Prima zi în Milos - un pic de istorie și câteva plaje spectaculoase

TIPĂREȘTE

Ne-am început hoinăreala prin Milos la puțin timp după ce ne-am instalat la Vesleme Rooms. De fapt, am zis să rămânem fideli zicalei „orice treabă se începe cu o pauză” și să facem mai întâi cunoștință cu plaja de lângă noi, ne chemau irezistibil spectaculoasele valuri înspumate și nisipul auriu. Ne-am întins prosoapele la soare, Tati a făcut și o baie, pe mine m-au descurajat pietrele din apă și forța valurilor care mă dezechilibra la fiecare pas. Nu-i bai, mai e timp!

Oricât de puțin ai sta la plajă, căldura și apa îți fac poftă de mâncare, se știe????. Aflaserăm deja că taverna cartierului, Avra, nu se deschisese încă și că singurele variante pe care le aveam erau în Pollonia sau Adamas. Am ales Pollonia, ceva mai aproape de noi, doar vreo 4-5 km. De fapt, eram tare curioasă să-i cunosc farmecul despre care auzisem atâtea.

Pollonia (grecii îi spun și Apollonia) se află în estul extrem al insulei și este un fost sat de pescari devenit cu timpul o stațiune drăguță și liniștită, ce oferă turiștilor sute de locuri de cazare în mici hoteluri, pensiuni și vile – pentru toate buzunarele. Totul se desfășoară de-a lungul unui golf lărguț, cu ape line, mărginit de o plajă cu nisip fin (pe care aveam s-o testăm cândva; dar toate la timpul lor).

Am continuat pe strada principală până în buza mării, apoi am cotit-o stânga și imediat am dat de parcarea publică, unde am lăsat mașina (gratuit). În apropiere este un Oficiu Turistic, însă nu ne-au putut oferi decât o hartă; cumpăraserăm una mult mai bună din aeroport, din Atena, plastifiată și cuprinzând numeroase informații, un fel de hartă-ghid. Peste drum se află un teren de sport, copiii greci se jucau veseli, fără nicio grijă.

În dreapta golfului sunt aliniate câteva taverne și cafenele, după modelul binecunoscut: clădirea principală plus câteva mese pe partea dinspre oraș, iar terasa acoperită lângă mare. Am reperat imediat o mâncătorie despre care aflasem lucruri bune din mai multe surse, Enalion se cheamă, însă am găsit-o închisă (spre finalul sejurului nostru părea să se fi deschis, dar la momentul acela am preferat s-o înlocuim cu... o cofetărie). Am amintit-o ca să știți de ea, poate aveți mai mult noroc.

Am străbătut destul de repede micuța alee pietruită, oprindu-ne încântați din loc în loc pentru câte o poză... Terasele erau aproape goale, ce-i drept era devreme pentru cină după standardele grecești și în plus început de sezon în vremuri pandemice... Am ales oarecum întâmplător taverna Gialos, voi istorisi separat această experiență. Am combinat prima cină elenă adevărată cu admiratul zecilor de bărci plutind pe oglinda golfului și cu socializarea cu pisicile pofticioase...

Am făcut apoi câțiva pași pe pontonul de unde pleacă ferry spre Kimolos și am fotografiat programul afișat, căci aveam în plan și o vizită în insulița vecină într-una din zile. Am urcat cele câteva trepte până la biserica Agia Paraschevi, pe care am găsit-o închisă (dealtfel, nici în zilele următoare n-am nimerit deschisă vreo bisericuță în Milos!). Am petrecut soarele la culcare pe plajă, apoi ne-am urcat în mașină și am dat un tur până în capătul promontoriului nordic, unde se află o altă biserică alb-albastră, Agios Nikolaos.

În drum spre casă, am realizat că ar fi bine să cumpărăm una-alta „pentru de dimineață” , așa că ne-am continuat drumul spre Adamas (cam 20 de minute leagă pe șosea cele două localități). Am găsit un supermarket micuț în zona falezei cu taverne, dar nu aveau pâine, ni s-a indicat o patiserie aproape de port. Dacă tot am ajuns până aici, hai să ne mai foim un pic. Altă viață în Adamas (Adamantas îl mai alintă grecii) ! Am găsit destul de greu loc de parcare, destul de multă lume pe stradă și pe la terase, ce-i drept mai mult localnici, dar și ceva turiști. Am luat un pic pulsul locului, am pescuit și vreo 2 oferte de excursii cu barca, apoi ne-am retras spre noua noastră casă, micuță și drăguță.

A doua zi dimineață, cu forțe proaspete, am pornit în adevărata explorare. N-aveam un plan amănunțit făcut în prealabil, doar câteva idei pe care eram dispuși să le „coasem” între ele în funcție de chef și împrejurări. Am zis să începem cu capitala insulei, Plaka. Am mers în direcția Adamas, doar că la un moment dat am continuat înainte, nu la stânga; din punctul ăsta drumul începe să urce ușor.

Plaka e o aglomerare de case albe dispusă în formă de amfiteatru pe pantele unui deal. Partea veche a orașului respectă modelul labirintic caracteristic insulelor Ciclade; mereu mă încearcă un sentiment aparte când rătăcesc pe străduțele pietruite, multe din ele în trepte, trăgând cu ochiul la tufele de bougainvillea ce se cațără pe pereții văruiți în alb, la portițele albastre de lemn, la multitudinea de plante ce decorează micile grădini, dar câteodată doar o ușă sau o fereastră... Drumul te cheamă într-una cu magia lui; ce-o fi după colțul ăsta?! ; dar după celălat?! Recunosc, sunt de mult dependentă de genul ăsta de plimbare!...

Am găsit destul de greu loc de parcare, asta penru că n-am nimerit din prima parcarea publică. Pe străduțele orașului vechi ne-am plimbat însă nestingheriți, nici picior de turist (ce-i drept, nu era mai mult de 10 – 10:30 dimineața), doar câțiva localnici ne priveau de după perdele. O singură cafenea părea gata să-și primească oaspeții, multe hibernau încă, magazinele de suveniruri și artă erau închise și ele. De asemenea, muzeele (Arheologic și Folcloric) și bisericile. De vechea biserică catolică nici nu ne-am putut apropia, am găsit la poartă o notă cum că e spațiu privat. De sus, am putut admira însă frumoasele ei grădini ce se întind pe panta dealului până jos, spre mare.

Biserica cea mare, Panagia Korfiatissa, este așezată în mijlocul unui scuar pe care sunt „desenate” minunate mozaicuri cu teme marine și religioase, din pietricele alb-gri. În plus, locul oferă vederi splendide către culturile din vale și către mare; am citit că este, de asemenea, un loc bun pentru admirat apusul de soare.

Ceea ce am remarcat particular față de alte insule cicladice au fost fântânile – săpate în roca muntelui, se prezintă la suprafață ca niște movilițe văruite în alb, acoperite cu mici capace albastre, majoritatea zăvorâte. Aveam să întâlnim astfel de fântâni și în alte locuri de pe insulă, precum și în micuța capitală Chora a insulei Kimolos.

Plaka tradițională nu înseamnă doar labirintul de străduțe, înseamnă și ruinele vechiului Castro, care se înalță pe dealul din imediata apropiere. Am urmat indicatorul, poteca urcă inițial umbrită de câțiva smochini, apoi în plin soare (nu uitați de loțiunea de protecție solară! în entuziasmul descoperirii, noi am uitat, ne-a păcălit și vântul, consecința fiind o „frumusețe” de arsură!). Din vechile fortificații venețiene n-a mai rămas mare lucru, dar ajunși în vârf, veți avea parte de spectaculoase vederi panoramice asupra întregii zone! Pe drum veți întâlni câteva biserici (închise, desigur). În niciun caz să nu ratați această mică excursie, căci urcușul nu e greu, și nici lung. În plus, platforma de sus e un alt loc minunat pentru apus, din câte am auzit...

Următorul popas am decis să-l facem în capătul estic al satului vecin, Tripiti, să vizităm Catacombele (dacă or fi deschise, desigur). Am setat locația pe GPS și am ajuns mintenaș în parcarea dedicată, în care mai erau câteva mașini; semn bun, căci altfel ar fi însemnat să coborâm cele câteva zeci de trepte degeaba. La intrarea în sit se află un panou explicativ, căruia i-am acordat un pic de atenție.

Catacombele reprezintă de fapt un cimitir din epoca creștină timpurie (sec. 1-6 d. Hr.), amenajat la o distanță de aproximativ 200 m de vechile fortificații, prin săparea în tuful vulcanic a unui ansamblu de săli (numerotate I și III) și coridoare (II, IV, V, VI, VII, VIII); ulterior s-a descoperit și o cameră mortuară familială, un fel de cavou, numită cubiculum (IX). Mormintele sunt de mai multe tipuri: arcosolia (nișe arcuite) singure sau în perechi sau loculi (orizontale); câteva au fost săpate în podea. Unele păstrează încă fragmente de inscripții și decorațiuni murale. Multe sunt accesorizate cu mici nișe în care se puneau ofrande sau lămpi. Catacombele au fost deteriorate major de-a lungul timpului, chiar și înainte de a fi „studiate” de arheologi germani, la mijlocul sec. 19.

Treptele și mica zonă de relaxare de jos, din vecinătatea casei de bilete, oferă vederi frumoase asupra satului pescăresc Klima (și, cu ocazia asta, s-a conturat firesc locul în care vom mânca de prânz!). Biletele costă 4 euro de persoană, am fost rugați să așteptăm un pic, se intră doar în grupuri mici, însoțiți de ghid și doar cu mască de protecție (a fost singurul loc de pe insule în care purtatul măștii a fost mandatar). Până la urmă, doar noi doi am format grupul; mai aștepta o familie, dar își uitaseră măștile la mașină????.

Sunt 2 săli care se vizitează, se intră din una în alta. Nișe de forme neregulate de-o parte și de alta unei alei centrale, slab luminate (a mai aprins doamna niște becuri, dar tot degeaba). Ni s-a specificat că putem face poze, dar nu cu bliț. Ghida ne-a dat câteva informații basic, ne-a răspuns la întrebări și asta a fost tot. Am fost destul de dezamăgiți de experiența asta, nici nu se compară cu catacombele pe care le-am vizitat în Malta!... Dacă n-ați mai văzut catacombe, să zic că merită; altfel, nu pierdeți nimic dacă ratați obiectivul. (Am înțeles că în mod normal mai era de vizitat o secțiune ce a fost închisă acum, de când cu covidu’...)

Foarte aproape de Catacombe se mai află 2 chestii și am zis să terminăm cu culturalizarea, chiar dacă soarele ne cam punea piedici de-acum. Ne-am întors pe șosea vreo 200 m și am lăsat mașina într-un mic intrând, apoi am înaintat pe o cărare de pământ. În curând am zărit pe dreapta niște fragmente de zid construite din pietre vulcanice, în dreptul cărora se afla un panou informativ. Arbitrar, acesta este considerat locul în care a fost descoperită celebra Afrodita din Milos. În realitate, după acest epocal episod, locul avea să fie vandalizat de numeroșii căutători de comori, în speranța găsirii altor artefacte și orice urmă a fost ștearsă, inclusiv în memoria colectivă a localncilor.

Descoperirea i se atribuie țăranului Yorgos Kentrotas, care a găsit-o întâmplător, în timp ce săpa căutând pietre de construcție, în aprilie 1820. Se pare că statuia se afla așezată pe un soclu, într-o nișă inscripționată în partea de sus. Kentrotas a vândut-o unui ofițer francez, care i-a intuit valoarea și doar o lună mai târziu frumoasa Afrodita a luat calea mării. Ulterior, statuia a fost oferită însuși regelui Ludovic al VIII-lea, iar acesta Muzeului Luvru, unde poate fi admirată în prezent. Muzeul de Arheologie din Milos expune și el o copie destul de reușită. Statuia este sculptată în marmură de Paros și o reprezintă pe zeița frumuseții antice, având o înălțime de 204 cm. Este atribuită perioadei helenistice (aprox. 120 î. Hr.), iar autorul pare să fi fost Alexandru din Antiohia.

Am salutat spiritul Afroditei și ne-am continuat plimbarea. Cărarea se bifurcă în curând; cea din dreapta urcă un deal, până la bisericuța albă din vârf (dacă n-ar fi fost așa de cald, parcă m-ar fi tentat...), cea din stânga coboară într-o buclă largă către ruinele Teatrului Roman, ultimul obiectiv „serios” al zilei. L-am privit întâi de sus și imaginea ne-a surprins în mod plăcut, mă așteptam să găsim doar niște dărăpănături.

Am depășit un mic lapidarium în aer liber, apoi zidurile laterale de susținere, alcătuite de asemenea din blocuri de piatră poroasă multicoloră. Ne-am oprit un pic lângă panoul informativ, din care am aflat câteva lucruri. În primul rând, despre orașul antic din Milos, care a avut o lungă viață de prosperitate (sec. 9-8 î. Hr. – 6-7 d. Hr.). Teatrul aparține perioadei romane (sec. 1-4 d. Hr.), fiind probabil ridicat în mai multe etape. Cavea (auditorium) a fost construit pe panta naturală a dealului, fiecare rând fiind săpat în tuful moale. Structurile scenei se ridicau pe înălțimea a două etaje, iar între scenă și cavea se afla proscenium, un șir de încăperi sub nivelul solului, folosite drept cabine ale artiștilor sau pentru depozitarea recuzitei.

Primele ruine au fost descoperite în 1735 de călugărul iezuit Nicolas Sarrabat, dar escavații adevărate s-au făcut abia la înc. sec. 19, de către un arheolog german. Ulterior, acesta a cumpărat ruinele în numele celui ce avea să devină rege al Bavariei, Ludwig I. Acesta, la rândul său, le va dărui fiului său Otto, regele Greciei. Ansamblul a fost recent consolidat și restaurat de statul grec în două etape (1990 – 1995 și 2010 – 2015). Totuși, partea escavată pe care o putem admira astăzi reprezintă, se pare, doar a zecea parte din cavea originală. Teatrul Roman din Milos este considerat unul dintre cel mai bine conservate structuri de acest fel din spațiul egeean.

Se poate vizita gratuit, ceea ce am făcut și noi. Am urcat unul din cele 8 șiruri de trepte, am coborât prin altă parte, am scotocit prin proscenium, dar cel mai mult mi-au plăcut frizele cu care sunt decorate clădirile scenei, adevărată dantelărie în piatră. Am citit că s-au găsit frize identice încastrate în pereții unor vechi biserici din vestul impracticabil al insulei.

Încălziți și transpirați, flămânzi și însetați, am decis că e timpul pentru relaxare. Am fixat pe GPS satul Klima. Dacă n-am fi fost cu mașina, am fi putut coborî direct de la Teatrul Roman, pe o cărare; șoseaua urcă și coboară, ocolește prin Tripiti. La un moment dat, greșind drumul, ne-am trezit pe un alt delușor, lângă o mică biserică albă, de unde se vedeau minunat Plaka și Tripiti. Ne-am redresat într-un final.

Klima este probabil cel mai mare și mai cunoscut din satele pescărești ale Milosului. Ce au acestea specific sunt vechile căsuțe tradiționale numite syrma, săpate parțial în rocă, ridicate în general pe 2 niveluri. Parterul e folosit ca adăpost pentru barcă, în timp ce deasupra locuiește familia. Pentru a fi recunoscute ușor de la depărtare, de pe mare, ușile de lemn ale „garajelor” , eventual și gratiile balcoanelor, sunt vopsite în culori vii. În prezent, aceste sate și-au păstrat în mare parte caracterul tradițional, în sensul că majoritatea caselor sunt locuite permanent. Unele însă au fost transformate în case de oaspeți, altele în magazinașe de suveniruri.

Am poposit întâi la Astakas Cafe Restaurant și ne-am restabilit nivelul de nutrienți și lichide din organism. Pe urmă am luat la pas „aleea” îngustă din fața șirului de case colorate ce se desfășoară în dreapta și în stânga. Marea era destul de agitată, valurile măturau deseori „pragurile” caselor, din loc în loc sunt mici pontoane, la care erau legate bărci pescărești. Singura zonă un pic mai largă a fost organizată ca „piață a satului” , la umbra unui copac, cu bănci și scaune. Minunat loc, ne-a plăcut mult, ne-am desprins cu greu!...

Gata, destul cu hoinăreala, e timpul de bălăceală! Insula Milos se laudă cu peste 70 de plaje – mici, mari, cu pietricele, cu nisip – de toate pentru toți. Erau două aproape de noi pe care țineam neapărat să le vizităm. Ne-am întors în Tripiti, ne-am abătut un pic în zona cea mai înaltă, unde se înalță câteva vechi mori de vânt dintre care vreo 2 au fost prefăcute în vile de lux, le-am pozat un pic pe ele și împrejurimile, ținându-ne bine pe picioare, să nu ne ia vântul. Am depășit apoi Plaka și am continuat tot înainte. Drumul se bifurcă la un moment dat: stânga spre plaja Plathiena, dreapta spre plaja Firopotamos. Fix cele două.

Am luat-o întâi în stânga. Plaja Plathiena e adăpostită într-un golf lunguț încadrat de pereți stâncoși, are nisip amestecat cu pietricele și ceva pietre în apă. Există o cafenea în vecinătate (nu știu dacă oferă și de mâncare) și am văzut vreo două coșuri de gunoi instalate. Ne-am plantat la umbra tamarinzilor, cam deodată cu încă un cuplu; în rest nu era nimeni și nici n-a mai apărut cât am stat noi acolo. După vreo jumătate de oră am plecat; marea avea niște culori splendide, însă era destul de agitată. Voiam să vedem cum e și dincolo.

Plaja Firopotamos este, probabil, unul dintre cele mai spectaculoase locuri de pe insulă! Un golf uriaș desenat în toate nuanțele de turcoaz, încadrat de dramatice stânci multicolore, satul de pescari înghesuit în colțul din dreapta, o biserică, bărci plutind ici-colo, câțiva copaci. Șoseaua se oprește undeva sus, de unde poți admira mirificul tablou, apoi poți coborî, strecurându-te printre casele oamenilor. Locul era cvasi-pustiu, l-am explorat în voie. Doamne, cum o fi să te trezești în fiecare zi cu marea bătându-ți la ușă?!... Plaja e destul de lungă și nisipoasă, valurile erau splendide, dar furioase.

Citisem că atunci când bate vântul pe o parte a insulei, trebuie să te duci pe cealaltă parte dacă vrei să te scalzi în liniște. Noi eram în nord, deci hai la una din plajele din sud!

Am ocolit întregul golf al Adamasului (câțiva kilometri buni, șoseaua urmărește țărmul), din care se fac, asemenea unor raze, drumuri spre plajele din sud – Provatas, Firiplaka, Tsigrado, Agia Kiriaki, Paleochori. Acestea mai sunt numite Milos Golden Beaches, deoarece prezintă caracteristici comune: nisip auriu și fin, ape liniștite. Sunt locurile unde vii să stai cu burta la soare și să faci baie, se pretează în special familiilor cu copii, dar nu numai. Sunt destul de ușor accesibile, mai puțin Tsigrado, la care ajungi coborând printr spațiul îngust dintre două pietre, ajutându-te de o funie, apoi pe o scară verticală. Tot în zonă se află și plaja Gerakas, accesibilă doar de pe mare.

Noi ne-am abătut la cea mai apropiată, Provatas. Am lăsat mașina sus, în parcare, în dreptul unei taverne ce se afla încă în proces de amenajare, apoi am coborât pe traversa de lemn. Are vreo 300 m lungime și 10-20 m lățime, e acoperită cu cel mai fin nisip auriu, care se continuă și în apă. Apa se adâncește extrem de lent și de obicei este abia înfiorată de ceva vălurele. Mi-nu-nat!

Există o porțiune amenajată cu umbrele și șezlonguri, în capătul stâng al plajei, unde lățimea e cea mai mare (nu știu prețuri, dar judecând după „trend” -ul de pe insulă, înaintez suma de 10 euro pentru un set). Restul plajei beneficiază de umbra câtorva tamarinzi. Sunt și vreo 2-3 construcții direct pe nisip, probabil vechi garaje de bărci, am văzut că din când în când veneau familii ce se instalau acolo pentru câteva ore (aveam să revenim aici de mai multe ori). Pe la mijlocul plajei, pornesc niște trepte ce urcă la taverna Muses. Există duș cu apă dulce și cabină de schimb.

În după-amiaza despre care povestesc, nu ne-am bătut capul să găsim locuri la umbră, obiectivul nostru principal fiind bălăceala. După mai multe reprize care ne-au satisfăcut pe deplin, am pornit din nou în... explorare! De data asta, pe linia țărmului, în partea dreaptă. Am constatat așadar că, mergând prin apă (care îți ajunge maxim până la talie), poți ocoli aglomerarea de stânci ce pare să delimiteze capătul plajei și descoperi o salbă de mici grote extrem de intime și de drăguțe! Mergând încă puțin, tot prin apă, ajungi pe o a doua plajă, mult mai îngustă, decorată cu pietre de forme și culori nemaivăzute! Dacă mai devreme am zis „mi-nu-nat!” , acum ce-aș mai putea spune?! Cuvintele sunt de prisos, vor vorbi (timid) fotografiile...

(va continua)

Un labirint de străduțe pietruite, cu case cicladice și mii de flori, biserici albe, catacombe, un teatru roman, mori de vânt, căsuțe pescărești colorate și câteva plaje spectaculoase.

---

VIZUALIZĂRI: 2304 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI