Milos - Paradisul culorilor

TIPĂREȘTE

Sunt unele lucruri pe care le-ai visat atât de fierbinte, dar au stat atât de mult sub semnul incertitudinii până în ultima clipă, încât nici după ce s-au întâmplat nu-ți vine să crezi că totul a fost aievea! Se pot spune acestea, de exemplu, despre vacanța noastră în Grecia, în sezonul (pandemic) 2020...

Intenția mea este ca articolul de față să cuprindă doar câteva date organizatorice (deși nu știu cât pot ajuta acestea concret, din moment ce lucrurile sunt într-o permanentă dinamică). În fine, vă voi povesti ce și cum a fost și fiecare va culege (eventual) „frumosul (utilul) din ce-a fost” ...

Suntem din cei care-și fac iarna car și vara sanie, măcar în ceea ce privește vacanțele. Ne gândim/ne răzgândim cu mult înainte, decidem traseul (în mare), cumpărăm bilete de avion (dacă e cazul), facem rezervări de cazare (de obicei cu anulare gratuită, just in case), studiem cu ce ne putem omorî timpul la destinație...

Grecia a fost cumva o alegere subînțeleasă anul ăsta, din moment ce vara trecută o „trădasem” în favoarea Turciei. În plus, Tati avea niște puncte-bonus pe cale să expire, valabile pentru compania Aegean Airlines, așa că, fără să ne batem capul prea tare, ne-am trezit cu 2 bilete dus-întors București – Atena, cu plecare în 25 iunie și întoarcere în 4 iulie, pentru care am plătit o diferență de preț (în jur de 100 de euro de căciulă). Și de la Atena mai departe?!... Hmm, vom vedea... Asta se întâmpla pe la sfârșitul lui ianuarie, când lucrurile păreau plictisitor de previzibile...

Visul meu secret era perla Cicladelor, insula Milos. Oarecum, și al lui Tati, așa că ne-am decis 99,9%. Se poate ajunge acolo cu ferry din Pireu sau tot pe calea aerului, insula fiind deservită de un mic aeroport. Următorul pas a fost să aruncăm o privire și pe zborurile Atena – Milos, dar scorurile ne-au cam descurajat și am lăsat-o moartă deocamdată. Am foit însă vreo câteva zile booking-ul, neputându-mă hotărî dacă să stăm toată perioada în același loc sau s-o împărțim în două. Ba, am fi putut să rupem 2-3 zile și pentru insulița vecină, Kimolos... Într-un final, am rezervat (cu anulare gratuită, desigur) 9 nopți în Adamas (portul principal) – la o mică pensiune de pe faleză, o cameră dublă sea-view pentru prețul total de 885 euro. Scumpișor, știu; se pare că Milos-ului i-a tot sporit popularitatea în ultimii ani și tinde s-o ajungă din urmă pe mult mai cosmopolita Mikonos...

M-am uitat și pe programul de ferry Pireu- Milos; am găsit 3 variante pe zi în perioada aleasă de noi, 50 și ceva de euro de persoană pe sens, ultima plecare la 15:15 (parcă), am fi avut timp să-l prindem dacă am fi luat un taxi din aeroport până în port. La întoarcere, puteam pleca cu primul vas, pe la 7 dimineața, cât să ajungem lejer la avionul de seară.

... Dar a venit nemernicul de covid peste noi și peste toată lumea!... Mapamondul întreg a încremenit aproape peste noapte din cauza unei chestii minuscule, căreia nici măcar ființă nu i se poate spune! Câți dintre noi ar fi crezut vreodată?!... Câteva luni bune, principala noastră preocupare a fost să rămânem în viață. Când am înțeles că pericolul ne va amenința încă multă vreme și că va trebui să ne construim un alt fel de viață, am început, timid, să ne părăsim locurile sigure și călduțe din spatele ferestrelor și să ne deschidem ușile caselor... Am ieșit din nou în lumea cea mare și plină de milioane de pericole nevăzute – cu măști pe față, cu mănuși în mâini, cu soluții dezinfectante în genți și borsete... Timid, am început să visăm din nou, inclusiv la Paradisurile știute și neștiute, mai mult sau mai puțin accesibile.

Între timp, mulți își schimbaseră planurile de vacanță. Unii le-au mutat într-un viitor mai mult sau mai puțin cert, alții și le-au anulat pur și simplu. Noi am lăsat lucrurile neschimbate. Cine ar putea să spună cu precizie când va fi timpul pentru o vacanță lipsită de orice pericol, când nu știm nici ce va aduce ziua de mâine?! Fie ce-o fi, vom evalua riscurile și vom decide la momentul respectiv.

Am continuat să sperăm și să urmărim zilnic știrile oficiale, inclusiv pe cele referitoare la problema ce ne interesa. Când a părut destul de probabil ca grecii să ne primească și ai noștri să nu ne pună în izolare la întoarcere, am reluat căutarea biletelor de avion pe segmentul Atena – Milos. De data asta, lucrurile păreau mai rezonabile; compania parteneră Aegean, Olympics Airlines, ne oferea zboruri excelent „legate” , la puțin peste 150 de euro de persoană, cu bagaj de cală inclus. Am riscat din nou și am cumpărat. Măcar nu va mai fi nevoie să ne trambalăm în grabă în Pireu și cine știe care o mai fi treaba și cu ferry?!...

În acest punct, am reevaluat cazarea rezervată. Neh, nu-i bine. Portul este, de obicei, zona cea mai aglomerată de pe insulă, cu avantajul de a te afla în centrul acțiunii, dar și cu riscurile de rigoare în situația dată. N-aveam nici chicinetă; cine știe ce taverne om găsi deschise?!... Și e și cam scump, fiecare bănuț contează, mai mult ca înainte... Am anulat și am reluat căutările, schimbând criteriile de selecție. Am găsit un studio drăguț, cu vedere ceva mai îndepărtată la mare, într-o pensiune bine cotată din sătucul Tripiti, pentru ceva mai mult de jumătate din prețul celeilalte. Tot cu anulare gratuită, just in case. N-a fost să fie nici asta. Cu vreo 3 săptămâni înainte de plecare, am primit un mail prin care eram rugată să anulez, deoarece vor deschide pensiunea abia după 1 iulie. Dacă-i musai, cu plăcere – ce să zic?!...

A treia oară a fost cu noroc. Am reîntâlnit o cunoștință mai veche, o casă de oaspeți cu doar 5 studiouri, pe care o remarcasem încă de la prima căutare, tot într-un loc mai retras; necazul era că prima dată nu mai aveau disponibile camere cu vedere la mare. Și ce vedere!... Acum aveau. Am rezervat (culmea! cu anulare gratuită până cu 2-3 zile înaintea pecării) un studio pentru 8 nopți, la prețul de 534 euro. Între timp se pierduse o noapte pe traseu, căci fusesem anunțați de Aegean că zborul de întoarcere în România a fost devansat cu câteva ore, adică n-aveam să mai plecăm seara, ci dimineața (tot pe 4 iulie).

În concluzie, programul avea să fie următorul:

Am plecat din Galați pe 24 iunie cu auto propriu, am dormit o noapte la Hotel Otopeni (175 ron camera fără mic dejun, plus 90 ron cina); am ales acest hotel deoarece continuă să ofere niște facilități foarte utile în contextul actual: parcare pe termen lung (pentru un cost suplimentar, bineînțeles; noi avem să mai plătim încă 120 ron) și transfer gratuit la/de la aeroport, la ore flexibile, stabilite de turist. (Spre deosebire, gomosul Rin de vis a vis asigură transferul la aeroport doar la ore fixe; mi s-a întâmplat o dată să ratez cu doar câteva minute microbuzul...) Voi detalia într-un articol separat.

Zborul nostru către Atena era programat la 10:55, iar noile recomandări spun că-i bine să te prezinți în aeroport cam cu 3 ore înainte, așa că la câteva minute după ora 8 eram debarcați în zona terminalului „Plecări” , unde mai nou sunt instalate celebrele corturi. Mi-am imaginat că aici s-ar face un fel de preselecție, gen să ți se măsoare temperatura și să fii întrebat de sănătate... De fapt, nu prea se-ntâmplă nimic din toate astea.

La intrarea în cele 4 corturi uriașe e un tabel pe care sunt listate companile aeriene arondate, o cauți pe a ta și te așezi la coada corespunzătoare, încercând să păstrezi distanța legală față de cei din jur (dacă poți). Am constatat cu tristețe că toată lumea părea să plece de sub cortul nostru! În plus, lucrurile păreau cvasi-înțepenite, nu se întâmpla mai nimic, doar din când în când venea un nene care dădea drumul spre aeroprt câte unui mic grup de persoane, 10-15 să zic. În ritmul ăsta, aveam toate șansele să prindem avionul de vara viitoare, așa că Tati și-a pierdut răbdarea și a început să se agite prin față, ocazie cu care a aflat că de fapt stăteam la coada greșită! Nu, nu la cortul inscripționat (printre altele) cu sigla Aegean trebuia să stăm, ci fix la cel de alături! Așa că ne-am mutat mintenaș și odată cu noi încă vreo 4-5 turiști. Unul era chiar nervos tare pe chestia asta, iar răspunsul operatorului ne-a lăsat pe toți mască: „Nu putem să înlocuim tabelele, că sunt lipite bine acolo!”

În fine... Din fericire, acesta avea să se dovedească singurul incident de care am avut parte și am vrut să insist pe el ca să nu pățiți la fel; cine știe cât o mai dura până o ceda lipiciul ăla?!... Mai bine mergeți de la început și întrebați operatorul de serviciu.

La intrarea în incinta aeroportului e obligatoriu să porți mască (pe care o vei păstra pe figură până vei ieși din aeroportul de destinație!), tot aici ni s-a măsurat temperatura, apoi ne-am îndreptat spre birourile de check-in, să ne lăsăm bagajele la cală. Deși aveam deja bilete electronice, ni s-au emis și bilete pe hârtie. A urmat traseul binecunoscut: controlul bagajelor de mână și cel al pașapoartelor. Cu deosebirea că, fiind mult mai puțină lume decât de obicei, timpii s-au scurtat corespunzător. A fost așa de ciudat să văd aproape goale locuri altă dată înțesate de oameni!... Duty-free-ul de la intrare era deschis, în schimb toate celelalte magazine nu. La fel, majoritatea mâncătoriilor le-am găsit închise, doar vreo două puncte în activitate, de unde ne-am aprovizionat și noi cu câte un sendviș și o cafea.

În sălile de așteptare, locurile sunt marcate din 2 în 2 cu un autocolant pe care scrie (în română și engleză) să lași liber acel loc. Surpriza plăcută a venit la toalete – în sfârșit curate, dotate cu dispensere de săpun lichid cu senzori, senzori și sub bateria de apă, sistem automat de tras apa la WC. Am trăit s-o văd și p-asta!...

Inclusiv îmbarcarea a decurs după un model logic – întâi pasagerii însoțiți de copii sub 5 ani și persoanele cu handicap, pe urmă cei care aveau locurile de la geam, apoi cele din mijloc și la urmă cele de la margine. Avionul a decolat la ora stabilită, zborul a decurs lin și fără incidente. E obligatoriu desigur ca tostă lumea, pasageri și personal de bord, să poarte mască de protecție în permanență. Ni s-a distribuit și câte un pachețel preambalat – un sendviș, ceva dulce și o sticlă de apă de 0,33 l. Apoi ni s-au împărțit formulare pe care a trebuit să le completăm – câteva date personale, numărul de telefon și adresa de la destinație; formularele au fost colectate de personalul de bord.

Am aterizat la 12:30 la Atena, într-un aeroport la fel de cvasi-pustiu ca al nostru. Nu pot să spun că mi-a displăcut lipsa aglomerației obișnuite, doar că era cu adevărat ciudat... Am avut emoții că ne vor testa de covid; oficial, știam că vor fi testați toți pasagerii sosiți pe aeroportul din Salonic și aleator câțiva din cei aterizați la Atena. Nu ne-a deranjat nimeni în acest sens și nici n-am remarcat vreo zonă în care să se desfășoare astfel de activitate.

Aici magazinele erau deschise (dar goale), majoritatea cafenelelor și restaurantelor închise. Am găsit însă unul deschis, așa că am putut savura deja prima salată grecească și prima bere Alfa, mai ales că era singurul loc unde masca devenea opțională!...

La 15:35 am decolat spre Milos, cu un avion micuț, din cel cu elice. Zborul a durat cam 30 de minute, pe care le-am petrecut admirând contururile insulelor de sub noi și sclipirile năucitoare ale mării. Am primit și aici câte un pachețel asemănător cu primul, dar fără sendviș; o gustare, cum ar veni.

Aeroportul din Milos este unul cât se poate de modest. Te apucă un pic de panică atunci când, coborând din avion, constați că trebuie s-o pornești per pedes printre bălării și oarece fierătanii ruginite, iar când ajungi în terminalul „Sosiri” , mai să te apuce râsul! O cameră un pic mai mărișoară în care se găsesc toate: unica bandă mobilă pentru bagaje, o toaletă, câteva scaune de jur împrejur.

La ieșire, în dreapta, pe holișorul ce unește „Sosirile” cu „Plecările” , sunt vreo 3 ghișee ale unor agenții Rent-a-Car, dar numai unul funcționa. De aici am închiriat un Nissan Micra cu 25 euro/zi, fără să ne fie oprite alte garanții. Mașinuța avea să ne fie companion devotat pe tot parcursul vacanței, deși am mai necăjit-o noi din când în când, obligând-o să urce sau să coboare pante cam la limita puterilor ei sau să baleteze pe pietriș sau nisip... Ca să termin capitolul „transport pe insulă” , vă mai spun doar că sunt vreo 3-4 benzinării în zona Plaka – Adamas și pe drumul spre Apollonia, iar prețurile combustibililor sunt un pic mai mari decât pe continent (lucru previzibil). Ca să vă faceți o idee, noi am alimentat de 51 de euro și am făcut în jur de 450 km pe Milos și Kimolos.

La 16:30 plecam deja din aeroport și după vreo 15-20 de minute băteam la poarta (virtuală a) pensiunii unde rezervaserăm, în sătucul Pachaina (se citește Pachena). Despre acest loc mirific o să dezbatem, pe larg, altădată.

... Am avut o vacanță... activ-pasivă????, așa cum n-am mai avut de mult! Specialiștii în Ciclade s-au minunat la început: „8 zile în Milos?! Ce Dumnezeu să faceți 8 zile pe o insuliță?!” Iaca, am găsit ce să facem. În primele 2 zile am bifat majoritatea chestiilor „basic” – asta dimineața, că după masa de prânz ne retrăgeam pe una din plajele mai puțin vântoase din sud. Am făcut însă o greșeală gravă, de turist începător; în entuziasmul nostru de a vedea și a vizita, dar și din cauza înșelătorului Meltemi, în prima jumătate de zi am omis să folosim loțiunea de protecție solară și ne-am cam prăjit pe ici, pe colo, prin zonele esențiale... Așa că a treia zi a trebuit s-o petrecem exclusiv la umbră de umbrelă și terasă!...

Ne-a prins bine repausul, căci am putut apoi continua explorarea... E cazul să spun încă de pe acum că Milos e o insulă sălbatică și se poate împărți în două zone distincte: jumătatea estică, unde sunt concentrate principalele localități și câteva plaje splendide, accesibilă, are drumuri în general asfaltate; și jumătatea vestică, muntoasă, în mare parte nelocuită, aproape inabordabilă, plajele sunt accesibile doar de pe mare. Am încercat vreo 2-3 drumuri din astea off-road, dar vă spun sincer că n-a fost o idee bună... În niciun caz cu Micro-Nissan-ul nostru... Am descoperit însă o agenție în Adamas, Milos Experience se cheamă, au sediu chiar în fața portului turistic (și poate or mai fi și altele), care organizează excursii cu 4x4 în zona vestică, dacă țineți neapărat. Noi am preferat să luăm de la ei o excursie cu catamaranul, despre care o să detaliez la momentul potrivit.

O zi am rezervat-o insulei Kimolos. Se ajunge cu ferry din Apollonia în numai 30 de minute. O insuliță rurală, sălbatică, extrem de frumoasă... N-am regretat nicio secundă!

Și în rest?! Plajă, bălăceală, mâncat, somn și de la capăt. Doamne, ce dor îmi era să nu fac nimic! În asemenea decoruri!... Că veni vorba, nu v-am spus ce e mai important: Milos și Kimolos sunt insule de origine vulcanică. Nu seamănă însă cu nimic din ce am mai văzut până acum! Se pare că au fost implicați mai mulți vulcani care au erupt succesiv, de unde dramatismul peisajului și bogăția nemaiîntâlnită de straturi și roci! Și de culori! Pe bună dreptate, Milos este numită „insula culorilor” – alb, gri, verzui, albăstriu, roz, roșu, ocru, maro etc. Adăugați la aceasta fifty shades of blue – fenomenalele nuanțe ale Mării Egee... Ei?! Începe să se contureze un tablou?! E mult prea sărac, vă zic, trebuie să mergeți să vedeți cu propriii ochi...

Pe scurt despre mâncătorii. Am găsit multe închise, dar am găsit destule deschise. Ne-am delectat din nou din plin cu savuroasele preparate grecești, de care mereu ne e atât de dor. Prețurile mi s-au părut ceva mai măricele decât prin alte locuri; am plătit, pentru o masă de 2 persoane, între 37 și 60 de euro (în medie, 45-50). Culmea e că prânzul cel mai scump a fost și cel mai firav cantitativ; delicios dealtfel – în micuțul port din Kimolos. Voi detalia separat despre mâncătorii, știu că abia aștaptați! :p

Reguli pe vremuri pandemice: maxim 6 persoane la masă (ne-am încadrat cu brio, desigur????); toți chelnerii purtau măști sau niște viziere micuțe, prinse în zona bărbiei, spre a le acoperi gura și nasul; turistul nu e obligat să-și pună masca atunci când merge înăuntru, la toaletă; în general, se folosesc în continuare meniuri clasice, gen broșură și fețe de masă de unică folosință; peste tot sunt recipiente cu dezinfectant pentru mâini, de care ești încurajat să abuzezi; dacă ai comandat ca înecatu’ și nu mai poți mânca și soliciți să iei la pachet ce a rămas, ți se aduce o caserolă și trasferul se face la masă, în prezența ta. N-a fost nicio problemă să putem plăti cu cardul atunci când am dorit acest lucru.

La capitolul supermarketuri, cred că e loc de mai bine. Singurele magazine se găsesc în zona Adamas – Plaka. (Pollonia, care e o localitate destul de răsărită, nu are niciunul!) În primele zile, chiar ne-am tot întrebat de unde-și cumpără oamenii ăștia... cartofii, de exemplu?! Sau hainele. Sau mobila. Pentru că singurul magazinaș pe care-l nimeriserăm era unul pe faleza din Adamas, în zona teraselor înșirate pe țărmul mării; ne-am luat una-alta de aici, dar singurele legume erau niște roșii chery, iar pentru pâine a trebuit să mergem la o patiserie din port.

Ulterior ne-am întâlnit cu o familie de români (gălățeni chiar) care ne-au oferit pontul cu AP Food Market (fost Carefour); îl găsiți pe drumul dintre Adamas și Plaka, vis a vis de o benzinărie și e destul de bine aprovizionat. Cu hainele și mobila tot nu ne-am lămurit.

În magazine nu se poartă mască. Noi ni le-am pus, din reflex, la prima incursiune; nenea de la casă s-a uitat cam peste ochelari la noi, dar ne-a lăsat în pace.

În afară de plaje și fermecătoare peisaje, Milos și Kimolos oferă (teoretic) și câteva obiective turistice așa, mai de culturalizare. Am găsit deschise Catacombele (unde a trebuit din nou să ne mascăm) și Teatrul Roman, precum și singurul sit arheologic, în schimb toate muzeele erau închise. Ca idee, există un muzeu al mineritului și altul maritim în Adamas, iar Kimolos se poate lăuda cu un muzeu etnografic.

... În general am prins liniște și pace, localnicii amabili și nestresați. Și ne-a plăcut teribil chestia asta, că nu era aglomerat pe nicăieri, că s-a nimerit să fim singuri în pensiune aproape tot sejurul, că unele plaje erau doar pentru noi, că găseam locuri la terase fără niciun fel de probleme! Deja după 1 iulie atmosfera începuse să se anime, deodată trebuia să cam aștepți să traversezi strada...

Categoric, a fost – ați ghicit! – una dintre cele mai frumoase și mai relaxante vacanțe ale noastre! Drumul de întoarcere n-a implicat nici el vreo peripeție cât de mică, ba parcă l-am tolerat chiar mai ușor decât pe cel de dus, căci a fost defalcat în 2 etape. Am zburat Milos – Atena în jurul orei 19:30, am fost recuperați din aeroport de proprietarul pensiunii unde făcusem rezervare, într-un orășel care se cheamă Artemida (și sper că i-am adus noroc, deoarece ne-a mărturisit că am fost primii lui turiști din sezonul acesta). Am mâncat chestii delicioase gătite de soția omului, așa cum ne-am înțeles în prealabil, apoi ne-am plimbat un pic prin zonă, să ne luăm rămas-bun cum se cuvine de la Marea Egee.

A doua zi dimineață gazda noastră ne-a dus înapoi la aeroport, iar procedurile de îmbarcare au decurs absolut normal, cu deosebirea că mult mai repede decât de obicei. În avion am completat altă declarație, de data asta a trebuit s-o păstrăm cu noi și s-o prezentăm reprezentantelor DSP din aeroportul Otopeni. (Dacă n-am fi completat-o în avion, se putea și în aeroport, erau teancuri de declarații pe niște măsuțe și vreo 2 angajate dispuse să te îndrume). Văzusem cu o zi înainte pe fb o poză cu un puhoi de oameni, se pare că aterizaseră mai multe avioane deodată și cele 2 operatoare DSP făceau față cu greu. N-am avut ghinionul ăsta, la noi a mers șnur, nu era cazul de carantină/izolare la întoarcere, Grecia fiind o țară „verde” . Declarația vizată de DSP am lăsat-o mai apoi ofițerului de la Controlul Pașapoartelor.

Ne-am recuperat bagajele și am sunat la Hotel Otopeni, care a trimis o mașină să ne ia. În mai puțin de 45 de minute de la aterizare ne urcam deja în mașina noastră și porneam înapoi, spre casă... The end. De fapt, to follow...

---

VIZUALIZĂRI: 4720 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI