Insula Mull – senzații și trăiri prin ceață și vânt

TIPĂREȘTE

Preambul:

Am închis toate ghidurile, vă dau cuvântul meu. De fapt... nu le-am mai deschis de dinainte de a pleca acolo. Nu am să vă dau date clare, concrete, nu am să vă spun distanțe la virgulă sau locații exacte. Nu am să vă transcriu și compilez ceea ce puteți găsi în orice ghid... și nici nu am să traduc vreunul. Acesta nu este un review “documentat”, acesta este un review simplu al unui om care AFostAcolo.

Cu greu am găsit ceva concret despre insula Mull din vestul Scoției. Știam că face parte din Hebridele Interioare (Inner Hebrides), știam că se ajunge cu ferry-ul (brrrr) și mai știam că este un loc unde, din când în când, se poate observa aurora boreală. Și, mai presus de toate... acolo se află un castel, Glengorm pe numele lui. Și a fost de ajuns...

Întrunită fiind echipa de șoc, perioada fiind aleasă de comun acord, ne-am apucat de pregătiri: bilete de avion, de ferry, cazare, mașină, etc.

... sau mai bine zis cu 8 km mai departe de acesta, pentru că “la capătul pământului” este o expresie pe care am auzit-o referitor la Tobermory, capitala insulei...

Ca să ajungi pe insulă... de la Otopeni :P... drumul este riscant și anevoios. Adică era... pentru că acum, din decembrie mai exact, cursa București – Glasgow reduce o parte din riscuri. Aceasta înseamnă că nu-ți mai tremură... orice... că pierzi avionul de legătură, cum ne-a tremurat nouă pentru 10 minute întârziere anunțate pe Otopeni. Dar să detaliez...

Am ales ca variantă de ajuns acolo: București – Dublin (cu BlueAir), Dublin – Edinburgh (cu Ryanair), de la aeroport vorbisem pentru o mașină de la Arnold Clark, tot prin Celtic Legends, prin care am rezervat de fiecare dată, iar din Oban urcam mașina pe ferry și traversam până la Craignure, portul principal al insulei. De la Craignure la Glengorm (vezi impresii) mai aveam o aruncătură de băț, adică doar vreo 40 de kilometri. O nimica toată...

Emoțiile au început dimineață în aeroportul Otopeni. Cursa BlueAir cu destinația Dublin avea o întârziere de 10 minute. Hmmmm. Noi aveam doar o oră și 30 de minute între zboruri la Dublin. Bun... nu era chiar atât de grav. În cele din urmă întârzierea totală a fost de un sfert de oră, ceva emoții începuseră. Am ajuns la Dublin și bineînțeles că ne-am învârtit ceva prin aer. Având întârziere aeronava își pierduse prioritatea la aterizare. Pffffff. Până la urmă „a pus roata”, a oprit și când s-au deschis ușile noi am luat-o la fugă spre terminal. Am ajuns acolo într-un suflet, am trecut rapid de control documente și ne-am repezit spre filtrele de securitate pentru a trece spre porțile de îmbarcare. Control rapid, ok... ne-am oprit fix în dreptul tabelei. Cursa Dublin – Edinburgh avea 20 de minute întârziere... =))

După ce în primul moment am răsuflat ușurați, ne-am dat seama că avem o problemă... mare: ferry-ul din Oban. Ultimul (și cel la care noi aveam bilete) era la ora 18.00, iar mașinile trebuia să fie acolo cu o jumătate de oră înainte de îmbarcare. Iar noi eram la limită cu timpul... Adică simularea drumului Edinburgh – Oban ne dăduse că am ajunge în port la 17.10. Deci începuseră alte emoții...

Într-un final am plecat din Dublin spre Edinburgh cu doar 15 minute întârziere, a recuperat pe drum extraordinar, iar întârzierea totală a fost de doar 7-8 minute. Mai mult decât SUPER!

Formalitățile la Arnold Clark au decurs ca de obicei rapid, așa că n-au fost probleme.

Fac o paranteză pentru a vă spune câte ceva despre mașină. Fiind 5 persoane am optat pentru un autoturism din categoria 6 (barcă adică, așa cum îi spun eu). Mai mare de aceasta nu aveau decât cu 7 locuri. Vorbisem cu Willie de la Celtic Legends pentru un VW Passat cu cutie automată. Nu de alta, dar era mai comod de condus pe partea greșită. Mai ales că, fiind mai mulți, ne-am permis “un ban în plus”.

Când am ajuns însă în parcare la Arnold Clark – surpriză! Ne aștepta un BMW seria (habar n-am întrebați-l pe @le_maitre), cu un număr impresionant de cp (și asta tot el știe) care se prezenta într-o stare “not a scratch” și care avea vreo 2000 de mile la bord. Adică era NOUĂ!!! Pfffff... Mai e nevoie să vă spun ce față a făcut domnul meu și cum au început să-i sclipească brusc toate luminițele avute și neavute vreodată? Noah, la un moment dat am avut impresia că o să-i îmbrățișeze capota... noroc că mai era lume pe lângă noi și n-a făcut-o... =)) (am închis paranteza)

Să ne întoarcem la traseu... De la reprezentanța Arnold Clark și până la Oban aveam de parcurs aproximativ 200 de km. Timpul estimativ era de 3 ore. Ăăăăă, la limită... Și cum limita asta a fost “completată” și de puțină ceață... de fapt puțin mai multă... de fapt cam foarte multă... iete cum au ajuns să ne tremure toate cele că nu ajungem la timp la ferry, și să ne facem calcule peste calcule cu ochii pe ceas (că tot îmi place mie de mor să calculez și să stau cu ochii pe ceas :P) că unde rămânem peste noapte în Oban.

Dar am trecut cu bine și peste asta, am ajuns la 17.25 în port la Oban, și ne-am așezat la coadă la îmbarcare. Prețul biletului dus-întors a fost de 26 GBP pentru mașină și 6,90 GBP pentru un adult. Drumul de aproape o oră până la Craignure a fost lin, am reușit și noi în sfârșit după o zi de alergătură și ciugulit cu noduri să luăm o masă liniștiți. Prețurile pe ferry – destul de mari, normal, dar simțeam nevoia de ceva cald. Așa că o “plăcinta ciobanului” cu cartofi prăjiți și mazăre ca garnitură, o porție de fish&chips tot cu mazăre lângă, 2 sucuri, 2 cafele și 2 prăjiturele (nașpa), ne-au făcut să scoatem din buzunar vreo 30 de lire. Pfoai, o gălăgie de bani, dar zău dacă ne-a părut rău de banii ăia...

Ajunși în port la Craignure am răsuflat ușurați. De acum încolo puteam să ne întindem oricât, să facem cei 40 km de drum pe care îi mai aveam și în 4 ore. Ajunsesem... :D

Păi în primul rând pentru că este o parte din Scoția... Apoi pentru că ne permiteam cazarea la Glengorm Castle. Și în sfârșit, în al treilea rând, pentru că nu puteam ajunge pe una din insulele mai îndepărtate într-un timp atât de scurt. Abia după ce am stabilit destinația, am început să caut ce anume putea oferi Isle of Mull. Iar ce am găsit mi-a depășit cu mult așteptările. Dar să începem cu câteva date concrete (din aduceri aminte)...

Isle of Mull este a doua insulă ca mărime care face parte din Inner Hebrides, după Isle of Skye. Deși se spune că nu este la fel de spectaculoasă ca sora ei mai mare, vreau să vă spun că nu este nici atât de “bătută”. Majoritatea drumurilor interioare sunt semnalizate ca “Weak Road”, ceea ce înseamnă că sunt destul de dificile. Să ne înțelegem, nu din punct de vedere al asfaltului, care juri că e abia turnat, ci prin prisma lățimii acestora. Adică trece o mașină, dar... atât. Nici pe Isle of Skye nu puteau trece două mașini una pe lângă alta, decât pe șoseaua principală a insulei, dar pe Mull, dacă e o mașină pe drum, nu mai încape nici măcar o bicicletă... :P Salvatoare sunt acele “passing places” destul de dese. Acestea reprezintă soluția, unica dealtfel. Noroc însă că nu sunt folosite foarte des. Drumurile acolo, cel puțin în perioada în care am fost noi, erau aproape pustii. Ceva circulație era pe ruta Craignure – Salen – Tobermory, dar acolo drumul este lat, cu două sensuri, ceea ce nu ridică probleme.

Ca și capitală a insulei este orașul Tobermory, care apare în mai toate fotografiile cu cele trei emblematice clădiri colorate în roșu, galben și albastru, situate exact în centru, “privind” oceanul.

Isle of Mull este aleasă în general pentru observarea vieții sălbatice (a animalelor, nu a oamenilor :D). De aici se organizează croaziere pentru fotografierea delfinilor, a balenelor și a celebrelor păsări “puffin”. De asemenea, vulturii sunt la mare căutare. Cu toate acestea, mica insulă nu este lipsită de vestigii. Are castele, ruine, ansambluri megalitice (unul din ele este chiar pe domeniul Glengorm), precum și plaje. Da, plaje din acelea superbe, pustii, fără umbreluțe și agitație. Plaje unde dacă stai și 30 de minute ascultând valurile și strigătul pescărușilor, te încarci energetic pentru câteva luni bune (cel puțin).

Am enumerat până acum motivele pentru care merită să vizitezi Isle of Mull. Aș spune acum și care ar fi motivul pentru care poate ar trebui să vă gândiți de două ori înainte de a planifica o excursie în zonă.

Deși este aflată la o distanță relativ mică de inland (că nu putem spune totuși continent), drumul până acolo se face doar cu ferry-ul. Caledonian MacBrayne operează regulat pe această rută, este foarte sigur, confortabil, daaaaar există o problemă: vremea. În insula Mull vremea este schimbătoare, iar furtunile sunt violente și lovesc uneori din senin. O astfel de furtună poate dura o zi întreagă timp în care legătura cu inland-ul este suspendată. Așa că vă puteți trezi blocați pe insulă. Nu știu de ce poziția acesteia o face să fie atât de expusă la astfel de intemperii, cert este că se întâmplă. Iar copacii smulși din rădăcini pe care i-am observat, au venit să confirme acest aspect.

Ideea este că noi am aflat acest lucru abia când am ajuns acolo și ne-am achiziționat o carte despre Mull, până acolo, nu am găsit nicăieri pe net această informație. Brusc, de a doua zi, orice strop de ploaie începuse să mi se pară amenințător. Scria în carte ceva de genul: “Dacă simți câteva picături de ploaie aparent nesemnificative, e semnalul clar că trebuie să strângi tot și să te adăpostești. Furtuna care poate urma s-ar putea să te surprindă și să-ți dea totul peste cap... ”. Hmmmm, ne-a picurat de câteva ori, dar am scăpat. :D Mă gândeam cu groază doar că pierdem legătura de avion, de nimic altceva nu mi-a fost teamă. Dar totul a mers așa cum a fost planificat.

În ultima zi, traversarea Craignure – Oban a fost fără incidente, frumoasă, pe măsură ce ne apropiam de țărm se adunau norii, iar când am coborât mașina de pe ferry începuseră câteva picături de ploaie. În 5 minute turna cu găleata iar la radio anunțau posibile întreruperi ale curselor Caledonian MacBrayne. Pfffff, chiar scăpasem ca prin urechile acului...

Ca să nu uit (pentru că mi se întâmplă des în ultima vreme) am să trec aici care sunt posibilitățile de a lua masa pe insulă. În primul rând, în fiecare oraș "mai de Doamne-ajută" există un market. Dacă este cazare în regim self-catering, se poate apela la soluția "semipreparate" și cu 8-9 GBP mănâncă 2 persoane.

De asemenea mai este varianta de fast-food la tonetele din porturi. Cam 7 GBP un fish&chips complet, 8-9 GBP meniul de specialități: scoici pane, etc.

La restaurant se schimbă socotelile. O supă este cam 4-5 GBP, iar un fel principal 12-14 GBP. Dar este și varianta de fel principal pentru copii (cam 6-7 GBP). Împreună cu o supă este mai mult decât arhi-suficient (pentru mine).

Dar gata cu discuțiile despre mâncare. Erau însă necesare în economia problemei.

Dantelata insulă din districtul Argyll&Bute se lasă descoperită pe măsură ce încerci s-o înțelegi. Nu, nu are obiective turistice recunoscute internațional „la prima strigare”, nu are un Old Man of Storr sau un Quiraing ca sora ei mai mare. A fost totuși aleasă în câteva rânduri ca “platou de filmare” pentru câteva pelicule, cea mai cunoscută fiind Entrapment (cu Catherine Zeta Jones și Sean Connery). Și cu toate astea, este atât de remote încât uneori tu, care ai ajuns acolo, te întrebi de fapt unde ești. Dar toate astea nu-i știrbesc cu nimic din farmec. Și aici, ca în toată partea de Scoție pe care am vizitat-o până acum, la fiecare curbă vezi altceva, după fiecare pâlc de copaci peisajul se schimbă, uneori se transformă brusc cu totul.

Cel mai important obiectiv turistic al insulei este chiar capitala, Tobermory. Aici se găsește și singura distilerie de pe insulă. Deși inițial am plecat chitiți să facem turul, când am ajuns acolo am preferat să-i lăsăm doar pe “însoțitorii noștri de bord” să se răsfețe cu degustarea, noi alegând în schimb să luăm la pas magazinele din port. De la magazinașe de suveniruri până la fabrica de săpunuri, nimic n-a rămas necercetat. Schimbând vorbe cu oamenii locului am aflat că nici vara insula nu este aglomerată. Mai sunt turiști, în majoritate veniți pentru croazierele de observare.

Pentru cei interesați, turul distilerilei costă 8 GBP și durează 45 de minute. Mai multe detalii vă pot da prin ecouri tovarășii noștri de călătorie, dacă vor avea amabilitatea.

Tot în Tobermory se află Acvariul Mull. Citisem despre el pe net înainte să ajungem acolo și l-am fi vizitat dacă... nu era închis. Da, aceasta este marea problemă a unei vizite pe Isle of Mull. Obiectivele turistice, și așa puține la număr, sunt închise de la sfârșitul lui octombrie și până la începutul lui aprilie. De altfel, cred că aceasta a fost ultima noastră vizită în Scoția în noiembrie sau martie. De la anu’ vom muta aceste vizite în octombrie sau/și aprilie. Măcar să vedem ce e de văzut...

La mare căutare este croaziera pe insula Staffa pentru observarea pufinilor (puffins – e pluralul corect, dar lait-motivul excursiei a fost: “Fraților, ariciu vrea să vadă pufini... ”) sau pentru Fingal’s Cave (unde pot fi observate formațiunile bazaltice identice cu cele din Irlanda de Nord, Giant’s Causeway, despre care a scris userul @a. sr în review-ul său). Din păcate însă și orarul acestora este tot aprilie – octombrie... :(Croazierele sunt cu plecare din portul Fionphort, de unde noi am luat ferry-ul pentru a vizita insula Iona și a sa abație. Dar despre asta poate în alt review.

Unde am ajuns însă (și nu era închis), a fost la fabrica de brânză – Isle of Mull Cheese, singura de pe insulă. Bine, era și greu s-o ratăm fiind spre drumul nostru spre Glengorm Castle... Am studiat nu cu foarte mare atenție utilajele, care la ora la care noi am ajuns erau oprite, și ne-am dus repede însă la magazinul de prezentare și desfacere. Puse pe rafturi, erau câteva soiuri de brânză de mărimi diferite. Am ales două tipuri: brânză tradițională de pe insula Mull și brânză cu whiskey de la distileria din Tobermory. Prima (din care am luat două bucăți) foarte bună, puțin uscată, amăruie, exact pe gustul meu. A doua... nu știu încă. Avem noi niște prieteni pe care îi așteptăm pentru degustare. Să sperăm că nu va trece prea mult timp până atunci. Oricum, nu expiră prea curând, e bună până prin martie la anu’, aviz amatorilor... :D

Alt obiectiv turistic unde ne-am dorit să ajungem a fost Duart Castle – duartcastle.com. Încă din vară ne-am uitat pe net după programul de funcționare. Acolo scria că este deschis tot timpul anului, iar taxa de intrare era undeva la 6,5 GBP de adult. Îl trecusem deja pe listă. Din păcate însă, prin septembrie am avut surpriza să vedem că de anul acesta programul este schimbat, în sensul că s-a aliniat trendului obiectivelor turistice: închis de la 1 noiembrie la 1 aprilie. :((. Nu am apucat decât într-o seară să-i zărim silueta acoperită de schele. Dezamăgire – e puțin spus. Dar... noah... să privim partea bună a lucrurilor: avem motiv temeinic să revenim.

La Calgary Beach ne-am putut însă bucura în voie. Dacă tot erau toate alea închise, măcar am putut sta liniștiți pe plajă cât am dorit fără a fi în permanență cu ochii pe ceas.

Calgary este situată în partea de nord-vest a insulei și oferă peisaje sublime. Deși Isle of Mull se bucură de multe plaje sălbatice, nu toate sunt prea accesibile. Mai exact, aproape la toate trebuie să mergi pe jos cam 3-4 km cel puțin din locul de unde lași mașina. Aș putea să le enumăr aici pe cele mai frumoase, pe cele mai apreciate, pe cele mai... doar așa, ca să iasă la număr și să o pun de-un Mini-Ghid AmFostAcolo (fără să fi fost acolo) :D, pentru că știu toate unde sunt și cum se ajunge la ele (mi-am făcut temele bine înainte). Dar nu vreau. Nu AmFostAcolo, de ce aș face asta?

Plaja Calgary este una superbă. Nisipul alb și stâncile de pe margine mi-au adus aminte de Gairloch și plaja aceea care părea ireală. Da, despre Calgary aș putea să bat câmpii cât vreau pentru că AmFostAcolo! Acolo am atins oceanul, acolo l-am ascultat, acolo l-am privit minute în șir. Pe nisipul de la Calgary am lăsat urmele pașilor mei, de acolo am adunat scoici și bucățele de lavă. Acolo ne-am făcut poze, selfie-uri, am râs și-am plâns... E într-adevăr un loc unde poți sta doar tu cu tine să-ți asculți gândurile, inima și vuietul valurilor. Da, m-aș întoarce acolo, fie și pentru 10 minute. Este un loc fantastic.

Sunt locuri în lumea asta care-ți rămân în suflet. Nu trebuie să se întâmple ceva acolo, nu trebuie să arate într-un mod deosebit. Contează cel mai mult, după părerea mea, amprenta pshică și sentimentală pe care un loc o lasă asupra fiecăruia. Cu unele locuri rezonăm, cu altele nu. E chestie de gust și de percepție. Isle of Mull pentru mine a fost o experiență deosebită, deși vremea nu ne-a fost în totalitate favorabilă. “Lasă mă, putea să ne plouă toate zilele astea, ori pe noi nu ne-a plouat aproape deloc... ”, a fost părerea generală a grupului nostru. Cu toate astea vremea a fost închisă, uneori apăsătoare. Rareori soarele și-a făcut loc printre nori, dar atunci când s-a întâmplat parcă era mai frumos decât dacă ar fi strălucit întreaga zi pe cer.

Deși poate nu ne-a mai zâmbit ca altă dată, Scoția ne-a arătat acum ceea ce eu am căutat de fiecare dată cu prilejul vizitelor anterioare: Haar. Uneori, stând și aducându-mi aminte ce și cum am văzut în cursul acestei vizite, mă întreb dacă nu cumva țara asta m-a testat să vadă dacă-i iubesc și părțile mai întunecate: negura, ceața și vântul... Și... am o surpriză pentru ea! Da, îmi place și o iubesc chiar și așa, deși mizasem de data asta pe cel puțin două curcubeie și măcar o bucățică de auroră boreală.

Dacă recomand Isle of Mull? Da, cu siguranță... dar doar celor care sunt capabili să vadă și frumusețea în negură și care sunt dispuși să-și asume toate riscurile unei astfel de expediții... :D

---

VIZUALIZĂRI: 5860 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI