Kyoto, prima zi prin templele din est și nord-est

TIPĂREȘTE

Kyoto, fostă capitală a Japoniei și reședință a împăratului între anii 794 și 1868, se află la aproximativ 450 km de Tokyo și circa 50 km de Shin-Osaka, de unde am venit noi cu un tren JR Special Rapid Service, deplasarea durând 25 de minute.

De-a lungul secolelor, Kyoto a fost devastat de multe războaie, incendii și cutremure, dar, datorită valorii sale istorice, orașul a fost scutit de marile distrugeri ale celui de-al doilea război mondial, mai mult a fost scos de la lista posibilelor ținte pentru bomba atomică.

Cu 2.000 de locașuri de cult, 1.600 temple budhiste și 400 altare shintoiste, cu numeroase palate și grădini care și-au păstrat arhitectura intactă, Kyoto, numit și “Orașul celor zece mii de sanctuare”, este unul din cele mai bine conservate și protejate orașe din Japonia. Din acestea 17 locații, (13 temple budhiste, 3 altare shintoiste și un castel), fac parte din Patrimoniului Mondial UNESCO, alte 38 sunt desemnate ca Bunuri de Patrimoniu Național, 160 sunt Proprietăți Culturale Importante, 8 grădini sunt Locuri Speciale de Frumusețe, iar alte 4 sunt Locuri de Frumusețe Naturală.

În Kyoto am stat trei nopți la Apartamentele Fami Kamitonoda, aflată la doar câteva minute de mers pe jos de Kyoto Station, de unde am făcut mai multe excursii, una fiind în Kyoto de est, nord-est pentru a vedea mai multe grădini și temple, unele Zen, alegând ca punct de pornire Templul Ginkakuji, urmând apoi să coborâm mergând pe jos, era mai ușor, spre celelalte obiective.

Am plecat cu autobuzul 100 de la peronul D1 din Stația de Autobuze aflată la ieșirea nord din Stația Kyoto, în partea opusă celei în care era amplasat hotelul nostru. Pentru călătoriile cu autobuzul există un card în valoare de 500 yeni cu valabilitate de o zi, carduri pe care le-am achiziționat și noi de la oficiul din stație, deschis între orele 7:00 și 19:30. În seara în care am ajuns în Kyoto am mers la acest oficiu pentru a cumpăra cardurile, dar fiind puțin trecut de 19:30 am fost refuzați politicos. Ca urmare a doua zi la 7:00 fix eram la oficiu și, la fel de politicos, am fost primiți, am cumpărat cardurile, de fapt am cumpărat carduri pentru două zile, am primit o hartă pentru autobuze gratuit. Doream să plecăm cât mai devreme pentru a evita aglomerația din temple. Autobuzul vine destul de des, am fost printre primii la coada formată și am prins locuri, drumul durând în jur de 50 de minute.

Am coborât în jurul orei 8:00 în Stația Ginkakuji-mae și în câteva minute, urcând ușor, eram la templu, dar, surpriză!!! , deși templul nu se dechisese, multe grupuri de elevi sosiseră înaintea noastră. Probabil era și la ei săptămâna “Școala altfel”. Peste tot erau indicatoare cu direcția spre templu.

Ginkakuji, (Templul Pavilionului de Argint), monument istoric al vechiului Kyoto, matrimoniu mondial UNESCO, este un templu Zen construit la sfârșitul secolului 15 și alcătuit din mai multe clădiri, o frumoasă grădină de mușchi cu iazuri, podețe, insulițe și o unică grădină de nisip uscat. Am intrat în incinta templului pe la casa de bilete, am trecut pe lângă Hojo și, zona fiind destul de strâmtă și aglomerată am mers pe o rută direct la Pavilionul de Argint, o clădire cu două etaje vopsită cu lac negru, închisă pentru vizitatori, ce adăpostește statuia zeității milei, Kannon. Cele două etaje sunt diferite ca stil. Primul etaj, numit Sala de Golire a Minții, este construit în stil rezidențial Shoin, etajul al doilea, Turnul Undelor Sonore în stil Zen.

Privind-o mă întrebam cum ar fi arătat acum Pavilionul de Argint dacă se finaliza conceptul inițial și ar fi fost acoperit, replică la Pavilionul de Aur despre care voi vorbi când voi ajunge la el, cu frunze de argint și regretam că nu îl pot vedea noaptea, când se spune că pare de argint.

Trecând pe lângă un mic iaz cu nelipsitele pietre, piatra plutitoare și podul de piatră, apoi pe lângă un mic altar prefațat de o poartă torri am revenit la Grădina de Nisip, numită și Marea de Nisip Argintiu, unică prin felul cum este dungată și prin conul de nisip masiv numit Platforma de Contemplat Luna. Urmând traseul pe lângă Hondo, (Sala Principală), care are panouri glisante pictate, (fusuma), apoi pe lângă Togudo, (Sala de Studiu), care sunt închise pentru public am intrat în Grădina de Mușchi, o frumoasă grădină cu iazuri și insule, cu poduri și pârâiașe, cu multe și diverse plante. Am reușit să pozez templul de sus mergând pe aleea ce urcă și apoi coboară înconjurându-l. La ieșire ca de obicei erau diferite suveniruri despre renumitul templu.

Templul se vizitează zilnic între orele 8:30 și 17:00 (9:00 la 16:30 din decembrie până în februarie), taxa de intrare fiind de 500 yeni. De aici am pornit spre Calea Filozofală pentru a merge la Templul Nanzenji.

Tetsugaku no michi, (Calea Filozofală), o alee plăcută din piatră ce urmează Canalul Vechi (un canal construit în perioada Meiji) lungă de circa doi kilometri, mărginită de sute de cireși, pe care Nishida Kitaro, unul dintre cei mai faimoși filozofi din Japonia practica meditația în timp ce mergea spre Universitate. Am parcurs-o în aproximativ 30 de minute, încercând să mi-o imaginez primăvara în timpul florilor de cireși și toamna cu frunzișul roșu-ruginiu, fiind convinsă că sunt niște imagini de vis. La intrarea în subtemplul Nanzenin despre care voi scrie mai jos am reîntâlnit vechiul canal, de data aceasta sub forma unui frumos apeduct pe care am urcat și de unde am făcut câteva poze.

Templul Nanzenji (Templul Zen de Sud), templu șef și sediul sectei budhiste Rinzaishu-Nanzenji și unul dintre cele mai importante temple Zen din Japonia, datează de la jumătatea secolului 13 și include mai multe subtemple. Se vizitează zilnic de la 8:40 până la 17:00 (până la 16:30 în perioada decembrie-februarie).

Am trecut prin Sanmon, (Poarta Principală) masiva poartă de la intrare, care de la cei 22 de metri domină copacii din jur, în al cărei balcon de la etaj se poate urca (taxă de intrare 500 yeni) și care oferă o vedere deosebită asupra templului, având în interior mai multe statui, trei ale lui Buddha și 16 ale celor mai importanți ucenici ai lui. Am urcat pe alei și urmând indicatoarele am mers spre dreapta, urcând niște scări și am trecut pe sub marele apeduct de cărămidă despre care vorbeam mai sus și am ajuns la Subtemplul Nanzenin, cu o Sală Principală, cu un turn pentru clopot și o frumoasă grădină, (taxă de intrare 300 yeni), o grădină mai mică cu un iaz cu nuferi roz, cu cascadă, pomi și multe libelule ce planau deasupra apelor sau zburau printre flori. Am fost singurii vizitatori și ne-am bucurat de minunatele priveliști în liniște. De aici am revenit în zona principală pentru a vizita Templul Nanzenji.

Trecând pe lângă Butsu-den, o sală mare închisă publicului, am ajuns la Hojo, (Sala Principală), reședință a fostului preot șef (taxă de intrare 800 yeni). Este o zonă deosebită datorită combinației de clădiri și coridoare cu grădini, de lemn și piatră cu pomi, dar mai ales celor șapte grădini. Grădina de Piatră din partea sudică este cea mai mare și, ce nu am văzut în grădina Templului Ryoan-ji, are mai mulți pomi, pomi specifici pentru fiecare anotimp. În partea vestică are o frumoasă grădină uscată numită Tigrii Tineri Trecând Apa, numită astfel după forma pietrelor expuse, iar în partea de nord se află Grădina cu Mușchi. În afara acestora mai sunt patru grădini, două în partea de nord-est și două grădini mai mici.

Tot aici am văzut foarte apreciatele picturi pe Fusuma (Panouri Glisante), reprezentări mai realiste ale tigrilor, opere ale renumitei Școli de pictură Kano.

Combinația dintre Hojo, grădină și peisajul împrumutat din munți învecinați, dă o simplitate și un rafinament deosebit acestui complex format din piatră și lemn. În complex se intră prin fosta Kuri, (Bucătăria Templului), unde se găsește o cameră de ceai cu o frumoasă vedere asupra miniaturalei cascade din grădină. La întoarcere am ajus din nou la Butsu-den pe care l-am găsit deschis, tocmai se terminase slujba și credincioșii ieșeau. Am fost lăsată să pozez in interior dar nu am intrat în sală. Foarte repede ușile s-au închis.

De aici, în câteva minute am ajuns la Templul Tenjuan, un mic subtemplu, aflat în dreptul porții principale, în dreapta, cu o poartă, o sală principală și una de studiu, care se remarcă prin grădinile sale, (taxa de intrare 500 yeni), o grădină uscată, cu romburi și nisip vălurit și o grădină iaz, cu nuferi, pești și crâng de bambuși străbătuți de o alee, grădini deosebit de atractive, în special toamna.

Pe tot parcursul am întâlnit indicatoare pentru temple și hărți explicative, cu indicarea poziției în care ne aflam.

Templul Chionin, templu șef și sediul sectei budhiste Jodo, are terenuri spațioase și clădiri mari și ne-a întâmpinat, încă de la intrare, cu masiva Poartă Sanmon, (Poarta Principală), ce datează de la începutul anilor 1600 și care, cu 24 metri înălțime și 50 metri lățime, este cea mai mare poarta de lemn din Japonia. La etaj are un balcon care nu este deschis publicului. Pornind din spatele porții am urcat mai multe scări pentru a ajunge într-o zonă deschisă, cu drumuri de piatră ce leagă principalele clădiri ale templului. Nu am pozat prea mult pentru că obosisem și mă dureau mâinile, culmea, picioarele mai puțin!!

Cea mai importantă clădire, Sala Mido, adăpostește principalul obiect de cult al templului, o statuie a preotului Honen, fondatorul sectei Jodo, iar Sala Amidado, adăpostește o mare statuie a lui Buddha Amida, zeu al înțelepciunii și cel mai important Buddha al sectei Jodo.

Dincolo de Mieido, sala cea mai mare din templu există o alee care urcă la o serie de clădiri mici, Sala Seishi, sala de meditate a preotului Honen, cea mai veche clădire din templu, Gobyo, (Mausoleul) ce conține cenușa preotului Honen, Daishoro, Turnul Marelui Clopot, cu un clopot masiv de 3,3 metri înălțime și 2,8 metri în diametru, cel mai mare din lume între secolele 17 și 19 și în primele trei mari clopote din japonia actuală, precum și două grădini.

Grădina Hojo, situată în spatele Sălii Hojo este construită în stil traditional japonez, în jurul unui iaz, Shinji-Ike, cel mai important, Ceainaria Aoi și Sala Tokugawa Gongendo. Grădina are ce arăta în orice anotimp: florile de cireși primăvară, verdeață și multe flori vara, reflectarea frunzelor de toamnă în apele iazului, zăpada și aerul curat din timpul iernii toate pe fundalul munților Higashiyama.

Grădina Yuzen proiectată prin anii 1950 și situată lângă Poarta Sanmon este o cunoscută grădină modernă ce constă din două grădini, una care are iaz și izvor și alta, grădină uscată. În grădină se află și două ceainării care-i desăvârșesc frumusețea.

Complexul se vizitează zilnic între orele 09:00 și 16:30, (mai puțin Sala Mieido aflată în renovare până în martie 2019, acoperită de schele și închisă pentru vizitatori). Accesul este permis până la ora 16:00, gratuit în templu, contra unei taxe de 500 yeni pentru ambele grădini, sau separat, 400 yeni pentru Grădina Hojo, 300 yeni pentru Grădina Yuzen. De aici am plecat prin Parcul Maruyama (Maruyama Kōen), spre est către Altarul Yasaka și către Templul Kodaiji.

Parcul este foarte frumos în prima parte a lunii aprilie, când cireșii sunt în plină floare, devenind unul din cele mai populare și mai aglomerate locuri pentru petreceri Hanami (Contemplarea Florilor de Cireși), atracția principală a parcului un înalt cireș plângând, strălucind în noapte la lumina felinarelor aprinse în el. Din zona centrală a parcului, pusă în evidență de un ceas, am mers spre dreapta pentru a ajunge la Altarul Yasaka care era foarte aproape și măcar pentru câteva poze și tot se merita efortul.

Altarul Yasaka cunoscut și sub numele de Altarul Gion, este una dintre cele mai renumite sanctuare din Kyoto. Fondat înainte de anul 660, altarul este diferit prin Altarul ce reunește Honden și Haiden într-o singură clădire. În fața lui se află o estradă de dans împodobită cu sute de felinare care se aprind seara. Povestea felinarelor este simplă. Proprietarul unei afaceri din oraș face o donație altarului și, în schimb, un felinar primește numele afacerii și va fi aprins seara pentru a-i aduce prosperitate. De aici am plecat spre Templul Kodaiji. Este deschis permanent și nu se percep taxe de vizitare.

Templul Kodaiji, un remarcabil templu Zen aparținând sectei budhiste Rinza a fost fondat în anul 1606 în memoria lui Toyotomi Hideyoshi, de către soția lui, Nene Hideyoshi, care este, de asemenea, comemorată la templu.

Am vizitat Sala Principală (Hojo), decorată inițial în lac negru și aur, de fapt amestec de lac cu pulbere de aur, dar a fost reconstruit într-un stil mai modest după ce a ars în 1912, apoi am mers la cele două impresionante grădini ce o flancheză.

Una dintre ele este o grădină de piatră, formată dintr-un câmp mare de nisip greblat ce reprezintă un vast ocean. Celălaltă este o grădină în stil Tsukiyama (dealuri artificiale), cu un iaz, cu dealuri și roci decorative, cu pini și arțari aspectuoși, practic, un peisaj în miniatură. În această grădină se află Kaisando, pavilion consacrat în memoria fondatorului templului, Sanko Osho și mai sus pe deal Otamaya, sanctuar cosacrat lui Hideyoshi și soției acestuia Nene, sală în care Nene se ruga pentru soțul ei, și care, acum, adăpoștește statuile de lemn ale celor două personalități, Toyotomi, unul din marii unificatori ai Japoniei, Nene, participantă activă la acțiunile lui Toyotomi și după moartea acestuia aliată a lui Tokugawa Ieyasu pentru a-și îndeplini dorința, construirea acestui templu. Acesta este și mausoleu ce conține rămășițele lui Hideyoshi și a lui Nene, o clădire ornată cu lac cu aur și argint. Sala era drasnic păzită și nu am putut să pozez. Mea culpa! Între cele două clădiri se află o scară acoperită, numită Culoarul Dragonului Culcat care seamănă cu spatele unui dragon culcat.

Am mai văzut și alte obiective deosebite, printre care Omotemon (Poarta Principală), două case de ceai: Shiguretei (Pavilionul Ploaie Ușoară) și Kasatei (Pavilionul Umbrelă), IHO-un, (Casa Miresmei Persistente), cu o deosebită fereastră rotundă, mare. La proiectarea acestui templu, spre sfârșitul secolului 16, au participat Kobori Enshu, unul din cei mai faimoși designeri de grădini și Sen no Rikyu, legendarul fondator al ceremoniei ceaiului. Am continuat vizita cu o plimbare prin minunata dumbravă de bambuși de lângă temple, apoi am mers la micul dar interesantul Muzeu Sho aflat pe strada principală care deține obiecte din perioada Momoyama (1573-1603), mobilier, cutii lăcuite, picturi, portrete, documente scrise de mână de diverse personalități, caligrafie, armuri, cele mai notabile fiind însă Kodaiji Makie. Tehnica de a face aceste produse lăcuite constă în a face o schiță cu lac, care apoi se stropește cu pulbere de aur sau argint pulbere pentru a desena o imagine, contrastul aurului cu lacul negru fiind magnific. Nu se pozează în muzeu.

Templul si muzeul se pot vizita zilnic, între orele 09:00 și 17:00, taxa de vizitare pentru amândouă fiind de 600 yeni. De la muzeu am plecat spre Templul Kiyomizu-dera, urcând scările Ninenzaka și Sannenzaka pe stradă pietonală. O zonă deosebită cu magazinașe, cafenele, restaurante deschise între orele 10:00 și 18:00, de unde am cumpărat câteva amintiri.

Templul Kiyomizu-dera (Templul Apa Pură) este un templu vechi, de peste 1.200 de ani al sectei budhiste Hosso, o sectă mică fondată în China, patrimoniu mondial UNESCO. În templu se intra prin Niomon (Poarta Nio), poartă păzită de doi Nio, apărătorii mânioși și musculoși, și doi Komainu, câinii-lei, aflată în restaurare. Am trecut pe lângă Sai-mon (Poarta de Vest) vopsită tot in roșu și ne-am oprit la Pagoda cu Trei Nivele, o frumoasă pagodă lăcuită în roșu. Am urcat pe terasa de lemn de la Hondo (Sala Principală), o construcție specifică ce face deosebit acest templu, care oferă perspective largi asupra împrejurimilor templului și a orașului Kyoto. Admirând de la cei 13 metri ai verandei frumoasele priveliști din parcul templului mi-am amintit de vechiul proverbul japonez “A sări de la balconul Kiyomizu”, adică a face ceva îndrăzneț și curajos, de cele 234 salturi efectuate de aici, pentru îndeplinirea unei dorințe, tradiție în perioada Edo și de cei 200 de japonezi supraviețuitori. Oare la câți li s-au îndeplinit dorințele?

Am trecut pe lângă Shaka-do, Amido-do și Oku-no-in, săli deosebite aflate din păcate în restaurare, apoi am mers pe alee urmărind indicatoarele și am urcat trepte până la Tower Koyasu, pagoda roșie cu trei nivele ce se vedea în departare din Hondo.

Ne-am continuat plimbarea, coborând spre Cascadă Otowa de la baza Sălii Principale, ale cărei ape, împărțite în trei șuvoaie, erau prinse de vizitatori în cupe cu cozi lungi pentru a fi băute. Așteptând să ajungem pe platforma de sub cascadă mă gândeam la “efectele celor trei șuvoaie de apă și mai ales din care să beau, nedorind să fiu catalogată drept lacomă bând din toate trei. Am renunțat la cel pentru succes la școală!! , rămânând celelalte două: longevitate și noroc în dragoste. În final am ales unul... ”.

Frumusețea templului Kiyomizu-dera este sporită de florile de cireși și de verdeața proaspătă din timpul primăverii și frunzele colorate din toamnă. Templul este deschis între orele 6:00 - 18:00, - 18:30 (aug. - sep.), taxa de intrare fiind de 300 yeni.

De aici în circa 10 minute am ajuns mergând pe jos la Stația Kiyomizu-Michi și de aici tot cu autobuzul 100 înapoi la Kyoto Station și apoi la hotel, unde am ajuns în jurul orei 18:30.

Mersul pe jos a fost plăcut deoarece era liniște, rareori mașini, turiști destui, totul da senzație de stațiune nu de mare oraș. Deplasarea s-a făcut în zona de deal, ocolind străzile aglomerate. Am folosit pentru traseu Kyoto Walks, Practical Travel Guide 503

Zona de est, nord-est este o parte din Kyoto unde se păstrează foarte multe din lăcașele de cult ale capitalei imperial japoneze pentru mai mult de o mie de ani, care, oricând, noapte sau zi, vară sau iarnă este căutată de turiști pe care îi surprinde cu măreția ei și unde, oricând, aș reveni și eu.

---

VIZUALIZĂRI: 4570 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI