deja începea să se lase seara. Tot mergând am văzut un indicator “THE BEACH”, care arăta la stânga. GPS-ul ne arăta că mai aveam cam 15 km până în punctul unde îi setase @le_maitre coordonatele. “Ce facem? Mergem la plaja de aici? Deja e târziu și mai avem o grămadă apoi și până acasă... ”, mi-am permis să sugerez. “Măi, ariciule, ai zis că vrei plajă pustie. Asta dacă e în orășelul ăsta, îți dai seama că nu-i pustie. Am zis că mergem la aia, apăi la aia mergem. Don’t worry, o prindem pe lumină cât de cât... ”, mă liniști jumătatea-mi. OK, deci am mers înainte. Măcar drumul era lat și deloc virajat.

Am ajuns în cele din urmă într-un punct unde se făcea un drum nesemnalizat la stânga. GPS-ul ne-a îndrumat într-acolo. Am luat-o și am mai mers cred că vreo 3 km, dintre care ultimii 700 de metri printre niște case care arătau mai mult ca niște depozite și care păreau părăsite. Pe drum – nici țipenie... mă rog, cam lugubru peisajul mai ales pe înserat... “Lasă, mai avem puțin și ajungem”. Și într-adevăr am ajuns. Domnul meu opri mașina fix lângă un panou, acolo unde GPS-ul ne informă: “Ați ajuns la destinație! ”. Plaja lată, mare, superbă. Dacă făceai abstracție de acele construcții de care aminteam mai devreme și care se regăseau și acolo unde parcasem noi mașina, și priveai doar înspre mare, era totul de poveste.

Înainte de a coborî pe plajă existau niște blocuri mai de beton, apoi coborai pe o zonă de pietre și apoi se vedea nisipul care probabil era acoperit de apă în timpul fluxului. Hmmm, numai bun să scriu AFA pe el ca la Gairloch... :D Cu toții s-au repezit pe blocurile de beton pentru ședința foto. Eu am întârziat puțin în dreptul panoului. Speram să pot afla numele plajei... Și am aflat, dar... altceva... :D

Acel panou era de fapt WARNING NOTICES. La punctul 3 scria așa (nici n-am mai văzut punctele 1 și 2, vă dați seama):

Redau traducerea aproximativă din memorie: 3. Este periculos să atingeți sau să deranjați orice carcasă, bombă, rachetă sau orice alt obiect suspect găsit în nisip sau pe plajă. Vă rugăm raportați poziția aproximativă a acestuia la primul stabiliment întâlnit...

Pffffff, am simțit că mi se înmoaie picioarele: “Frațilooor, aici sunt bombe! Uite ce scrie... carcase de bombe, mine, alea-alea... WTF?!?!? ”. Inutil să vă spun că a durat ceva timp până m-au crezut. Dar au venit și au citit și ei...

După ce ne-am revenit din șoc, au început glumele. Dar nu prea erau glumele noastre, mai ales că erau spuse... în drum spre mașină... :P Ne ajunsese plaja pustie pe ziua respectivă. De fapt... ne ajunsese pentru mult mai mult timp. Nici acum nu înțeleg cum domnul meu a pus coordonatele GPS fix lângă acel panou dar nu a avut curiozitatea să se întoarcă puțin cu omulețul ca să vadă și ce era scris acolo... :)) Eh, dar totul e bine când se termină cu bine, nu am explodat pe acolo, ne-am întors acasă în siguranță.

De la “plaja cu bombe” (cum i-a rămas titulatura) și până la cazare drumul ni s-a părut interminabil. Deja se lăsase noaptea, iar oboseala excursiei începuse să-și spună cuvântul. A doua zi urma să decolăm spre casă, dar înainte mai aveam de făcut un drum de 200 de km până la aeroport.

Per total, incursiunea în Lake District a fost foarte frumoasă. Am ajuns într-o zonă mai puțin bătută (credeam noi) care la fața locului ni s-a arătat a fi chiar... prea bătută pentru gustul nostru :D. Am mai reușit să colorăm o bucățică din harta AFA, bucățică nebifată până acum de nimeni, am mai reușit să aducem ceva nou, atât prin scriitură cât și prin poze, care sunt ale domnului meu 90%.

Dincolo de aglomerație, de trafic, de multitudinea de ambarcațiuni, dincolo de prețurile exagerate, am reușit totuși să văd frumusețea peisajului și înțeleg într-o oarecare măsură ce anume l-a determinat pe William Wordsworth să afirme A poet could not but be gay/ In such a jocund company... . Eh, dacă eu am reușit, @le_maitre însă e departe de acest lucru... “Hey, m-ai dus să văd peisaje scoțiene în aglomerație și trafic. Good job, wifie!”, îmi spune când vrea să mă necăjească. Știu însă că doar glumește, și mai știu că și lui i-a plăcut...

And then my heart with pleasure fills/ And dances with the daffodils...

---

VIZUALIZĂRI: 3665 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI