Surprinzătoarea Islanda

TIPĂREȘTE

In timp ce cititi, va recomand sa asculti o melodie islandeza, cu fond imagistic din Islanda (youtube)

De asemenea, impresiile sunt foarte personale, le scrisesem pentru mine, ca sa imi amintesc peste zeci de ani, posibil pe alocuri sa bat campii, asa ca sariti (randurile, nu campii :), dar tot scriind m-am gandit ca poate fi cuiva de folos.

Am ajuns noaptea, pe la 12, de la Londra. Cursele directe Bucureşti - Reykjavik (aeroportul Keflavik) costau peste 600 de euro, luate cu 3 luni înainte. Aşa că am făcut escală de 3 nopţi la Londra. A fost mult mai ieftin (450 euro dus întors) şi am şi vizitat capitala de pe Tamisa, pe care nu o văzusem niciodată. Aeroport mic. Nicio cursă spre Borgarnes de la Reykjavik până la ora 9, aşa cum mă aşteptasem. De-asta abia găsisem informaţii despre autobuze, ale căror curse sunt foarte rare. Tot căutând pe net înainte de a ajunge credeam că am eu o problemă de orientare sau de a mă descurca în a găsi informaţii. În Islanda m-am convins de ce cursele erau aşa rare. Distanţe foarte mari între oraşe (la 3,1 locuitori pe km pătrat şi 30 mii de locuitori cât are al doilea oraş ca mărime după Reykjavik, conform wikipedia, cred că înţelegeţi :). Iar la ce maşini 4X4 am văzut, aş fi şi eu de acord să nu merg cu autobuzul. :) Şi nici trenuri nu există.

La informaţii, un tânăr amabil ne-a pus la dispoziţie pliante variate şi hărţi. Ne-a îndrumat spre Hotelul B&B. A venit imediat un domn şi ne-a condus. Ne-a surprins rapiditatea, parcă venise de la colţ, aşteptând turişti ca noi. Am fost puţin sceptică. Am crezut, obişnuită cu stilul din România, că sunt „pe mână”. :) La hotel aveam să constatăm că preţul şi condiţiile erau mai mult decât ne dorisem. Undeva la 50 de euro, cu mic dejun, pentru două persoane. Bucătărie la dispoziţia noastră, atât seara cât şi dimineaţa, singuri, frigider şi bucătărie ticsite, gresie caldă la picioare; făceam cunoştinţă deja cu apele termale ce aveau să ne încânte în zilele următoare. Ploua. Mă rugam în gând să se oprească ploaia cât voi sta în Islanda ca să pot vedea aurora. Şi balenele, în mediul lor natural, motivul pentru care alesesem Islanda dintre toate ţările spaţiului de liberă circulaţie european pentru curs (ocazia prin care am ajuns aici).

Dimineaţa, domnul de la hotel, aşa cum ne promisese, ne-a dus la centrul de închiriere a maşinilor. Surpriză plăcută şi aici, preţul a fost mult mai mic decât găsisem pe net. În jur de 260 euro pentru 6 zile, pentru un Hyundai I10, foarte ambiţios aveam să constatăm pe drum. În plus, puteam lăsa maşina la aeroport, cu cheile în torpedo, fără nicio altă formalitate sau verificare.

În Islanda, cerul are culoarea roz dimineaţa, părând că anunţă începutul lumii, turcoaz, spre bucuria ei, indigo, ca şi cum ar prevesti sfârşitul. Tot aici, cei mai mari fulgi pe care i-am văzut vreodată, semănau cu fulgii de găină :). Ninsoarea nu a durat mult. Noroc că nu m-am înscris la masa de prânz cu colegii. Aş fi vorbit despre discriminare (tema cursului) şi aş fi pierdut momentul fulgilor, unic în viaţa mea. Cu o zi înainte, tot în pauza de masă, am intrat într-un cochet magazin de textile, aţă de lână de culoarea curcubeului nu mai văzusem niciodată. Visez la un fular sau ciorapi tricotaţi de mamaia (aşa îi spuneam bunicii) dintr-un astfel de ghem…

Aurora boreală. Mari norocoşi am fost să o vedem, la marginea oraşului, întorcându-ne de la Reykjavik, chiar lunea, în prima zi. Norocoşi ne-au numit şi proprietarii hotelului, care au ieşit şi ei să o vadă, norocoşi spre deosebire de alţi turişti care vin special pentru acest fenomen, dar îşi încheie sejurul fără să o vadă. Nu a fost una spectaculoasă. Dar chiar şi aşa, am rămas cu un nod în gât când am văzut un arc de cerc alb, care se modifica de parcă ar fi fost un nor prezentat cu rapiditate, ca la derularea filmelor, apoi au apărut gheruţe sau urme lăsate de greblă pe cer. Terifiant şi maiestuos, am simţit ce mici suntem în faţa naturii şi a universului. Contrast alb-negru ca apoi să se transforme în verzui. Am avut norocul să aleg cazarea (mai ieftină decât ce propusese organizatorul cursului, spre supărarea lui) undeva la marginea oraşului. Aici aurorele se văd mai bine, luminile oraşului nu împiedică vederea ei. Colegii de la curs nu au văzut-o, erau preocupaţi să facă baie la piscină (a câta oară? :), la propunerea organizatorului cursului, veniţi şi ei din Germania, Grecia, Portugalia, Franţa, Belgia, Finlanda. În nopţile următoare mă trezeam de mai multe ori pe noapte, tot sperând să plece norii, chiar şi în România :), numai să fie cer senin, ca să o admir din nou. Ba chiar o dată am mers să urmărim autocarele care duc turiştii în zonele cele mai bune pentru a vedea aurora (30 euro biletul). Vremea ploioasă nu a ţinut cu noi, autocarele nu au mai mers nici ele.

În ultima noapte, am făcut planton. :) Cer senin, puzderie de stele, doar soarele trebuia să fie furtunos, dar nu a fost. A dormit şi el profund, ca şi liniştea care împrejmuia locuinţa în care am fost cazaţi. Citeam 5 pagini, 5 minute adormeam, 5 minute făceam turul pensiunii prin exterior şi în interior, ca să pândesc Măria sa Aurora.

În parcul Pingvellir, în afară de roci, munţi, izvoare calde care se anunţau prin aburii văzuţi de departe (înainte de a veni în Islanda am văzut un documentar în care se fierbeau ouăle în astfel de izvoare, gheizere, şi cum se cocea pâinea în sol), am amuţit în locul în care Pământul era rupt la propriu în două. Locul de întâlnire al plăcilor tectonice, motivul şi pentru care Islanda, în ciuda apropierii de Cercul polar şi a temperaturilor scăzute (nu geroase) este blagoslovită cu apele termale şi solul cald. Părea că acolo fie a căzut un asteroid, fie ne aşteptam să iasă o creatură ciudată a adâncului, îmbrăcat în magmă.

Balene nu am văzut. În cele două zile cât am fost la Reykjavik, oraşul cel mai apropiat de unde se ieşea cu vaporul cursă specială pentru a le urmări, vremea nu a fost favorabilă, aşa că s-au anulat cursele (50 de euro biletul). Amuzante au fost autopăcălelile. Mergând cu maşina şi admirând peisajul de-a lungul coastei de vest, în zona de fiorduri Borgarfjordur, am văzut un panou. Am crezut că simbolizează o balenă. Şi ne-am tot zgâit ochii, crezând că valurile care se spărgeau în depărtare de o stâncă erau salturile unei balene. După minute bune ne-am gândit că totuşi ar trebui să îşi schimbe poziţia după un timp. Şi ne-am întors. Am văzut din nou panoul. Privindu-l mai atenţi, ne-am dat seama că simbolul era al unui soare ieşind din mare, zona de privit răsăritul sau apusul a fost pentru noi zonă de cercetare zoo-ihtiologică cu ochii în soare. :)

În schimb, surprizele, altele, au fost şi mai mari. Tocmai pentru că nu îmi planificasem, crezând, conform hărţii, că nu suntem în regiunea potrivită a Islandei. Şi le-am văzut. La gheţarul Vatnajokull, când admiram apusul lăsându-şi liniile calde printre colţurile alb-cenuşii, am auzit săritura. Se jucau, li se vedea căpşorul ca o minge de bowling. Am fi vrut să le vedem ochii calzi, umani, căutam cu înfrigurare bomboane în maşină ca să le chemăm. Nici nu ştiam cum. Voi ştiţi cum se cheamă, cum se atrag focile? :)

Apoi, altă surpriză a început din momentul în care am văzut indicatoarele „Atenţie la reni”, spre sud-est. Până să îi vedem prima dată mă dureau ochii căutându-i cu privirea pe întinderile albe, crezând că, aşa cum sunt în România indicatoarele rutiere „Atenţie la animale sălbatice” (simbolul căprioarei), o să îi vedem fie deloc, fie la mare îndepărtare. Ca apoi, tot mergând paralel cu ei sau tăindu-ne calea, să ni se pară obişnuiţi sau că fac parte din mediul nostru de trai, aşa cum vedem oiţele la noi.

Laguna albastră nu ne-a impresionat în mod deosebit. Probabil pentru că avem şi noi în România termalele noastre. Ca un lac mic, cald, cu mâl alb, pe care l-am folosit ca mască pentru cosmetică, acolo în apă. Dar culoarea într-adevăr, unică, pe care nu am văzut-o nicăieri decât în Islanda. Culoare de turcoaz dată de cobalt. Aceeaşi culoare întâlnită şi la râurile reci, care se ondulau printre câmpurile de lavă vulcanică sau printre nisipul-cenuşă, un limpede impecabil încât îţi venea să faci baie, dacă afară nu ar fi fost 0-3 grade. Laguna, plină de francezi şi vorbitori de engleză.

Mai mult decât Laguna albastră, referitor la bălăceală, ne-a încântat (a câta surpriză pentru noi??) „tuburile” (hot-tub), cu apă de 60-70 de grade, atât de fierbinte, încât trebuia să ne ridicăm din apă ca să ne răcorim la -5-7 grade, sub cerul liber, încărcat de stele încât parcă se prăbuşea peste noi, cu alinierea perfect rectilinie a astrelor Lună - Jupiter – Venus (în februarie, fenomen vizibil şi din România) care dădea impresia de complet, desăvârşire, integrare. Doar valurile Mării Norvegiei mai spărgeau liniştea din când în când, atunci când nu o deranjam noi cu sunetele de încântare. Tuburile, cinci, cercuri cu diametrul cam de 3 metri şi 1 metru adâncime, cu apă care curgea continuu, ne-au fost puse la dispoziţie gratuit de proprietara pensiunii (hostel) la care ne-am cazat, căci prima ne-a ieşit în cale când am hotărât, după 700 km de mers cu maşina, presărate cu popasuri, că trebuie să şi înnoptăm. Nu ne simţeam obosiţi, nici chiar şoferul, avem bateriile încărcate de la cer, apă, alb, gheaţă, turcoaz, muşchi, reni, foci, pietre vulcanice, cascade, păsări marine.

Locuinţele în Islanda nu au draperii (cel puţin noi nu am văzut), încât am apărut ca nişte musafiri nedoriţi care îşi postează mutrele în faţa uşii salonului unde doi bătrânei, înveliţi lejer cu o pătură, se uitau liniştiţi la televizor. Pensiunea era de fapt cealaltă clădire, ne-au explicat cu ospitalitate în voce.

Pensiunea a fost a noastră în întregime, 4 camere, o baie, o bucătărie dotată cu tot ce era necesar şi frigider plin, ca la B&B, de la Reykjavik, curăţenie impecabilă, alb imaculat. Asemănare în ceea ce priveşte belşugul, diferenţa în ceea ce priveşte specificul artizanal casnic. Dulceţuri preparate de casă, în borcane acoperite cu ţesătură cu imprimeuri florale care amplificau prospeţimea, savoarea şi culoarea naturală, pâine de secară pregătită de proprietară special pentru noi, aşa cum proceda de fiecare dată când avea oaspeţi. Delicioasă mai ales rece, ca un chec mai tare şi nu dulce. Aici am mâncat pentru prima dată gem de portocale. Impresii puternice plăcute, aşa cum se observa şi din aprecierile calde scrise în cartea de oaspeţi, proveniţi din toate colţurile lumii. Din nou surprinşi de ospitalitatea islandeza: „Take your time. It’s your house”. Până şi câinii erau la fel de primitori. Nu am putut pleca până nu am dat mâinile - lăbuţele cu câine alb-negru, ca şi solul predominant în această ţară minunată.

Şi ne-am întors spre Reykjavik, ultimul drum, la 8:30 a doua zi aveam avion spre Londra. Ne gândeam că vom vedea acelaşi peisaj, numai că într-o lumină gri, din cauza norilor, nu albastră-turcoaz ca în ziua precedentă când soarele ne-a mângâiat ziua întreagă. Norii, ca să exprim un clişeu :), erau în acord cu starea noastră sufletească. Nici negri, eram bucuroşi de tot ceea ce ni se întâmplase, dar nici albi, erau trişti şi ei de plecarea noastră. :) Nu credeam că vom mai avea lucruri noi de văzut făcând cale întoarsă pe aceeaşi şosea (nu prea multe în Islanda, deşi impecabile, fără nicio groapă sau denivelare) la baza muntelui negru, acoperit de alb, ca intr-o poveste de dragoste imposibila sau a contrastelor. Cum sa nu credem ca ne va mai surprinde ceva? Doar eram în Islanda. :) Bucăţi foarte mari de gheaţă transparentă pe plaja cu nisip negru. Personal nu am văzut niciodată nici măcar în poze sau în filme. Pe partea opusă a plajei, dincolo de stradă, gheţarul ca un aisberg, pe care îl văzusem cu o zi înainte. De data asta, fie din cauza apropierii momentului despărţirii de acest pământ nepământean, fie datorită luminii de lapte cu cafea, mi s-a părut mult mai sobru, maiestuos, puternic, elegant. Am privit din nou focile, de data asta mult mai multe la siestă şi doar una în apă.

Caii islandezi, de culoare maronie mai ales, pătaţi, au priviri calde. La ce musculatură au, mi-i imaginez mai degraba ca „o pisică” blândă. Aşa că nu am îndrăznit să îi ating. Bănuiesc că sunt semidomesticiţi, nu departe erau clădiri ca nişte ferme, deşi ei erau liberi. Iar baloţi mari albi dădeau impresia de a conţine furaje.

Am văzut şi sere, încălzite, desigur, cu apă termală, singurul mijloc, în afară de import, de a avea legume/fructe. Si din nou interesant, case ca niste depozite realizate in pamant sau stanca, doar cu un acoperis sau o usa din materiale de constructii. Banuiesc ca vikingii, stramosii islandezilor, aveau astfel de locuinte.

Reykjavik este cochet, curat, ca şi întreaga Islandă. Nu am văzut o hârtie mototolită sau un chiştoc. Într-un top pe youtube am găsit Islanda ca fiind cea mai curată ţară din lume. Şi sigur nu e motivul că este puţin locuită (320.000 locuitori / 107.000 km pătraţi). La intrare în capitală, şase benzi pe un singur sens. Clădiri simple, culori albe sau de bej, nu mai mari de un bloc cu 4 etaje. Lumină la toate ferestrele, nu prea cred ca au grijă islandezii de factura la căldură şi lumină.

Aşadar, balene nu am văzut, aurora boreală fantastică nu, ci doar una modestă, ursii polari din nord, nici atat… trebuie să revin. Dar le pot vedea şi din Finlanda sau Canada, ţări pe care nu le-am vizitat. Şi atunci… de ce îmi doresc să revin în Islanda? Pentru că e inedită, unică, misterioasă, schimbătoare şi aceeaşi ea insasi, surprinzătoare.

---

VIZUALIZĂRI: 5500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI